Parliamentary debates

Domnul Filip Georgescu:

După Programul "Rabla", "Prima casă", impozitul forfetar şi alte asemenea măsuri de doi bani, premierul Boc recurge acum la o noua găselniţă, prin care speră să lovească devastatoarea criză economică drept în moalele capului - înregistrarea ţăranilor negustori la Registrul Comerţului. Ce vrea să însemne această parascovenie? Nimic altceva decât încă un impozit pe capul amărâtului de ţăran, care din surplusul lui de câteva sute de kilograme de produse agro-alimentare se zbate să-şi recupereze banii cheltuiţi pentru cultivarea ogorului şi să-şi asigure o brumă de venit, mai mult decât anemică, pentru nevoile casei. După ce plăteşte impozit pentru terenul arabil pe care-l deţine, după ce cheltuieşte pe rupte ca să-l are, să-l însămânţeze şi să-l recolteze, de unde să mai ia bani pentru noul bir? Refuzând să intre în evidenţa guvernanţilor, ca persoană fizică autorizată ori ca întreprindere familială plătitoare de impozit, ţăranul nu va mai putea să-şi expună legumele, zarzavaturile şi celelalte produse pe tarabă, nemaiavând acces la piaţă. El va fi nevoit să vândă surplusul de produse agro-alimentare intermediarilor, celor care n-au dat în viaţa lor cu sapa, dar care se văd acum încurajaţi să realizeze venituri imense, pe spinarea încovoiată de muncă a ţăranului.

Doamne, şi cum îi mai ridicau în slăvi pe ţărani preşedintele Băsescu şi premierul Boc în campanile electorale din ultimii cinci ani. Tundeau oile cu ei, coseau cu ei, sorbeau laolaltă din plosca cu tărie şi învârteau hora prin mai toate poienile. Acum, însă, ţăranii trebuie să achite onorariile pentru acele spectacole electorale.

De când se ştie, în această străbună vatră carpato-dunăreană, ţăranul român a dus aproape tot greul naţiei, el a făcut istoria noastră bimilenară. Ţăranii au fost cei care au constituit oştile de arcaşi, plăieşi şi călăreţi ale tuturor domnitorilor, jertfindu-se în sute de bătălii pentru apărarea gliei străbune. Ţăranii au fost cei care au asaltat temutele redute de la Plevna şi au adus independenţa ţării, tot ei, luptând pe viaţă şi pe moarte la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz au făcut România Mare şi tot ei au dus pe umerii lor calvarul celui de-al doilea război mondial. În deceniile de tristă amintire ale dictaturii comuniste, ţăranii au trăit groaza cooperativizării şi au plătit cu ultimul sac de grăunţe industrializarea forţată şi electrificarea ţării. Ţăranii care au refuzat să se înscrie în CAP-uri au ajuns în închisori, unii dintre ei sfârşind în chinuri groaznice după gratii, pentru ca, după desfiinţarea cooperativelor agricole, zeci de mii dintre ei să se zbată ani de-a rândul prin tribunale ca să-şi recapete pământul moştenit din moşi-strămoşi.

Şi iată-ne în secolul XXI, în anul 2010, an în care Guvernul Boc încearcă să desăvârşească tranziţia de la socialism la capitalism, dar mai cu seamă să soluţioneze criza economică pe seama legăturii de pătrunjel pe care ţăranul român o comercializează cu un "imens profit" în piaţă, fără să fi încăput între copertele Registrului Comerţului. Nu ştim dacă o asemenea idee ridicolă îi aparţine premierului Boc, ori i-a fost sugerată de vreun membru al Cabinetului său, dar trebuie să spunem că aceasta constituie una dintre cele mai inumane măsuri fiscale, întrucât îşi propune să impoziteze şi să împovăreze agricultura noastră de subzistenţă. N-ar fi exclus, ca, printr-o asemenea iniţiativă, premierul Boc să intre în Guiness Book.

Destrămarea cooperativelor agricole a fărâmiţat marea proprietate cooperatistă şi de stat în peste 4 milioane de loturi individuale, agricultura noastră reîntorcându-se la stadiul ei de subzistenţă din perioada interbelică. În asemenea condiţii, media de teren agricol care revine unei mici exploataţii ţărăneşti este de 1,5 hectare, de pe urma căreia sute de mii de ţărani nu-şi pot asigura necesarul de hrană. Dar să presupunem că micul producător agricol de la noi ar dispune de 3 hectare. Aproape fiecare ţăran ar cultiva 2-2,5 ha cu cereale păioase, restul terenului fiind rezervat pentru floarea-soarelui, cartofi, varză, fasole ori castraveţi. Ceapa, usturoiul, spanacul, ridichile, pătrunjelul, mărarul, leuşteanul şi alte verdeţuri şi-ar avea loc în grădina din jurul casei care, de regulă, nu depăşeşte 200-300 mp.

În aceste condiţii, poate un ţăran să pună pe tarabă mai mult de 200-300 kg de cartofi, 300-400 de verze, o sută de kg de ceapă şi câteva sute de legături de verdeţuri? Cât bănet poate să obţină un ţăran din vânzarea acestor produse pentru care trebuie să se deplaseze la piaţă săptămâni, dacă nu luni de-a rândul? Ce poate agonisi un asemenea ţăran negustor de pe urma desfacerii produselor în piaţă, având în vedere că înainte de toate trebuie să-şi amortizeze banii cheltuiţi pentru realizarea unor asemenea produse, bani pe care mulţi săteni sunt nevoiţi să-i împrumute?

Dacă premierul Boc, ministrul agriculturii şi cel al finanţelor îi invidiază pe ţărani pentru câştigurile realizate de pe urma comercializării pe piaţă a produselor agro-alimentare, le-am sugera să încerce să trăiască şi domniile lor, măcar două luni, pe seama unor asemenea venituri. Dintotdeauna ţăranul român a trăit greu. Dar mai rău ca astăzi nu a dus-o niciodată. S-a zbătut să-şi recapete pământul, dar acum nu are cu ce să-l lucreze. Motorina o cumpără la preţuri piperate, iar despre ierbicide ori irigaţii îi este greu să vorbească.

Ajutoarele de stat pentru agricultură, care şi aşa erau infime, nu vor mai fi plătite din acest an, ca urmare a unor directive ale UE. Cât despre fondurile comunitare pe care Uniunea Europeană le pune la dispoziţia statelor membre pentru dezvoltarea agriculturii ori a aşezărilor rurale, România s-a situat printre beneficiarii cei mai nefericiţi. Neputând să întocmească proiecte sustenabile, care să poată fi finanţate de Uniunea Europeană, România nu a încasat decât o sută de milioane de euro din suma de 1,7 miliarde de euro contractaţi. Amintim că, în 2009, agricultura Franţei a beneficiat de 11 miliarde de euro. Din fonduri europene. Datorită unor asemenea impedimente, România realizează astăzi cea mai mică producţie la grâu la hectar (în 2009, producţia de grâu la hectar a fost de 2,38 tone, în timp ce în Marea Britanie a depăşit 8 tone).

Nu este de mirare, deci, că sărăcia a pus, în mod iremediabil, stăpânire pe satul românesc. Nesprijiniţi de stat, împovăraţi de biruri, jefuiţi de speculanţi, ţăranii nu se mai înconvoaie pe coarnele plugului, nu mai păşesc pe brazdă în urma tractorului, ca altădată, nici nu-şi mai dau viaţa pentru ogorul lor. Preferă să are, să semene şi să culeagă pe pământurile altor ţări din Europa. Nu puţini sunt ţăranii români care şi-au părăsit vatra natală şi s-au stabilit în Spania, Italia, Germania sau alte ţări. Autorităţile noastre nici nu se sinchisesc de acest exod masiv al ţăranilor noştri, de dramatica realitate a golirii satelor româneşti. Guvernanţii sunt mai degrabă interesaţi de o altă afacere, şi anume înstrăinarea aurului de la Roşia Montană, un alt mare jaf de pe urma căruia Puterea actuală va obţine comisioane imense. Dar, într-o zi, fiecare va trebui să răspundă pentru faptele sale.