Parliamentary debates

Domnul Mircia Giurgiu:

Declaraţie politică intitulată "greva - un drept garantat"

În Constituţia României, la art. 43 - Dreptul la grevă, este prevăzut că: "Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale. Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate".

În Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, art. 250, se arată că: "Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale", iar în Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, la art. 2 se precizează că: "Prin încheierea contractelor colective de muncă se urmăreşte promovarea unor relaţii de muncă echitabile, de natură să asigure protecţia socială a salariaţilor, prevenirea sau limitarea conflictelor colective de muncă ori evitarea declanşării grevelor. Fac parte din contractele colective de muncă şi acordurile dintre părţile semnatare ale contractelor colective de muncă, prin care se soluţionează conflicte colective de muncă. Contractul colectiv de muncă poate cuprinde şi prevederi referitoare la protecţia celor aleşi sau delegaţi în organele de conducere ale sindicatelor, respectiv a reprezentanţilor salariaţilor aleşi potrivit prevederilor art. 20".

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române cuvântul "grevă" are următoarea definiţie: "grevă - încetare organizată a activităţii într-una sau mai multe întreprinderi, instituţii etc., cu scopul de a determina pe patroni sau guvernul, autorităţile să satisfacă unele revendicări (economice, politice etc.)".

În plus, dreptul la grevă este menţionat şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unitela 10 septembrie 1948,Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, adoptată de guvernele membre ale Consiliului Europei la 4 noiembrie 1950, Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unitela 20 noiembrie 1989, precum şi Carta Europeană a Autonomiei Locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985.

Ca orice organism social, şi întreprinderea are două caracteristici: atât dialogul, cât şi conflictul social.

Conflictele sociale sunt naturale şi necesită aplicarea unor proceduri specifice pentru rezolvarea lor.

Realitatea apariţiei lor are în vedere divergenţele ivite în legătură cu punctele de vedere, obiectivele sau interesele diferiţilor salariaţi, grupuri, conducerea întreprinderii etc.

Conflictele sociale pot fi clasificate după diferite criterii. În raport cu nivelul la care apar, există:

• conflicte individuale, specifice unor anumiţi salariaţi, şi privesc strict pe fiecare lucrător în parte (de exemplu, divergenţele exprimate de un salariat privind suma primită drept remuneraţie);
• conflicte la nivelul unei categorii de lucrători dintr-un atelier sau specialitate profesională (de exemplu, în legătură cu modul de repartizare a primelor ca stimulente financiare);
• conflicte la nivelul întregii întreprinderi, care cuprind ansamblul salariaţilor, având cauze diferite (de exemplu, referitor la procentajul de indexare a salariilor);

Din punct de vedere al organigramei întreprinderii, pot fi:

• conflicte orizontale, care apar între persoane sau compartimente de muncă aflate pe acelaşi nivel ierarhic, dar pe linii ierarhice diferite (de exemplu, conflictul care poate să apară între directorul tehnic şi directorul economic în legătură cu anumite probleme financiare);
• conflicte verticale, ce apar între persoane sau compartimente de muncă situate pe trepte ierarhice diferite, acestea sunt cele mai frecvente şi pot să existe şi între persoane aflate pe aceeaşi linie ierarhica (de exemplu, între maistru şi lucrătorii de echipă), şi între persoane sau compartimente de pe linii ierarhice diferite (de exemplu, între şeful serviciului contabilitate şi şeful biroului aprovizionare).

O formă a conflictului colectiv o reprezintă greva.

aceasta implică o încetare a lucrului de către salariaţi, ţinând cont de o serie de revendicări profesionale, evidenţiate fie pentru prima dată, fie solicitate anterior, dar nesatisfăcute încă.

Forma clasică de grevă presupune întreruperea completă a lucrului de către salariaţi pe o durată de timp, determinată sau nu.

În practica conflictelor sociale de muncă se pot întâlni însă şi alte variante de grevă, cum ar fi:

• greva de avertisment, ce presupune o oprire scurtă a lucrului de către salariaţi, urmărind atât mobilizarea greviştilor, cât şi determinarea părţilor aflate în conflict pentru a începe negocierile;
• greva repetată, care se caracterizează prin opriri succesive ale lucrului de către salariaţi, pe perioade scurte de timp;
• greva turnantă, când au loc încetări succesive ale activităţilor în diferite verigi de producţie (ateliere, secţii etc.) sau compartimente de muncă, în acest caz se înregistrează o masivă dezorganizare a producţiei, iar costurile întreprinderii cresc;
• greva surpriză presupune stoparea lucrului de către salariaţi, fără existenţa unui preaviz în acest sens. în general, această variantă de grevă este interzisă prin convenţiile colective de muncă, iar în serviciile publice din ţările occidentale este, de regulă, ilicită;
• greva cu ocuparea localurilor întreprinderii de către grevişti este în principiu nelegală, deoarece încalcă dreptul de proprietate (privată sau publică). Astfel, conducătorul întreprinderii poate cere organelor în drept să procedeze la evacuarea localurilor ocupare de grevişti.

În practica ţărilor cu economie de piaţă se constată că dreptul la grevă al salariaţilor este limitat în două situaţii, ţinând cont de:

• dreptul de proprietate, care interzice deci greva cu ocuparea localurilor întreprinderii;
• dreptul la muncă, de asemenea, interzice salariaţilor grevişti să oprească lucrul pentru alţi salariaţi care doresc să-şi continue activitatea (şi astfel să nu participe la grevă).

O cerinţă de bază a managementului resurselor umane într-o întreprindere o constituie cunoaşterea permanentă a reclamaţiilor şi revendicărilor salariaţilor, şi rezolvarea, pe cât posibil, a acestora, în scopul prevenirii conflictelor sociale. În acest sens, un rol important îl au diferitele structuri instituţionale ale dialogului social din întreprindere.

În foarte multe cazuri, rezolvarea unui conflict de muncă se face prin semnarea unei convenţii sau a unui acord între părţile aflate în dispută. Sunt situaţii însă când negocierea directă, între părţile respective aflate în conflict, este dificilă în climatul existent. în aceste cazuri se apelează la diferite procedeuri instituţionale de rezolvare a conflictelor colective, cum ar fi: concilierea, medierea, arbitrajul etc.

Concilierea este efectuată de către o persoană neutră sau comisie de conciliere şi presupune organizarea de discuţii între părţile aflate în conflict, în scopul amortizării poziţiilor acestora şi ajungerii la un anumit acord. În general, aceasta procedură de dezvoltare este prevăzută în acordurile sau convenţiile colective de muncă.

Medierea solicită intervenţia unei persoane sau comisii neutre, care anchetează conflictul social, audiază părţile, iar în final propune acestora o soluţie pentru rezolvarea respectivului conflict.

Arbitrajul constă în soluţionarea conflictului social de către unul sau mai mulţi arbitri, stabiliţi de comun acord de către părţile opozante. Decizia arbitrului este însă obligatorie pentru părţile aflate în conflict (ţinând cont de faptul că acestea au acceptat atât procedura arbitrajului, cât şi pe respectivul arbitru).

Ca tendinţă generală, în ultimii ani se constată în ţările occidentale scăderea însemnată a conflictelor de muncă atât privind numărul acestora, cât şi efectivele care au încetat lucrul, numărul de zile de inactivitate, numărul de întreprinderi la care s-au înregistrat etc. Această situaţie are multiple explicaţii, iar printre elementele favorizante ale diminuării conflictelor de muncă se află indiscutabil şi dezvoltarea managementului resurselor umane în cadrul întreprinderilor respective (dialogul social, motivarea personalului etc.).

Greva este o acţiune de protest extremă a salariaţilor dintr-o organizaţie economică sau dintr-o instituţie, manifestată, în principal, prin încetarea activităţii. Greva este organizată în general de sindicatul salariaţilor, dar poate fi şi spontană. Greva generală îi cuprinde pe toţi salariaţii dintr-un sector economic sau dintr-o structură administrativ- teritorială (ţară, provincie, etc.). Greva de tip japonez se manifestă doar prin avertizarea patronatului (de exemplu prin banderole albe), dar munca nu este oprită. Greva de avertizare are o durată limitată, în general la două ore, şi precede o grevă declanşată pentru o perioadă nedeterminată.

Greva are o istorie foarte lungă. Spre sfârşitul celei de a douăzecea dinastii egiptene, în timpul domniei faraonului Ramses al III-lea în, Egiptul Antic, în sec XIII Î.Hr., muncitorii necropolei regale au organizat prima grevă cunoscută în istorie. Evenimentul a fost descris pe un papirus păstrat şi aflat actualmente la Torino. Prima grevă de pe teritoriul actual al României a fost consemnată în anul 1733, în Banat, la Ciclova.

Potrivit unei analize, prima grevă semnalată pe teritoriul României a fost greva pantofarilor din Sibiu, în 1853. La acea dată nu putem vorbi însă de sindicate, prima organizaţie a muncitorilor fiind înfiinţată în 1905, respectiv sindicatul tâmplarilor, care reunea 15-20 de membri.Dupăexemplul acestora, cizmarii şi croitorii se organizează şi ei în sindicate.

În 1906, în România existau 30 de sindicate, care grupau peste 4.400 de membri, pentru ca, un an mai târziu, organizaţiile sindicale să ajungă la 55, cu un număr dublu de membri.

Până la debutul Primului Război Mondial, protestele sindicale din România nu au fost de mare amploare, poate şi din cauza slabei dezvoltări industriale. Au rămas în istorie însă greva muncitorilor din Portul Constanţa, din 1868, greva de la Atelierele CFR Bucureşti, din 1888, sau grevele feroviarilor din Transilvania şi a minerilor din Valea Jiului, din 1904 şi, respectiv, 1906.

După Primul Război Mondial şi până la începutul celui de-al doilea război, mişcările greviste din România s-au amplificat, datorită dezvoltării economice de după război şi, mai apoi, ca urmare a crizei din anii '30.

De reţinut sunt prima grevă generală, din 1920, greva muncitorilor forestieri din Valea Mureşului, din 1925, grevele muncitorilor de la Reşiţa şi de la Lupeni, din 1926 şi 1929, precum şi greva de la fabrica Saturn, din Bucureşti, din 1933, prima grevă în care muncitorii au ocupat fabrica.

În perioada interbelică, ridicarea sindicatelor împotriva puterii a dus de mai multe ori la un deznodământ tragic de partea protestatarilor. Astfel, în timpul protestelor minerilor de la Lupeni, din 1929, sub guvernul ţărănist, au fost omorâţi 23 de muncitori şi alte câteva zeci au fost răniţi.

Un alt moment înscris în cărţile de istorie este greva muncitorilor de la Atelierele Griviţa din Bucureşti, din ianuarie-februarie 1933. Având iniţial revendicări salariale, protestul a fost ulterior confiscat de sindicatul comunist, care a transformat greva în mişcare politică.

Greva a fost înăbuşită violent de către guvernul român de atunci, bilanţul confruntării dintre protestatari şi autorităţi, din 16 februarie, fiind de 4 morţi şi 34 de răniţi, dar şi doi soldaţi şi un gardian public fiind ucişi în timpul evenimentelor.

Lesne de înţeles de ce mişcarea sindicală din România a fost ca şi inexistentă în perioada regimului comunist. Chiar dacă au mai existat încercări de revoltă, acestea au fost înăbuşite înainte de a se afla despre ele.

Două momente au rămas însă în memoria românilor, refuzul minerilor din Valea Jiului de a intra în subteran, în 1977, din cauza condiţiilor draconice de muncă din mină, şi protestele din noiembrie 1987 de la uzina Steagul Roşu din Braşov.

Despre protestul de la Braşov se spune că a reprezentat momentul care a declanşat manifestările de peste doi ani, din decembrie, care au dus la răsturnarea regimului comunist.

Mişcarea sindicală din România s-a revigorat după decembrie 1989, protestele de la începutul anilor '90 fiind frecvente şi destul de agresive. De cele mai multe ori, însă, acestea au fost asociate, din nou, cu scopuri politice.

Nicio confederaţie sindicală nu are o cronologie a tuturor grevelor care au avut loc în ultimii 20 de ani, dar au rămas în istorie greva naţională din 1991 pentru legea sindicatelor, greva organizată de CSI Frăţia în 1993 pentru recuperarea zilei de 1 Mai, greva naţională din 1995 pentru acordarea de salarii compensatorii salariaţilor disponibilizaţi sau grevele succesive ale transportatorilor, CFR-iştilor sau ale profesorilor din anii 2000.

De fiecare dată când au avut revendicări salariale, angajaţii CFR au blocat activitatea pe căile ferate; fie pentru câteva ore, fie pentru câteva zile, spontan sau nu, cert este că mecanismul funcţionează. Chiar dacă de cele mai multe ori protestele sunt declarate ilegale în instanţă, pe termen scurt oamenii îşi primesc majorările cerute.

Cel mai important moment din istoria protestelor feroviarilor a fost greva din 2005, când Federaţia Mecanicilor de Locomotivă a întrerupt lucrul pentru 20 de zile, unul dintre cele mai îndelungate proteste din România postdecembristă.

Pe lângă feroviari, profesorii sunt cunoscuţi ca având o activitate sindicală efervescentă şi lideri de sindicat bătăioşi. Mişcarea sindicală a cadrelor didactice a prins contur mai degrabă după anul 2000, iar de atunci nu există an în care profesorii să nu organizeze mitinguri, greve japoneze, de avertisment sau generale, ameninţând de fiecare dată cu blocarea anului şcolar.

Cele mai lungi greve din educaţie au avut loc în 2000, o grevă generală de două luni, şi în 2005, când dascălii au refuzat să intre la ore o lună de zile. În principal, revendicările profesorilor au fost legate de salarizare şi de subfinanţarea sistemului.

Când vor majorări salariale, şi angajaţii de la metroul bucureştean fac sau măcar ameninţă cu greva. În istoria de după 1989, metroul a fost de şapte ori în grevă generală, cea mai îndelungată fiind cea din 1990, când protestul a ţinut trei zile. Ultima grevă de la metrou a avut loc pe 17 noiembrie 2009, iar cea programată pentru 18 martie 2010 a fost anulată în ultimul moment, după ce sindicatele au obţinut majorările salariale cerute.

în septembrie 2009 se producea, pentru prima dată în istoria modernă a României, un protest generalizat la nivel naţional al personalului din justiţie. După zile întregi de negocieri şi de promisiuni, magistraţii au reluat activitatea după mai bine de trei săptămâni de pauză, timp în care România a fost paralizată la propriu.

Prin urmare, dreptul la grevă este un drept garantat de Constituţia României, de legile interne, precum şi de convenţiile şi tratatele internaţionale la care România este parte.