Parliamentary debates

Domnul Dumitru Bentu:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Declaraţia politică de astăzi am intitulat-o "Oarecare".

Alegerile din 2004 s-au bazat, în rezultatul lor final, pe mai multe soluţii imorale. Cea care grevează în continuare viaţa politică internă, dar şi imaginea externă a României, are un singur nume - Traian Băsescu.

În contextul în care preşedintele oricărui stat are o imensă responsabilitate în integrarea armonioasă a ţării sale într-un anumit concert global, la noi jucătorul ajuns preşedinte adoptă diferite poziţii fără a consulta Parlamentul sau Guvernul, deşi acesta asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării în consonanţă cu programul de guvernare. Aidoma unei corăbii cu cârma necontrolabilă de peste 800 de zile, politica externă este în derivă, deciziile luate ridicând fie semne de întrebare, fie de mirare.

Astfel, relaţiile cu "spaţiul estic" s-au dovedit a fi dificile în continuare, iar atitudinea preşedintelui concretizată prin declaraţii publice au iritat Moscova care nu a întârziat, la momentul respectiv, să ia măsuri de retorsiune: restricţii la importurile din România a unor produse agricole, mărirea preţului la gazele naturale etc. Din "lacul rusesc", reprezentat de Marea Neagră, s-au ridicat nori ameninţători la iniţiativele retorice ale preşedintelui. De aceea, summit-ul Mării Negre de la Bucureşti a fost un eşec de participare, dar şi de efecte, iar gesturile de extrz au fost singulare şi doar de sorginte caucaziană.

Tot în Est, relaţiile cu Ucraina, inspiratoare de cromatici portocalii, se menţin într-un contencios tulbure alimentat de lucrările la Canalul Bâstroe, de diferendul pentru Insula Şerpilor, de plasarea lui Traian Băsescu de partea lui Victor Iuscenco în disputele cu premierul Ianukovici etc.

Într-un cuvânt, relaţii "reci şi seci".

Vizita fulminantă a preşedintelui român la Chişinău, la câteva săptămâni de la învestitură, s-a transformat rapid într-o deziluzie. Scenariul suprarealist privind aderarea simultană a Republicii Moldova şi României la Uniunea Europeană, accelerarea, într-un gest gratuit şi nefundamentat politic, a procedurilor de acordare a cetăţeniei române moldovenilor de peste Prut, amatorismul soluţiilor pentru complexa problematică transnistreană creează strategilor euroatlantici suficiente temeri în apariţia unei vecinătăţi neprietenoase în Estul post sovietic, alimentată de România. Şi cum ar putea fi altfel când la baza relaţiilor cu Republica Moldova au fost aşezate stive cu butelii de Purcari şi băi de mulţime cu iz de cenaclu?

Nici măcar celebrul "Să ne ţinem de neamuri!" n-a mai fost amintit.

În ceea ce priveşte Balcanii de Vest, zonă de larg interes atât pentru Uniunea Europeană, cât şi pentru SUA, senzaţia că jandarmii noştri din Kosovo ar putea contribui decisiv la rezolvarea tensiunilor reprezintă singura idee palpabilă.

Merităm pentru asta cireaşa de plastic.

Nu dorim a mai introduce în discuţie celebra axă Bucureşti - Londra - Washington, existentă doar în strategia Cotrocenilor, dar care ne-a adus suficient deficit de imagine şi în ultimă instanţă de susţinere în marile cancelarii europene - Paris, Berlin, Roma. Lipsa în viziune politică, de coerenţă, decizională, incapacitatea de a vlorifica oportunităţile au făcut din România un stat cu atitudini excentrice, tolerat pe culoarele diplomaţiei autentice.

De aici şi până la percepţia de o "oarecare România" nu mai este decât un pas.

Trebuie înţeles, odată pentru totdeauna, că şi în politica externă elementele cele mai vizibile nu sunt şi cele mai importante, iar dezastrele nu se produc la întâmplare, ci ca efect al unei succesiuni de momente critice.

Evitaţi-le, domnule preşedinte!