Parliamentary debates

Domnul Vasile Filip Soporan:

Declaraţie politică cu tema: "Reforma de imagine pentru purtătorul de cuvânt şi nu o reformă adevărată pentru sistemul de sănătate publică"

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Pachetul de legi prin care noul ministru al sănătăţii anunţă începerea unei noi reforme, cea adevărată, are o singură calitate, noutatea referindu-se doar la domnul ministru, care se prevalează însă de o scuză: provine din afara sistemului. Noutăţile propuse de domnia sa sunt menite nu numai să reformeze sistemul, dar chiar să-l trimită înapoi cu peste 15 ani, pe vremea când centralismul democratic reprezenta un concept glorificat de majoritatea celor care astăzi se pretind mari anticomunişti.

În majoritatea cazurilor, din noul pachet legislativ revoluţionar, de noutate absolută, noi sunt doar titlurile şi ordinea articolelor, în rest, ele reprezentă elemente pe deplin armonizate cu legislaţia din Uniunea Europeană, adusă de vechea Putere în dorinţa de a aşeza legislaţia, procedurile şi acţiunile la nivelul celor europene, modificate după dorinţele neeuropene de actuala Putere. Un exemplu ar fi legea exercitării profesiei de medic şi organizarea Colegiului medicilor, precum şi cele referitoare la exercitarea profesiilor de medic dentist, farmacist şi al colegiilor respective la care însă s-a introdus un mic artificiu prin care Ministerul Sănătăţii să deţină butonul de control în aşa zisa monitorizare a acestor instituţii, un artificiu prin care Ministerul Sănătăţii, în spiritul centralismului democratic, să poată deţine un control eficient asupra unei categorii socio-profesionale "feudalizate şi corupte".

Într-o altă situaţie sunt fie legi la care doar titlul şi denumirea instituţiilor legiferate au fost schimbate, astfel încât, prin noua lege, să poate fi introduse pe funcţiile nou create acoliţii momentului (un exemplu ilustrativ este legea asistenţei de sănătate publică în care fostele direcţii de sănătate publică sunt transformate în Autorităţi de Sănătate Publică, având aceleaşi atribuţii ca şi defunctele direcţii, dar care vor fi conduse nu de un director executiv ci, probabil, de un autoritar general, termenul nefiind încă definit, întrucât organigrama noilor autorităţi va fi elaborată ulterior printr-un ordin de ministru).

Noutatea cu adevărat remarcabilă a acestui pachet legislativ o reprezintă însă proiectul de lege a malpraxisului, proiect de lege necesar, dar care se constituie ca o sinistră armă împotriva corpului medical. Dacă în esenţă sunt clarificate prin această lege numeroase aspecte referitoare la practica medicală, la răspunderea medicală a persoanei fizice sau juridice, la raporturile existente între pacient, personalul medical asigurat şi asigurator, câteva prevederi ale acestei legi vin să îndepărteze tot mai mult corpul medical de actul medical. Prin crearea Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională în cazurile de malpraxis, comisie prezidată de un secretar de stat din cadrul MS - în spiritul aceluiaşi centralism democratic anterior menţionat- poate cel de la relaţia cu parlamentul, care nu este obligatoriu medic, se urmăreşte subminarea competenţelor Colegiului medicilor pe linie de jurisdicţie profesională (Legea privind exercitarea profesiei de medic şi de organizare şi funcţionare a colegiului medicilor, art.33 lit. r): &^171;organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele de etică profesională, de deontologie medicală şi de la regulile de bună practică profesională, în calitate de organ de jurisdicţie profesională&^187;) " Însă cel mai agresiv aliniat la adresa corpului medical îl reprezintă articolul 37: "Actele de malpraxis în cadrul activităţii medicale de prevenţie, diagnostic şi tratament se prescriu in termen de 5 ani de la producerea prejudiciului, cu excepţia faptelor ce reprezintă infracţiuni". Acest articol, ale cărui prevederi depăşesc cu doi ani termenul de prescriere a răspunderii civile delictuale, pe lângă că este ilegal, fiind în afara termenului prin care instanţa de judecată poate acorda daune civile, denotă o rea-voinţă crasă la adresa corpului medical, care pentru fiecare act medical efectuat, la care rezultatul nu este cel dorit de pacient, poate fi urmărit timp de cinci ani.

În plus, faţă de acestea se încalcă prevederile unui alt articol tot din legea de exercitare a profesiei de medic şi de organizare a Colegiului medicilor din România, (art. 76 (1) "Acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel mult 6 luni de la data săvârşirii faptei sau de la data cunoaşterii consecinţelor prejudiciabile)".

În condiţiile unei asistenţe medicale subfinanţate cronic, al unui buget record în sens negativ în ultimii 15 ani, cine îşi mai poate asuma răspunderea unui act medical, nu numai al unei intervenţii chirurgicale, dar şi al unei simple injecţii, cunoscând faptul că nu există standarde unanim acceptate de practică medicală, cine credeţi că va mai face ceva mai mult decât un simplu consult la un pacient în stare critica? Cine credeţi că va mai dori să urmeze o carieră medicală când el devine automat un om urmărit mai abitir ca un infractor de drept comun recidivist?

În condiţiile în care progresele realizate în medicină aduc modificări de practică medicală nu doar anual, ci, uneori, chiar în câteva luni, cum poţi stabili un termen de prescripţie de cinci ani. Se aplica aceste reglementări numai medicilor sau şi Autorităţii de Stat care acum o lună a furnizat 13.400 de tablete de Tamiflu în focarul de gripă aviară de la Ciamurlia, care erau recomandate ca fiind cele mai eficiente medicamente antivirale, iar azi aflăm că sunt raportate pe plan mondial 12 cazuri de deces şi alte câteva zeci de cazuri de tulburări psihice după administrarea aceluiaşi medicament în scop profilactic. Avea cunoştinţă Ministerul Sănătăţii de aceste rapoarte, sau ştia actualul ministru că acest medicament se administrează numai în primele 48 de ore după apariţia primelor simptome de boală? Cine va fi răspunzător dacă din ordinul ministrului se vor consemna efecte negative ale administrării medicamentului în special la copii? Poate fi disculpat ministrul că a semnat un ordin în necunoştinţă de cauză, el fiind doar manager nu şi medic?

Cum nimic nu este lăsat la voia întâmplării de actualul pachet legislativ, nici asistenţa medicală primară nu a fost lăsată de izbelişte, fiind subliniat ca o noutate absolută faptul că asistenţa medicală primară este asigurată de medicul de familie, care medic de familie are un "praxis", acest lucru însemnând că are un cabinet medical şi pacienţi pe listă. Iar ca noutate absolută este definită noţiunea de "Dispensare santinelă", un fel de "pui santinelă" a asistenţei medicale primare. Dacă în articolul 4, medicul de familie este definit ca un fel de filtru, în următoarele două articole este subliniată şi latura artistică a acestui filtru : "Art 5. Medicul de familie acordă îngrijiri persoanelor în contextul familiei şi familiilor în cadrul comunităţii, fără sa producă discriminări". "Art 6. Medicul de familie este competent din punct de vedere profesional să furnizeze îngrijirile de care are nevoie o persoană, ţinând seama de fondul cultural, socio-economic şi psihologic al acesteia".

Poate că prin aceste precizări se va face cu adevărat reforma în sănătate. Din păcate însă, o serie de prevederi din această lege sunt menite nu să apropie, ci să îndepărteze medicul de familie de pacient. Dacă prin legislaţia aflată în vigoare medicul de familie este obligat să-şi organizeze timpul de lucru astfel încât 5 ore să asigure asistenţă medicală în cabinet şi două ore în teren, deci la domiciliul pacienţilor nedeplasabili, prin "Art. 13 Servicii medicale extinse sunt acele servicii care pot fi furnizate la nivelul asistentei primare în mod opţional, în anumite condiţii de organizare, precum: servicii speciale de consiliere; planificare familiala; unele proceduri de mică chirurgie; servicii medico-sociale: îngrijiri la domiciliu, îngrijiri terminale".

Această categorie de servicii devin opţionale, deci la solicitarea pacientului, şi nu intră în pachetul de bază decontat prin sistemul de asigurări sociale de sănătate, fiind plătite fie prin asigurarea voluntară, fie direct de către pacient. Pentru acea categorie de persoane care necesită o supraveghere medicală la domiciliu, un cost suplimentar poate fi un serviciu mai costisitor decât viaţa.

Noutăţile aduse de acest proiect de lege nu se opresc însă aici, textul continuând să ne uimească cu lucruri din ce în ce mai interesante, şi anume: "Art. 16 Cabinetele medicale în care îşi desfăşoară activitatea medici formatori de medicina familiei pot oferi servicii de educaţie medicală continuă sau de formare, în cadrul colaborării cu universităţi de medicină sau cu organizaţii acreditate ca furnizori de EMC, precum si activităţi de cercetare conform dispoziţiilor legale în vigoare." Cu alte cuvinte, anumiţi medici de familie se constituie în unităţi de învăţământ medical universitar şi postuniversitar, iar alte cabinete pot efectua activitate de cercetare ştiinţifică, adevărate laboratoare de sănătate.

Lăsând la o parte aspectul aducerii în derizoriu a învăţământului medical şi al educaţiei medicale continue pentru care există universităţi de medicină şi oameni care muncesc şi dau examene pentru a putea învăţa pe alţii şi a putea fi numite cadre didactice, ne exprimăm îngrijorarea faţă de aspectul legat de cercetarea ştiinţifică din cabinetele de medicină de familie. Cunoscând dotarea existentă în aceste cabinete, singura activitate de cercetare care se poate efectua este cea legată de studiul efectelor medicamentelor asupra pacienţilor de pe lista proprie şi nu numai. Pacientul român devine astfel în mod legal un cobai de lux pentru studiile pseudoştiinţifice ale diverşilor producători de medicamente. Spunem pseudoştiinţifice, deoarece, cu dotarea din aceste cabinete nu se pot face studii aprofundate legate de efectele medicamentului, medicul de familie putând consemna cel mult starea de bine, de rău, lipsa de senzaţii subiective sau decesul pacientului în raport cu medicamentul aflat în studiu.

Şi pentru ca toate acestea să nu fie interpretate ca o scăpare legislativă, în Art. 17(1) Cabinetul medical de medicină de familie poate realiza venituri din: plata directă de la consumatori, pentru serviciile necontractate cu terţi plătitori; contracte de cercetare; contracte pentru activitatea didactică în educaţia universitară şi postuniversitară; se fac precizările necesare pentru a nu exista nici un dubiu cu privire la o adevărată reformă a sănătăţii, cercetării ştiinţifice medicale şi a învăţământului medical.

Despre coerenţa şi unitatea acestui pachet legislativ nu vom oferi decât un alt exemplu, de altfel nu minor, întrucât pe acest exemplu se bazează două legi distincte. Este vorba, în primul rând, de legea privind înfiinţarea Şcolii Naţionale de Sănătate Publică şi Management Sanitar, o lege prin care se atribuie monopolul formării specialiştilor în managementul sanitar unei singure instituţii, încălcându-se flagrant autonomia universitară şi ducând la desfiinţarea catedrelor de sănătate publică şi management sanitar din universităţi, care îşi pierd astfel obiectul muncii, totul în favoarea unei catedre formate din cinci cadre didactice cu sediul la Bucureşti, un fel de Academie Ştefan Gheorghiu a managementului sanitar, singura abilitată să producă managerii din unităţile sanitare. Dar nu acesta este lucrul care ne intrigă cel mai tare, ci faptul că prin a art. 1. se înfiinţează Şcoala Naţională de Sănătate Publică şi Management şi Sanitar (SNSPMS), instituţie publică cu personalitate juridică, cu sediul in Municipiul Bucureşti, Str.Vaselor nr. 31 sector 2, coordonată direct de Ministerul Sănătăţii Publice (sic!) si Ministerul Educaţiei şi Cercetării, prin reorganizarea Institutului Naţional de Cercetare şi Dezvoltare care se desfiinţează.

Toate bune până aici, dar ce ne facem că în acelaşi pachet legislativ, la Proiectul de lege privind asistenţa comunitară, "Art.7 (1) Pentru realizarea programelor naţionale de asistenţă comunitară se înfiinţează Unitatea de Management a Programelor de Asistenţă Comunitară (UMPAC) în cadrul Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Sănătate, numită în continuare UMPAC.

Pe cine să credem deci? Pe domnul ministru când propune să se desfiinţeze Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare sau pe domnul ministru cînd semnează constituirea unei noi structuri în cadrul institutului proaspăt desfiinţat?

Nu vreau să închei înainte de a face referire şi la un singur aspect din mult discutata şi disputata Lege a spitalelor. Dacă în legea 270/2003, aflată în vigoare, la "Art. 45. - (1) Salarizarea personalului de conducere din spitalele publice, precum şi a celorlalte categorii de personal se stabileşte potrivit legii.

(2) Cadrele didactice care îşi desfăşoară activitatea în unităţile sanitare prevăzute la art. 6 şi 7 (spitalele clinice şi universitare), precum şi în unităţile asimilate acestora, beneficiază de o indemnizaţie de 50% din drepturile salariale cuvenite funcţiei şi gradului profesional, acordată în plus faţă de retribuţia cuvenită din învăţământ.

În noul proiect de lege, cu toate completările ulterioare, aliniatul 2 este abrogat. Ceea ce înseamnă că pentru munca desfăşurată la patul bolnavului, în sala de operaţie, în laboratorul clinic, cadrul didactic nu primeşte nici o indemnizaţie, singurul lui venit fiind cel de la învăţământ. Mai grav este că prin dispariţia acestei prevederi, cadrul didactic nu este angajat al spitalului clinic respectiv, putând fi cel mult tolerat! Şi asta în timp ce medicul de familie are prevederi bugetare pentru educaţia universitară şi postuniversitară!!!

Aceasta este într-adevăr reformă sanitară, chiar o răsturnare cu susul în jos!

Vă mulţumesc pentru atenţie!