Parliamentary debates

Domnul Daniel Buda:

"Cui îi este frică de români?"

Apropierea aderării României la Uniunea Europeană este de natură să producă temeri, aş spune nefondate, faţă de "invazia forţei de muncă" din România. Recent, Marea Britanie s-a arătat foarte protecţionistă în ceea ce priveşte accesul românilor pe piaţa britanică a forţei de muncă, atitudine care tinde să fie copiată şi de Olanda.

Problema dumping-ului social nu mai este de mult o noutate în ceea ce priveşte realităţile economice şi sociale ale Uniunii Europene. De la realizarea marii pieţe în 1992, marcată de cele patru libertăţi de circulaţie, a devenit limpede pentru toate statele membre ale Uniunii că trebuie să abandoneze orice practici restricţioniste. Până la lărgirea Uniunii Europene cu cele 10 state la 1 mai 2004, între care majoritatea foste state comuniste, problema migraţiei forţei de muncă în interiorul Uniunii a fost una marginală, fenomenul limitându-se la "rudele mai sărace" ale Uniunii, cum ar fi Grecia, Portugalia sau Irlanda. Lărgirea Uniunii la 27 de state membre, într-o formulă care reuneşte un segment important de populaţie provenind din spatele fostei Cortine de fier, pune această problemă într-un moment în care însăşi ţările membre cu state vechi în Comunitate/Uniune erau confruntate cu problema şomajului şi a creşterii economice.

În 2004 a existat şablonul cu frica de "instalatorul polonez", venit în Occident după aderarea Poloniei la UE şi dispus să lucreze pe bani puţini, dar totuşi pe euro, şi făcând concurenţă confraţilor săi de breaslă din Occident. Legile cererii şi ofertei, economia de piaţă au fost cele care au dat răspunsul la temerile în mare parte neîntemeiate faţă de acest aflux al forţei de muncă din Est. În fond, statele occidentale nu au de ce să se teamă de forţa de muncă venită din Est, având în vedere gradul ei de pregătire şi specializare, dar mai ales mentalitatea acesteia.

România este pe cale să repete situaţia de adversitate din parte Occidentului de care au avut parte şi fostele ţări comuniste. Această adversitate este nejustificată. Românii nu plecă pentru prima dată în Europa odată cu 1 ianuarie 2007. În ultimii cinci ani şi mai ales după eliminarea vizelor, lucrătorii români în Occident au devenit o realitate cotidiană, care a fost încurajată chiar de unele state occidentale. Nu pot să nu fac referire la "căpşunarii" din Spania, cărora formaţiunile politice autohtone le-au cerut şi voturile. În afara unor cazuri izolate de infracţionalitate măruntă, românii plecaţi la muncă în Occident s-au dovedit a fi harnici şi muncitori. Poate acesta este unul din motivele care îi îngrijorează pe unii occidentali.

Atitudinea Marii Britanii este regretabilă. De fapt, dacă ar fi să ne uităm mai atent în trecutul nostru istoric, englezii au fost de prea puţine ori alături de români. De la susţinerea Imperiului Otoman în detrimentul independenţei principatelor române în secolul XIX şi până la târgul procentajelor de la Yalta prin contribuţia lui Winston Churchill, românii n-au prea avut ce aştepta din partea Albionului.

Problema eliminării vizelor pentru cetăţenii români a fost amânată succesiv. Acum, când se întrevede posibila eliminare a vizelor sunt anunţate măsuri restrictive pentru accesul pe piaţa muncii. Recenta luare de poziţie a Marii Britanii, prin vocea ministrului său de interne, este cumva curioasă, având în vedere faptul că Guvernul Tony Blair a fost un încurajator şi un susţinător declarat al parcursului european al României. Mai mult, adversitatea fată de autside-ri este o temă favorită a conservatorilor şi nu a laburiştilor.

Anunţatele măsuri pentru limitarea accesului românilor pe piaţă britanică a forţei de muncă are importante raţiuni interne. Partidul Laburist este confruntat cu un fel de uzură a guvernării, problema succesiunii la şefia partidului pluteşte în aer. Pentru a-i contrabalansa pe conservatori, laburiştii au preluat de fapt o temă a acestora, care riscă să se repercuteze acum asupra noastră.

Sunt nevoit să constat că încă o dată interesele românilor ar fi trebuit mai bine apărate de Ministerul de Externe şi de diplomaţia românească şi nu numai la Londra, ci şi la Bruxelles. În fond, Marea Britanie este membră a Uniunii Europene, astfel încât ea trebuie să respecte nu doar litera, ci şi spiritul legislaţiei comunitare şi al tratatelor în ceea ce priveşte cele patru libertăţi de circulaţie.

Atitudinea Marii Britanii nu ar fi probabil îngrijorătoare dacă ar fi singulară. Ea este îngrijorătoare pentru că ar putea provoca o reacţie în lanţ, la nivelul celorlalte state membre ale Uniunii Europene. Nu cred că vreuna dintre capitalele Uniunii ar dori înlocuirea cortinei de fier cu o cortină socială în spatele căreia să se regăsească aceeaşi cetăţeni din fostele state europene. Construcţia Europei unite şi reintegrarea fostelor state comuniste nu se poate baza pe o mentalitate care tinde sa împartă statele şi cetăţenii Uniunii în membri de rangul I şi membri de rangul II. Din momentul ratificării tratatelor de aderare a noilor state membre, membrii tradiţionali ai Uniunii şi-au asumat nu numai drepturi, ci şi obligaţii pentru că în fond Uniunea Europeană este o construcţie bazată pe solidaritate, pe partajarea beneficilor comune, dar şi a dificultăţilor comune. Or, din acest punct de vedere, Marea Britanie, care a ratificat deja Tratatul de aderare al României la UE, ar trebui sa aibă altă abordare.

Cer şi pe această cale Guvernului României şi diplomaţiei româneşti să facă toate demersurile oficiale necesare pentru ca de la 1 ianuarie 2007 să intrăm în Uniunea Europeană cu fruntea sus şi aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi membri ai Uniunii Europene.