Parliamentary debates

Domnul Cosmin Mihai Popescu:

"Nimeni nu a înţeles lecţia anilor ’70"

În urmă cu patru decenii, evenimentele politice internaţionale aveau să se răsfrângă asupra preţului mondial al aurului negru, al petrolului, care în numai câteva luni avea să crească şi cu mai bine de 400%, ca urmare a diminuării controlate a producţiei de către OPEC. Aceste evenimente au fost cunoscute de toţi, însă puţini au învăţat ceva din această lecţie.

În aceeaşi perioadă, savanţii Clubului de la Roma ne evidenţiau limitele fizice ale acestor resurse ale subsolului, care odată cu creşterea exponenţială a consumului, nu puteau da o predictibilitate prea mare în timp că dezvoltarea economică pe termen lung se mai poate baza pe ţiţei.

Nu pot să nu mă întreb dacă cineva a luat în calcul efortul acestor savanţi. Dacă ne uităm la strategiile de dezvoltare economică ale statelor europene răspunsul ne vine singur: nu! Nu după peste patruzeci de ani!

Toată această lipsă de reacţie din ultimele patru decenii este şi va fi amendată de evoluţia cotaţiilor internaţionale ale preţurilor petrolului. Numai în ultimele patru luni preţul Brent al petrolului a crescut cu peste 50%, de la cel mult 80 USD la peste 124 USD, iar trendul este de creştere la peste 200 USD/baril.

S-a întrebat cineva care va fi impactul unei astfel de creşteri asupra consumului final, dar şi asupra producţiei şi competitivităţii economiilor naţionale!? Vă garantez că impactul va fi unul devastator, mult mai puternic decât cel avut în anii ’70.

Dacă economiile statelor membre ale Uniunii Europene au găsit soluţii proprii, naţionale, Uniunea Europeană, în ansamblu său, nu se poate lăuda decât cu un mare insucces reprezentat de nerealizarea obiectivelor Agendei de la Lisabona.

Nici nu vreau să mă gândesc ce impact negativ asupra consumului şi producţiei din România ar putea avea creşterea preţului combustibililor pe termen mediu şi lung, având în vedere că deja au depăşit un prag de suportabilitate. Competitivitatea economiei româneşti este strict una prin costuri reduse, or, odată cu creşterea acestui cost, şi competitivitatea noastră se reduce.

Oare cât timp vom mai dori să rămânem sclavii deciziilor arbitrare şi oportuniste ale OPEC? De ce nu suntem capabili să ne definim singuri strategii de independenţă energetică, care să ne facă mai puternici şi mai puţin vulnerabili faţă de contextul internaţional? Iniţiative firave, disparate şi puţin finanţate există. Aceste proiecte au fie numele de Casa Verde sau Programul Rabla pentru maşini electrice, însă nu sunt încă suficient susţinute, pentru ca într-un termen de timp rezonabil să nu ne mai doară faptul că Rusia a majorat tarifele gazului şi nici că Orientul Mijlociu diminuează producţia pentru a creşte preţul.