Parliamentary debates

Domnul Filip Georgescu:

În aceste zile, unele voci de pe meleagurile mioritice, şi nu dintre acelea fără ecou politic, ci, dimpotrivă, dintre cele care se aud în mod frecvent de la microfoanele unor instituţii fundamentale ale statului, afirmă că în România începe să se vadă luminiţa de la capătul întunecat al crizei economice. Economia - spun aceşti optimişti - va reveni pe creştere, dacă nu în acest trimestru, atunci în mod categoric o va face în ultimele trei luni ale anului 2009. În condiţiile în care, neputând să-şi plătească bugetarii din veniturile proprii, statul se împrumută la FMI, şansele unei asemenea prognoze sunt aproape nule. Dacă la sfârşitul anului trecut, când vântul recesiunii, venind de peste ocean, înfiora Europa, guvernanţii noştri nu înţelegeau că România nu va fi ocolită de un asemenea flagel mondial, dacă reprezentanţii actualei puteri n-au putut să întrevadă dimensiunile reale ale crizei economice, dar mai cu seamă, consecinţele ei nefaste, iată că nici astăzi nu sunt în măsură să sesizeze când şi cum vom scăpa de această plagă.

Criza nu bate deloc în retragere cum cred unii. Nici n-are motive, de vreme ce pârghiile care o ţin ancorată în spaţiul carpato-dunărean sunt extrem de viguroase. În această privinţă, datele furnizate de Institutul Naţional de Statistică sunt mai mult decât edificatoare. În trimestrul II al acestui an, economia a scăzut cu 8,7% faţă de perioada similară din 2008, cel mai mare declin (14,2%) fiind înregistrat în sectorul construcţiilor. Produsul intern brut a înregistrat în semestrul I al anului în curs o reducere de 7,6% în comparaţie cu nivelul atins în prima jumătate din 2008, diminuare cauzată de reducerea substanţială a volumului de activitate nu numai în ramurile industriale, ci şi în agricultură, silvicultură şi pescuit, în transporturi şi servicii.

În acest an, mai bine de 100.000 de IMM-uri şi-au suspendat activitatea, iar peste 60% dintre firme şi companii au făcut disponibilizări de personal. De altfel, în luna trecută, comenzile noi din industrie au scăzut cu 20% faţă de nivelul atins în august 2008. Exporturile româneşti s-au topit pur şi simplu, majoritatea firmelor româneşti reducându-şi drastic activitatea în domeniul comerţului exterior.

Prăbuşirea dramatică a economiei în primele opt luni ale acestui an a declanşat, după cum era şi firesc, un val de disponibilizări, numărul şomerilor depăşind astăzi 600.000, cu perspectiva de a creşte în lunile următoare cu încă 100.000.

Diminuarea producţiei a determinat, de asemenea, scăderea veniturilor bugetare cu peste 5,5 miliarde de euro. Veniturile medii zilnice ale statului sunt astăzi de 100 milioane de euro, iar cheltuielile de 118 milioane de euro. Cum soluţionează guvernanţii acest deficit cotidian? Înainte de toate disponibilizează mii şi mii de angajaţi, ca să reducă cheltuielile salariale, fără să ţină seamă că şomerii nu mai plătesc impozit şi, ca atare, încasările bugetare se vor reduce. Pe de altă parte, Executivul măreşte impozitele, reactualizându-le în funcţie de nivelul inflaţiei sau creează altele noi, deşi vehiculează permanent ideea relaxării fiscale. În ultimă instanţă, singura salvare reală pentru guvern, din păcate una pe termen scurt, o constituie împrumutul de la FMI, pe care-l utilizează pentru soluţionarea multor dificultăţi. Scăderea veniturilor bugetare poate fi însă atât de dramatică în lunile viitoare, încât chiar şi utilizarea în întregime a tranşei de la FMI să nu poată acoperi toate găurile bugetare.

Pe zi ce trece, criza este tot mai agresivă, dovedindu-se cu mult mai rea decât un război, cu tot cortegiul ei funest de nenorociri: prăbuşirea producţiei, falimente, şomaj, dispariţia creditului, îngheţarea salariilor şi pensiilor, scăderea puterii de cumpărare, şubrezirea sistemului sanitar, precum şi incapacitatea clasei politice de a găsi soluţii eficiente pentru reducerea efectelor nocive ale crizei. După modul în care s-a manifestat până acum, există toate şansele ca în ultimele trei luni ale anului criza să erodeze şi mai puternic economia românească. În atare condiţii, veniturile bugetare vor continua să scadă, iar posibilităţile Guvernului de a contracta noi împrumuturi din surse interne şi externe se vor reduce în mod alarmant. Pe de altă parte, cheltuielile bugetare excesive vor conduce la neputinţa statului de a-şi îndeplini obligaţiile financiare asumate, ceea ce va atrage după sine incapacitatea de plată faţă de creditorii internaţionali. Aceeaşi incapacitate de plată s-ar putea manifesta şi faţă de salariaţi şi pensionari, fapt care ar putea declanşa ample mişcări sociale.

Există toate şansele ca actuala criză economică mondială să modifice radical raportul de forţe pe plan internaţional, să schimbe lumea sub raport politic, economic şi social. România nu se va putea sustrage unor asemenea metamorfoze. Ne întrebăm, însă, în ce direcţie se va îndrepta ţara noastră în perioada post-criză? Se va angaja, cu toate forţele de care mai dispune pe drumul redresării sau va continua să rămână în cadrul degringoladei în care se zbate astăzi? Agenţia de rating Mody's Investor Service încearcă să ne ofere un răspuns la aceste întrebări. Specialiştii săi au ajuns la concluzia că România va avea nevoie de 40 de ani ca să ajungă la nivelul economic al ţărilor din Uniunea Europeană. Unii analişti autohtoni cred însă că o asemenea previziune este extrem de optimistă.

Cum poate să-şi închipuie cineva că actualii conducători ar putea să scoată ţara din criză în câteva luni, iar în 40 de ani s-o aşeze în rândul ţărilor occidentale, când România este înglodată într-o datorie externă uriaşă, cum n-a mai fost niciodată în decursul existenţei sale, când resursele sale naturale şi industriale se află în proporţie de 80% în mâinile capitaliştilor străini, când transporturile navale şi feroviare au fost aproape lichidate, iar agricultura, care cu trei decenii în urmă se afla într-un uimitor proces de modernizare a fost readusă la stadiul de "subzistenţa" din timpuri medievale. Nici investiţiile străine nu mai sunt în măsură să revigoreze economia noastră atât de ofilită.

În primele 6 luni ale acestui an, investiţiile străine în ţara noastră au scăzut cu aproape 43%. Cu totul alta ar fi fost situaţia dacă, în procesul de vindecare a rănilor grave pricinuite de actuala criză, ne-am fi putut bizui, în principal, pe propriul potenţial economic şi financiar, pe forţele autohtone. O asemenea posibilitate nu mai există însă pentru noi, întrucât aproape întreg patrimoniul industrial şi financiar a fost vândut unor companii străine. De pe urma acestei intervenţii, România a pierdut sume fabuloase. Compania Naţională Petrom (atât extracţia, cât şi prelucrarea ţiţeiului) a fost vândută austriecilor de la OMV cu 668 milioane de euro, deşi valoarea reală depăşea 10 miliarde de euro. SIDEX Galaţi s-a vândut cu 25 milioane de euro Companiei indiene Mittal, statul român acordând, totodată, facilităţi de peste 1,2 miliarde de euro. Cât priveşte cota de valorificare a SIDEX, acesta depăşea un miliard de euro. BCR, singura instituţie bancară care mai funcţiona cu capital de stat românesc şi care realiza un profit de peste 280 milioane de euro, a fost vândută băncii austriece ERSTE BANK, la preţul de 3,75 miliarde de euro, din care România a încasat, corespunzător participaţiei sale, 2,2 miliarde de euro, din care statul nostru a fost nevoit să acopere obligaţiile angajate de defunctul BANCOREX. Să amintim, şi în acest caz, că valoarea de piaţă a BCR era de peste 10 miliarde de euro. Aşa s-au dus pe apa sâmbetei ALRO, IMGB, OLCIT, PETROMIDIA, marile combinate chimice, de ciment şi materiale de construcţii, şantierele navale, fabricile de zahăr, de mobilă, de confecţii şi multe altele. Dacă România ar fi dispus astăzi de întreg acest patrimoniu, cu siguranţă că proiectele de redresare a ţării ar fi avut o reală acoperire.

Nimeni în Europa nu şi-a cedat resursele proprii aşa cum am făcut-o noi!

Este greu să renaştem curând, când ne-a fugit de sub picioare postamentul pe care am fi putut să construim cu folos. Dar, în decursul existenţei lor bimilenare, românii au trecut prin mari şi numeroase încercări apocaliptice, reuşind de fiecare dată să se ridice din propria cenuşă. Să sperăm că şi de această dată vom găsi acea înţelepciune de a ne ridica din nou, într-un consens general, de a acţiona toţi ca unul pentru triumful interesului naţional, de a o lua iarăşi de la capăt, ca de atâtea ori în decursul istoriei.