Parliamentary debates

Domnul Niculae Mircovici:

Declaraţie politică intitulată "Simbol al Revoluţiei române şi senator de Timiş, boschetar!"

Pare de domeniul grotescului incredibil ca Ion Marcu, omul care a aprins flacăra Revoluţiei române în Decembrie 1989 la Timişoara şi care prin vocea sa puternică, baritonală şi extrem de expresivă a fost zi şi noapte în fruntea maselor răsculate, iar apoi membru în prima Constituantă a României şi timp de două mandate senator de Timiş, să facă obiectul acestui titlu de declaraţie politică. Şi totuşi este pe deplin adevărat.

Din 16 decembrie 1989, muncitorul Ion Marcu şi-a lăsat casa şi familia şi a ieşit în stradă, sătul de dictatura ceauşistă, aşa cum era toată populaţia Timişoarei şi de fapt întregul popor român. El a plecat din casă în stradă, ştiind că acolo se va produce miracolul răsturnării regimului ceauşist. Alţii, ei, au rămas în casă gândind că acolo este mai sigur, şi, mai puţin expuşi în spatele perdelelor din apartamentele betonate, pot avea o formă de protest "tot atât de evidentă", dar mai puţin periculoasă "

Ion Marcu şi-a luat copilul aflat la vârsta majoratului şi din 16 până în 20 decembrie a fost văzut în cele mai fierbinţi locuri ale Timişoarei, chemând oamenii la revoltă. "Români veniţi cu noi" era sloganul lui.

Ei şi-au luat copiii aflaţi în vacanţă şi fie i-au ţinut în casă, spunându-le că se vor linişti cât de curând "golanii", fie i-au dus la ţară, la fereală, până când forţele de represiune îi vor linişti pe cei de-alde Ion Marcu.

El a părăsit un moment strada pentru a urca ferm, îmbrăcat cu un cearşaf al morţii pe care, cu vopsea roşie scria "Jos dictatura" şi "Moarte criminalului", în clădirea fostului Comitet Judeţean de Partid, pentru a se întâlni cu primul-ministru al României comuniste, Constantin Dăscălescu, şi Emil Bobu. Le-a exprimat hotărât şi curajos doleanţele timişorenilor, începând cu acea incredibilă expresie "Demisia lui Nicolae Ceauşescu şi alegeri libere", după care a coborât din nou în stradă, unde erau tovarăşii săi.

Ei au privit cu nesaţ spre acea clădire din centrul Timişoarei şi, după ce lucrurile s-au liniştit, şi-au regăsit curajul revoluţionar şi s-au înscris în marea luptă pentru acea clădire în care se ghicea simbolul puterii. Apoi au intrat înăuntru şi au rămas în ea.

A primit şi Ion Marcu un apartament în centrul Timişoarei; îl merită pe deplin. Până atunci simbolul revoluţiei timişorene locuia într-un demisol igrasios.

A fost ales în prima Constituantă a României şi apoi de două ori ca senator, unde a apărat interesele judeţului şi ale democraţiei.

Nu s-a preocupat de avere; nu s-a plimbat în străinătăţuri, nu a avut nici măcar paşaport. Nu şi-a folosit nici influenţa politică atunci când, fiind dat în judecată pentru locuinţa cumpărată legal, a fost citat atât la judecătorie, tribunal, Curtea de Apel sau Înalta Curte. Ştia că a procedat legal, cumpărând în baza Legii nr.112 o locuinţă nerevendicată la acel moment şi avea încredere în justiţia română.

Ei au fost mai pragmatici. S-au mulţumit cu puterea locală. S-au informat cu tot ce se poate jefui pe plan local şi au făcut-o fără nici o reţinere. Chestiunea caselor naţionalizate din centrul Timişoarei au lăsat-o pe seama clanurilor ţigăneşti pe care le-au sprijinit, nu dezinteresat, bineînţeles, în acţiune. Mână în mână cu o parte din administraţia şi justiţia coruptă, suveica ţigănească a acaparat toată zona centrală a micii Viene, şi în ea şi apartamentul lui Ion Marcu.

Ei au fost mai modeşti, din prea plinul dobândit din toate sursele, la dispoziţie şi din "obolul" suveicii, şi-au făcut nişte amărâte de vile în zone marginale, rezidenţiale acum, cu mult spaţiu verde şi piscine, păstrându-şi şi oarece apartamente în bloc, care între timp, bine corcite, au făcut pui.

După 16 ani, Ion Marcu a revenit în stradă. Cu o mică nelămurire. În decembrie 1989 oamenii îl iubeau, îi scandau numele, făcând prin asta o chestiune prin care ei înşişi se încurajau, iar în faţă, forţe reprezentative, în uniforme sau nu, se retrăgeau.

Ei erau, liniştiţi sau nu, în casele lor, aşteptând deznodământul.

Acum el era somat de ei, deveniţi simbol al democraţiei şi reprezentanţă naţională, să iasă afară din casă. Oamenii, în uniformă sau nu, erau şi acum prezenţi. Nu-l mai priveau cu teamă, ca în 1989, cel mult cu indiferenţă, poate chiar cu aroganţă.

El ieşea în stradă, aia era a lui. Mobila şi hainele care îi erau umila agoniseală de o viaţă erau înghesuite de tineri salahori într-un garaj pus la dispoziţie vremelnic de un vecin generos. Marcu privea uimit la strada goală.

Ei, din spatele perdelelor, din birourile somptuoase de unde au dat dispoziţie de evacuare, priveau cu indiferenţă. Încă o problemă soluţionată.

Singura care se agita puţin era presa. Avea un nou simbol de primă pagină "Un senator aruncat în stradă". Nici măcar nu i-au pomenit ceea ce-l onora cel mai mult: curajul nebun din Decembrie 1989. Fără el, maidanezii de pază ai democraţiei originale de astăzi nu ar reprezenta nimic.

Ion Marcu, în stradă, se gândeşte că atunci era decembrie 1989, iar acum este martie 2006, vine primăvara, vara - şi vara nu-i ca iarna. Se va descurca el cumva. Are o pensie de aproape 7.000.000 lei, vechi, bineînţeles, cu care e obişnuit.

În decembrie 1989, când l-am cunoscut, avea cizme de iuft şi un cojocel care îi ţinea de cald pe stradă. Acum nu le mai are. Vine seara neavând la ce să strige pentru a aduna lumea "Români veniţi cu noi", "Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara", "Nu vă fie frică, Ceauşescu pică", şi oricum nu ar fi venit nimeni; s-ar fi culcat şi el, măcar în maşină, dar nu mai are Dacia dinainte, a vândut-o pentru medicamente. Stă sprijinit de un stâlp în intersecţie şi priveşte la maşinile blindate şi cu girofar cu care ei pleacă spre zonele rezidenţiale mărginaşe.

Presa e în căutare de noi subiecte de senzaţie. Noi privim ca şi ei, având o ruşinoasă consolare. Aşa este în democraţie, "mai ales în cea originală, românească", fiecare se descurcă cum poate.

Să ne fie ruşine la toţi!