Parliamentary debates

Domnul Costache Mircea:

"Recurs la memorie"

Se vorbeşte azi atât de mult despre reformă şi despre "reforme" încât ai crede că nimeni în ţara noastră de la începuturi şi până azi nu a mai schimbat nimic şi că generaţiile s-au succedat lin, evoluând ca neam într-o albie de stabilitate şi devenire progresivă ancestrală.

Cunoaştem însă, unii mai mult, alţii mai puţin, că în zbuciumatul nostru trecut, Ţara a parcurs perioade de primenire când s-au înfăptuit reforme uneori adevărate, care şi-au arătat efectul asupra cursului vieţii românilor. Dar, din păcate, de cele mai multe ori, reformele, fie au rămas proiecte nobile pe hârtie, fie au fost încet - încet deturnate de prezenţe malefice în grupările reformatoare.

Venind la actualitate, constatăm cu surprindere că unul dintre cei mai mari reformatori din istoria naţională, fondatorul Statului Modern, al Reformei Învăţământului, Reformei Armatei, Reformei Agrare, înfăptuitorul primei Uniri de la 1859, Alexandru Ioan Cuza, este astăzi ocolit cu premeditare de factorii care influenţează agenda publică a manifestărilor culturale naţionale. Cu ce şi pe cine a deranjat el atât de mult în epocă, se ştie, deşi unii supralicitează aprecierile negative asupra unor defecte omeneşti care au fost atât de mult exagerate, încât tind acum să scufunde cu totul în uitare toate marile merite ale Domnului Unirii. Aşa se face că, în timp ce aceia care duceau dorul Unirii cu Ţara, fraţii din Transilvania, aveau un adevărat cult faţă de el, la Bucureşti, unii îi pregăteau detronarea şi chiar alungarea din Ţară.

Aşadar, în vreme ce Alexandru Papiu - Ilarian afirma că românii de peste munţi "bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, toţi ar fi gata să moară pentru domnul Cuza" pe care îl considerau demn "să răzbune cu înţelepciune moartea lui Mihai Viteazul" şi să pună în operă "planul celui mai mare domn român ce a avut vreodată Dacia lui Traian" adică unirea deplină şi definitivă a tuturor românilor începută la 1600 şi terminată abia în 1918 (după aproape 3 secole şi jumătate de sacrificii, de frământări şi de lupte aprige). În acest timp, la Bucureşti, sforarii politici unelteau debarcarea lui Cuza şi exilarea lui departe de ţară. Nu au mai contat reformele statuate prin o serie de legi care pot funcţiona şi azi :

1. Legea sistemului de măsuri şi greutăţi metrice (15/27 septembrie 1866); 2. Legea Camerelor de Comerţ; 3. Legea înfiinţării Şcolii de poduri şi şosele, predecesoarea Politehnicii din Bucureşti (după model francez); 4. Legea exproprierii pentru cauze de utilitate publică; 5. Legea instrucţiunii (adică a învăţământului); 6. Codul civil (alcătuit după Codul lui Napoleon), legi care constituiau, indubitabil, tot atâtea contribuţii la organizarea şi consolidarea statului român modern.

Principele Cuza a întâmpinat dificultăţi din partea celor lezaţi de legea rurală, dar şi de încercarea de instituire a unei decoraţii româneşti, idee inspirată încă din 1859 de Vasile Alecsandri, iniţial numită "Ordinul jerbei de aur", contestat de Poartă, ca semn de independenţă şi suveranitate, apoi în 1861, încearcă iniţierea "Ordinului Unirii" la care Poarta se opune din nou, prima decoraţie românească apărând abia la 1877 cu numele "Steaua României" care va înnobila piepturile eroilor Independenţei.

Legea rurală, care desfiinţa claca şi îi împroprietărea pe ţărani a stârnit entuziasm în Camera Deputaţilor şi în Senat, dar doar de faţadă. În fond, s-a văzut mai târziu că aceste succese au constituit începutul căderii guvernului Kogălniceanu, sub presiunea lui Kretzulescu, ministrul justiţiei şi al lui Ludovic Steege, ministrul finanţelor, urmaţi de alţi miniştri şi deputaţi care declanşează reacţia ostilă şi din exterior finalizată cu aportul presei străine în compromiterea totală a Principelui Unirii.

Astfel, în timp ce Cuza, după marile reforme, intenţiona să renunţe la domnie pentru a îndeplini şi ultimul deziderat al divanurilor ad-hoc, adversarii săi acreditau în presă ideea că el doreşte să se proclame rege, să instituie dinastia ereditară către primul din cei doi copii pe care îi avea cu Maria Obrenovici, văduva principelui sârb Efrem. Mai era acuzat că vrea să rupă legăturile cu Poarta. Toate acestea, în timp ce Cuza se pregătea să plece în Germania pentru îngrijirea sănătăţii. Absenţa din ţară foloseşte opoziţiei pentru a se organiza să-l răstoarne folosindu-se de nemulţumirile precupeţilor opriţi de la practicarea comerţului ambulant care degenerează într-o răzmeriţă soldată cu vreo 20 de morţi.

Întoarcerea în ţară îi determină pe opozanţi să-şi intensifice acţiunile pentru înlăturarea sa. Şi ca să nu mai fie bănuiţi de setea de putere, care de altfel îi anima, adversarii lansează dezideratul : "prinţ străin, dintr-o dinastie apuseană". În noaptea de 11 februarie 1866, complotiştii îl forţează pe Cuza să semneze actul de abdicare şi să părăsească Bucureştii, făcând următoarea urare : "Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine. Să trăiască România!" Şi România a trăit, dar n-a trăit niciodată cu adevărat bine, în linişte şi în prosperitate.

Pentru că ziua abdicării sale forţate nu a fost semnalată de nimeni în România, azi 14 februarie 2006, constat că Domnul Alexandru Ioan Cuza nu a fost iertat nici de urmaşii complotiştilor de atunci, aflaţi din nou la putere cu ochii spre străinătate şi mai puţin spre propriul popor.

Mai atrag atenţia şi asupra faptului că nimeni din familia Prinţului Unirii nu are azi revendicări către Statul Român, nimeni nu cere mii de hectare, nici de imobile, de palate, de castele şi nici zeci de milioane de euro, precum urmaşii celor aduşi din afară săraci şi deveniţi pe tronul sărmanei Românii bogaţi, îmbuibaţi, plini de ifose şi de pretenţii de care nu mai scăpăm nici azi.

Statul Român a decăzut în ultimele decenii atât de mult încât nu mai ştie nimeni cu precizie dacă suntem Republică sau Monarhie, după pişcotăreala dintre guvernanţi şi fosilele monarhice.

Şi destrămarea continuă nestingherită, inclusiv prin promovarea de către cei aflaţi vremelnic la putere a unor legi cel puţin ciudate, dacă nu antiromâneşti sadea.

Azi merg la Comisia de Învăţământ, unde se discută statutul minorităţilor care doresc autonomie teritorială şi legea cultelor care vor să dijmuiască patrimoniul comunităţilor confesionale şi să adâncească tulburarea din viaţa unei societăţi în derivă.