Parliamentary debates

Domnul Constantin Traian Igaş:

"Cui datorăm steguleţul roşu de la agricultură ?"

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Uniunea Europeană s-a bazat de la început pe principiul conform căruia fiecare ţară europeană poate fi o posibilă candidată la integrarea în marea familie europeană. Începând cu anul 1990, relaţia dintre România şi Uniunea Europeană a început să evolueze într-un ritm mai rapid, mai ales după momentul 1995, când România şi-a exprimat dorinţa de a adera la Uniunea Europeană.

S-a dovedit însă, zilele trecute, la prezentarea ultimului raport pe ţară al comisarilor europeni, că unul dintre domeniile în care mai sunt încă multe probleme de rezolvat este cel al agriculturii. În ceea ce priveşte Capitolul 7 al negocierii cu U.E., "Agricultura", acesta este structurat pe şase mari subcapitole: Prevederi generale - măsuri orizontale, Organizarea comună de piaţă, Dezvoltarea rurală şi silvicultură, Sectorul sanitar - veterinar, Sectorul fitosanitar, Acorduri internaţionale bilaterale în domeniul veterinar şi fitosanitar. Dacă în perioada interbelică, România era cunoscută drept "Grânarul Europei", iată-ne ajunşi după câteva decenii în situaţia de a fi penalizaţi tocmai acolo unde nu trebuia să ajungem. Fiecare român îşi pune însă o întrebare: Cui datorăm această situaţie? Cine se face vinovat de situaţia gravă din agricultură?

N-aş vrea să se creadă că "arunc mâţa moartă în grădina vecinului", dar nici nu pot să trec peste faptul că politica aplicată de PSD în anii de guvernare pe care i-a avut la dispoziţie, n-a fost una în interesul cetăţeanului, al ţăranului, ci mai degrabă una a clientelismului politic.

Putem astăzi, în primul rând, să le "mulţumim" colegilor pesedişti pentru steguleţul roşu primit pentru situaţia din agricultură. De altfel, o culoare care dânşilor le place mult şi pe care o slujesc cu credinţă.

Politica agrară cuprinsă în Programul de guvernare PSD a fost una de ignorare a intereselor gospodăriei agricole familiale şi sprijinirea exclusivă a marilor latifundiari în calitatea lor de clientelă politică a PSD. Decalajul dintre evoluţia preţurilor industriale şi cea a preţurilor agricole, efect al subdezvoltării în agricultură, a continuat să se adâncească, în contextul în care ajutoarele financiare primite pentru dezvoltare de către agricultori, de la bugetul statului, s-au dovedit insuficiente, descurajând modernizarea şi mecanizarea agriculturii. Eliminarea creditelor cu dobândă subvenţionată, care a trimis agricultura în circuitul bancar, a limitat aproape către zero accesul producătorilor agricoli la credite.

Cu toate că guvernarea PSD s-a lăudat permanent cu volumul ridicat al subvenţiilor agricole, acestea au fost acordate în mod haotic, în funcţie de interesele electorale ale PSD. Astfel, până în 2003, subvenţiile au fost îndreptate în cea mai mare parte către exploataţiile agricole de peste 10 ha, aflate în proprietatea clienţilor partidului de guvernământ. O dată cu apropierea anului electoral, guvernanţii PSD au reorientat politica de subvenţionare către micii proprietari, deţinători ai unor suprafeţe de până la 5 hectare. Din păcate, politica agrară este o componentă care a lipsit cu desăvârşire guvernării PSD. Retrocedarea în "rate electorale" a proprietăţii funciare a creat o tranziţie nepermis de lungă. Instabilitatea şi lacunele legislative au creat confuzii care au dus la numeroase litigii.

Guvernul PSD se lăuda că a emis titluri de proprietate pentru 92,6 % din numărul cererilor de retrocedare a terenurilor agricole şi silvice. Dincolo de situaţia statistică cu care se laudă, s-a omis însă fondul problemei: sporirea numărului de procese funciare aflate pe rolul instanţelor de judecată. Spre exemplu, cel mai adesea, celor care au solicitat 10 ha li s-au acordat de către o comisie de validare doar 6 ha şi din acestea au primit în final 4 ha. Sunt sute de astfel de procese în România. Terenurile foştilor sau actualilor proprietari s-au teleportat. Aplicarea coeficienţilor a făcut ca cei care au terenuri în Bărăgan să le primească pe litoral sau cei care aveau în Moldova să le primească la Snagov. Printre cele mai grave consecinţe ale acestei stări de fapt se numără neintroducerea terenurilor în circuitul civil, imposibilitatea de a stabili masa succesorală către moştenitor, imposibilitatea de a obţine credite bancare prin ipotecarea terenurilor precum şi imposibilitatea organizării unor exploataţii agricole performante.

Din punctul de vedere al mecanizării, agricultura românească a rămas una arhaică. În România, 18 tractoare lucrează pe o suprafaţă medie de 1000 ha, în timp ce în UE pe aceeaşi suprafaţă lucrează 42 de tractoare. La începutul 2004, România dispunea de un parc de circa 169 000 de tractoare, din care peste 70% au depăşit perioada de utilizare. Astfel, tehnic vorbind, este imposibil ca în perioada optimă să fie însămânţate în această primăvară peste 6 300 mii ha, mai ales că aproape 2 000 mii de ha nu au avut efectuată arătură de toamnă.

Majoritatea actelor normative prin care s-au reglementat diferite aspecte în domeniul cerealier au favorizat economia subterană. Din păcate, după anii de guvernare PSD, ţăranul a rămas în continuare, victima tranziţiei româneşti, pe care zbârnâie foarfecele preţurilor, căruia îi şuieră la urechi demagogia şi căruia îi ademenesc nările parfumul mititeilor aburinzi din campaniile electorale.

Acordarea de steguleţe agriculturii se datorează şi acestor cauze şi este considerată drept o atenţionare că monitorizarea României de la Bruxelles continuă. Cum nimic nu merge perfect de la început, am însă speranţa că începuturile pe care noi le-am făcut vor fi continuate şi vor duce către o altă finalizare în octombrie 2006.

Vă mulţumesc.