Parliamentary debates

Domnul Constantin Chirilă:

"Adopţiile: între nepăsare şi neputinţă"

În România există 44.000 de copii orfani ce trăiesc în fiecare zi cu speranţa că li se va da o nouă şansă în viaţă. În România există sute de mii de părinţi ce trăiesc o dramă în fiecare zi pentru că nu-şi pot oferi dragostea unui copil. În mod logic, între cele două categorii enunţate mai sus n-ar trebui să existe o distanţa prea mare. În logica statului român, în schimb, între ele există o prăpastie imensă.

Soluţia aceluiaşi stat român: reducerea personalului, astfel încât timpul scurs între depunerea unei cereri de adopţie şi rezolvarea ei într-un fel sau altul devine infinit. Nu pot spune că nu mi-e milă de toţi acei oameni de bine care aleargă după dosare ce zac cu anii în cine ştie ce birouri, atestate ce expiră chiar înainte de a fi folosite, speranţe ce par a fi distruse încă înainte de a încolţi. Cu toate astea, mi se rupe sufletul atunci când mă gândesc la toţi acei copii care resimt abandonul în fiecare zi, care rămân parte a unor statistici stupide cel mai probabil pentru tot restul vieţii lor. În sfârşit putem fi fericiţi: România a găsit un domeniu în care se poate spune că e mai catolică decât Papa! Birocraţia în acest domeniu este dusă la extrem, ritmul de soluţionare a unui caz ar stârni invidia până şi a celui mai leneş melc din lume. Dublarea numărului de adopţii soluţionate într-un singur an ar face o economie la bugetul de stat de aproximativ 10 milioane de euro.

În aceste vremuri de criză, m-aş fi aşteptat ca guvernanţilor să le dea prin cap că ar putea să împuşte doi iepuri în acelaşi timp: o şansă la viaţă pentru unii dintre cei mai vitregiţi semeni ai noştri şi în plus scăderea cheltuielilor bugetare. În mod normal, această alăturare ar trebui să fie ireală, fără sens. De această dată, însă, ea chiar are noimă.

Nu va faceţi iluzii deşarte, pentru ca mecanismele să funcţioneze ar trebui să trăim într-un stat normal, condus de nişte oameni cu viziune, cu planuri pe termen lung şi cu capacitatea de a avea o vedere de ansamblu a ceea ce înseamnă binele public. Nu sunt vorbe goale: gândiţi-vă ce înseamnă un copil orfan, integrat într-o familie, cu şansă la o educaţie adecvată şi fără traumele psihologice asociate unei existenţe duse într-o casă de copii sau lângă un asistent maternal oricât de bine intenţionat ar putea fi acesta. Are şansa de a deveni un adult cu perspective, fără a rămâne o povară asupra statului, chiar şi după ce ar trece de vârsta majoratului, rărind rândurile asistaţilor sociali. Mi-aduc aminte cu groază de imaginile prezentate de televiziunile "vestice" la începutul anilor '90, filmate în fostele orfelinate comuniste. Poate că acum lucrurile s-au mai schimbat în bine, dar ele sunt în continuare gestionate prost, ascundem în continuare gunoiul sub preş cu o încăpăţânare înfiorătoare. Vinovaţii nu sunt alţii, suntem noi, poate numai şi pentru faptul că evităm în continuare cu obstinenţă să învăţăm din greşelile trecutului.

Reglementările ar trebui să ţină cont şi de excesele care s-au făcut, ce au dus chiar la crearea unor reţele care au transformat dorinţa de a le găsi copiilor orfani un cămin într-o afacere profitabilă doar pentru una din părţi.

O armonizare a legislaţiei româneşti cu cea europeană, un control bazat pe criterii stricte şi clare, acestea pot fi soluţii alternative la situaţia în care ne aflăm în acest moment.