Parliamentary debates

Domnul Dumitru Gheorghe Mircea Coşea:

Activitatea mea de deputat, dar şi de cadru didactic m-a condus la concluzia că deficitul nostru de educaţie este mai grav decât deficitul contului curent.

Nu mă refer la deficitul de educaţie al celor de pe stadioane şi nici al celor pentru care democraţia înseamnă lipsa oricărei responsabilităţi civice. În cazul lor, deficitul se refera la educaţia celor şapte ani de acasă. Mă refer la deficitul sistemului naţional de educaţie. Este un deficit pe care ar trebui să-l tratăm nu numai cu mai multă atenţie, dar şi cu mai mult curaj. Este momentul să avem curajul renunţării la mitul "calităţii excepţionale" a şcolii româneşti, cu care continuăm să ne amăgim, şi să recunoaştem că şcoala românească este departe de a mai avea o calitate măcar compatibilă cu cerinţele educaţiei contemporane. Nu ar fi cea mai mare tragedie dacă încă mai avem analfabeţi, dar este tragic faptul că peste 50% din "alfabetizaţii" cu bacalaureat nu ştiu să scrie corect româneşte şi n-au citit nimic din literatura noastră clasică (aşa reiese din comunicatul oficial al rezultatelor ultimului examen de bacalaureat).

Să nu ne amăgim nici cu rezultatele olimpicilor noştri. Ei nu sunt o emanaţie a şcolii, ci a meditatorilor antrenori. Sunt o minoritate care nu are nimic în comun cu orele de clasă. Pregătirea lor se face în afara clasei, cu alte metode, cu altă exigenţă şi cu... alţi bani.

Din 1990 până în prezent, fiecare ministru al învăţământului a dorit sa fie reformator, numai că, reformă după reformă a dus la antireformă. Frecvenţa mare a schimbărilor, inacceptabilă pentru un proces care îşi măsoară rezultatele în generaţii, a anihilat ceea ce am fi putut numi "tradiţia" învăţământului românesc, fără a pune în loc o concepţie modernă, cu valenţe europene. Este adevărat că s-a reuşit în cărţile de istorie înlocuirea lui Mihai Viteazul cu o prezentatoare de telejurnal, dar nu s-a reuşit înlocuirea vechilor metode de predare cu cele specifice învăţământului modern. Elevul şi studentul român sunt încă obligaţi să memoreze sute de pagini şi formule, să înveţe mai multă matematică superioară, fizică şi chimie decât va avea nevoie în două vieţi de astronaut, dar mai puţină literatură, istorie, filosofie, economie şi limba engleză decât are nevoie doar într-o jumătate de oră de interviu pentru angajarea la o firmă multinaţională. Sistemul nostru educaţional nu pregăteşte tânăra generaţie pentru viaţa şi economia reală a secolului XXI, ci doar pentru rezolvarea grilelor stereotipe de la trepte, bacalaureat sau licenţă.

Da. Ştiu, stimaţi colegi. Veţi spune că nu are cum să fie altfel, atâta timp cât profesorii sunt prost plătiţi, cât majoritatea clădirilor şcolilor stau să se dărâme, cât nu avem în şcoli nici destule calculatoare, dar nici destule toalete igienizate.

Aveţi dreptate. Finanţarea învăţământului este o problemă. O foarte mare problemă! Şi va continua sa fie, deoarece bugetul românesc nu va avea nici în viitorii zece ani destui bani pentru a oferi educaţiei sumele de care ar avea nevoie.

Ar trebui să facem ceea ce au făcut şi alţii. Deşi mai dezvoltaţi şi mai bogaţi decât noi, englezii, irlandezii, finlandezii şi chiar îndepărtaţii taiwanezi au constatat că nu dispun şi nu vor dispune de atâtea fonduri publice încât să asigure educaţiei fondurile necesare îndeplinirii rolului său de principal factor al creşterii economice într-o piaţă liberă şi globalizată. Soluţia a fost "parteneriatul public-privat", înţeles sub două aspecte diferite. Primul a fost acela al încurajării procesului de modernizare a mijloacelor şi metodelor de predare, al doilea a fost acela al încurajării sistemului de sponsorizare a învăţământului public de către persoane juridice sau fizice private.

Pentru a face şi noi cum au făcut alţii trebuie însă să parcurgem cât mai repede posibil trei etape, nu numai conceptuale, dar şi de mentalitate. Prima etapă este aceea a înţelegerii faptului că educaţia este o prioritate naţională şi că fără un progres rapid şi profund în sistemul educaţional românesc nu vom putea avea nici creştere economică, şi nici creştere a nivelului de trai, oricât de multe fonduri ne-ar aloca Uniunea Europeană sau oricare altă instituţie financiară internaţională. A doua etapă este aceea a schimbării mentalităţii manageriale la nivelul Ministerului Educaţiei, în sensul renunţării la politica de perpetuă şi niciodată finită schimbare, în avantajul stabilităţii şi al respectului faţă de meseria de profesor. A treia etapă este aceea a schimbării mentalităţii, cel puţin ale celor din Top 300, înţelegând că investiţia în educaţie este mai importantă pentru viitorul afacerilor lor decât investiţia în fotbal, Maybach sau Maseratti.