Parliamentary debates

Doamna Roberta Alma Anastase:

"Libertatea de opinie şi de exprimare"

"Orice persoană are dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare; acest drept include libertatea de a avea opinii fără nici o ingerinţă şi de a solicita, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin media şi fără a ţine cont de frontiere". (Declaraţia universală a drepturilor omului - Articolul 19)

Este de necrezut că în societatea de azi, caracterizată de o multitudine a mijloacelor de informare, încă mai putem vorbi de o criză acută de informaţie, ce se manifestă nu numai în contextul unor comunităţi, mai mult sau mai puţin izolate, însă şi în cadrul anumitor instituţii ce au ca menire de cele mai multe ori chiar informarea cetăţenilor.

Acest lucru este observabil atât în publicaţiile care de multe ori ajung în mâna cititorilor cu neînţelegerile de rigoare, ca şi rezultat al unor surse nevalidate, cât şi în faptul că, fiind chestionaţi în probleme de actualitate, o bună parte din cetăţenii României se dovedesc a fi neinformaţi.

Întrebarea care trebuie pusă în acest caz este: cine este vinovatul? Cel care dă informaţia, cel care o prelucrează sau cel care este aşteptat să se informeze? În alte cuvinte, problema informării este regăsită între activitatea mass-media şi lipsa dorinţei de informare în cazul cetăţenilor.

De aceea, soluţia trebuie aplicată la ambele nivele: atât în ceea ce priveşte activitatea diferitelor publicaţii, cât şi în ceea ce priveşte dezvoltarea unei atitudini cetăţeneşti proprii oricărui stat democratic al secolului XXI, caracterizată de o dorinţă de informare nu doar eficientă însă şi eficace, ducând la un rezultat vizibil. Astfel spus, atât emiţătorul, cât şi mai ales receptorul informaţiei trebuie vizaţi în problema lipsei de informare din România.

Aceasta este o concluzie trasă din situaţii concrete, cum pot fi regăsite în nenumărate comune şi chiar oraşe din România. În primul rând, din cauza faptului că de cele mai multe ori ziarele şi revistele româneşti îşi opresc activitatea în oraşe şi nu continuă prin a distribui publicaţiile şi în diferite sate ori comune, rezultatul este în măsură dezastruos.

Este adevărat că pentru a-şi distribui materialele, publicaţiile au nevoie de asigurarea vânzării unui anumit număr, ceea ce este riscant în aceste localităţi izolate. Însă a nega, chiar şi indirect, dreptul la informare prevăzut în însăşi Declaraţia Drepturilor Omului nu poate fi justificat.

Un om nu poate lua o decizie corectă, oricare ar fi natura acestei decizii, decât având un fond de informaţie bine pus la punct - o concluzie nu poate fi trasă decât din premise, ori dacă cetăţeanul (fie acesta dintr-o comună sau din capitală) nu îşi poate alcătui acest fond de informare, nu va putea lua decizia corectă sau nu va lua nici o decizie, întrucât nu se va considera a fi un pilon de susţinere chiar în societatea din care face parte. În acest fel, este explicabilă şi absenţa la vot ori dezinteresul cetăţenilor în ceea ce priveşte anumite evenimente de interes major.

Se ajunge, astfel, la cel de-al doilea nivel al problemei informaţiei, sau mai bine zis, al problemei informării, întrucât acest aspect vizează atitudinea cetăţenilor în acest proces al distribuirii informaţiei şi, mai exact, dorinţa lor de a fi informaţi şi de a se informa din proprie iniţiativă.

Această problemă nu este una de natură instituţională, cât o problemă de atitudine şi de accentuare a spiritului civic. Ceea ce trebuie subliniat este că printr-o modalitate sau alta, este necesar să se dezvolte un anumit program de informare a cetăţenilor, aici incluzând şi cetăţenii din sate şi comune, în legătură cu problemele actuale ale societăţii româneşti.

În final, să nu uităm că, nu numai ca cetăţeni, însă ca oameni, fiecare dintre noi are nevoie de informaţie şi, mai ales, are dreptul de a fi informat.