Parliamentary debates

Doamna Monica Maria Iacob Ridzi:

"Ziua Minerului"

Sărbătorirea Zilei Minerului, tocmai acum, când se instrumentează o nouă disponibilizare în industria extractivă a României, ar putea părea unora paradoxală. Şi, totuşi, ziua de 4 decembrie, indiferent de conjunctura economică, a fost şi va rămâne sărbătoarea celor ce trudesc în adâncuri. Iar disponibilizările au şi ele raţiunea lor de a fi. Menţinându-mă pe linia paradoxului anterior, îndrăznesc să afirm că sunt la fel de necesare ca şi mineritul în sine. Pentru că modernizarea mineritului nostru este singura sa posibilitate de a supravieţui.

Cândva, în Europa, inclusiv în ţara noastră existau foarte mulţi mineri. Astăzi au mai rămas puţini. Un proces amplu de restructurare a mineritului, pe cât de dur, pe atât de necesar, a zguduit din temelii această milenară profesie.

Disponibilizarea excedentului de forţă de muncă din minerit în schimbul unor plăţi compensatorii nu este o invenţie românească. Toate ţările Uniunii Europene au recurs la această metodă, bazată pe libera opţiune a angajaţilor, pentru a-şi restrânge activitatea minieră, unele mergând chiar până la desfiinţarea acesteia.

Mineritul românesc are o bogată tradiţie. Resursele naturale ale ţării, atâtea câte ne-au lăsat natura, se află cantonate, în marea lor majoritate, în subsol. Acestea, fie că e vorba de sare, aur, cărbune sau cupru, sunt scoase la suprafaţă prin munca grea şi plină de privaţiuni a minerilor. Ei sfredelesc pământul la adâncimi de sute de metri. Activitatea lor nu este totdeauna profitabilă, în sensul negustoresc al cuvântului, dar pe termen lung, privit în perspectiva timpurilor ce vin, mineritul este vital pentru securitatea energetică a fiecărui stat.

M-am născut şi trăiesc în judeţul Hunedoara, cândva o forţă a mineritului naţional, care a dat economiei noastre fier de la Teliuc şi Ghelari, cupru de la Băiţa, aur de la Brad şi cărbune din Valea Jiului.

E adevărat, industria noastră extractivă s-a dezvoltat în primul rând pe bază de subvenţii. Dar nici subvenţiile pentru minerit nu sunt o invenţie românească. Ele pot fi întâlnite în aproape toate statele continentului şi în primul rând în Germania, în chiar inima Uniunii Europene.

În România mineritul a ieşit înfrânt din ciocnirea dură cu realitatea economiei de piaţă. Sprijinul politic, asemenea suportului social, atât de necesare acestei activităţi, au scăzut considerabil. Unii oameni politici n-au înţeles nici până astăzi că mineritul nu poate deveni profitabil prin nesfârşite schimbări de directori, prin simpla răsucire a organigramelor. Reaşezarea mineritului românesc pe o temelie economică solidă, salvarea părţii sale viabile, în perspectiva unei strategii energetice înţelepte, retehnologizarea şi modernizarea, valorificarea eficientă a resurselor minerale indigene, iată câteva deziderate valoroase. Dar cine doreşte desfiinţarea mineritului românesc poate fi socotit pe deplin iresponsabil.

Cu siguranţă, atitudinea faţă de mineri este în mare măsură grevată de mineriade, grave tulburări sociale care au frânat procesul de democratizare a ţării, diminuând sever credibilitatea externă a statului român. Astăzi ştim exact că aceste mineriade nu au fost creaţii minereşti, ci forme, mai mult sau mai puţin abile, de manipulare politică. Minerii au fost simple marionete. Adevăraţii păpuşari, artizanii acelor acte anarhice, îşi văd liniştiţi de afaceri ori stau tolăniţi confortabil în fotolii parlamentare.

Doamnelor şi domnilor parlamentari.

Aş fi încântată să vă alăturaţi mesajului meu de felicitare adresat minerilor români cu ocazia zilei de 4 decembrie, sărbătoarea lor de suflet. Să le urăm succes în dificilul şi indispensabilul proces de restructurare. Noroc bun! Şi să nu uităm că nici o economie din lume nu poate funcţiona mult timp fără resurse minerale!