Parliamentary debates

Domnul Liviu-Bogdan Ciucă:

"Agricultura românească şi pariul european"

În România, agricultura, la ora actuală, are multe necunoscute, iar ţăranul român trăieşte în confuzie şi incertitudine.

Judeţul Galaţi deţine capul de listă din punct de vedere al producţiei agricole şi zootehnice. Zootehnia e cel dintâi teren de încercare. Aici, cu deosebire, e nevoie de transformări radicale. Gospodăria ţărănească va continua să aibă un rol important în aprovizionarea pieţei alimentare cu lapte, brânzeturi, ouă şi chiar carne. Numai că tot mai mult vor avea căutare numai produsele în realizarea cărora vor fi respectate reţete ecologice.

La fel stau lucrurile şi în cultivarea pământului. Este cert că ţăranii cu spirit gospodăresc s-ar putea îmbogăţi practicând o agricultură în stil tradiţional, cu îngrăşăminte naturale, dar punând la lucru şi ştiinţa modernă. Produsele obţinute ar putea să fie vândute pe bani grei în toată lumea, din Europa până în America. Statul ar trebui să-i ajute. Nu cum a făcut-o până acum, prin structuri birocratice şi hipercentralizate, ci prin legi bune şi structuri de piaţă, care să-i stimuleze pe ţărani şi să le îndrepte atenţia către preocupări de acest fel.

Există la noi chiar o experienţă notabilă din perioada interbelică, numeroşi ţărani fiind antrenaţi atunci în cultivarea unui tutun de o calitate specială. Când stimulentele şi preocuparea au dispărut, imediat după război, s-a năruit şi cultura acestui tip de tutun.

Astăzi, lucrurile nu s-au schimbat prea mult, la noi, desigur, căci în vremurile noastre, în ţările dezvoltate, prin libera iniţiativă, dar şi prin intervenţii de stat, dinamizarea pieţei este determinată de organizarea unor companii suple şi eficiente, cu scopul comercializării produselor agricole. Toate urmăresc să obţină profit din tranzacţii, având ca obiect munca fermierilor. O întreagă reţea de servicii agricole îl susţin însă pe fermier, de la arat, semănat şi recoltat până la vânzarea produselor, îngrijindu-se să-i revină un câştig optim, pentru că dacă fermierul dă faliment, întreaga reţea dă faliment. Când profitul nu e îndestulător, intervin subvenţiile.

La noi însă se bâjbâie. În locul fermierului se află ţăranul român, despărţit de piaţă fie de intermediari, fie de stat. A primit pământ, dar sprijinul pe care-l primeşte ca să producă e palid. Nu se bucură nici de infrastructură, nici de preţuri stimulative de achiziţie, nici de reţele de servicii, nici de subvenţii şi nici de credite. Iar intermediarii din pieţele orăşeneşti, hărţuiţi acum de autorităţi, nu sunt decât nişte bieţi amatori, ce nu înţeleg bine nici măcar dependenţa lor fundamentală de munca ţăranului şi de profitul lui.

Fără o reformă radicală, făcută cu faţa la viitor, agricultura noastră nu poate supravieţui. O reformă a structurilor de producţie, a relaţiilor producţie-consum, a mentalităţilor ar fi singura şansă ca agricultura noastră să reziste în faţa concurenţei din Uniunea Europeană.