Parliamentary debates

Domnul Răzvan Şerban-Mustea:

Declaraţie politică intitulată "Cui i-e frică de Sever Voinescu?"

În cele ce urmează aş vrea să comentez un fapt petrecut săptămâna trecută în plenul Camerei Deputaţilor, şi anume respingerea, de către majoritatea parlamentarilor prezenţi, a propunerii venite din partea PD-L pentru funcţia de secretar al acestui for legislativ. Înainte de toate, nu pot să nu remarc, mai ales pentru cei de-acasă - cetăţenii României care ne-au trimis în Parlament pentru o Românie mai bună şi care sunt mai puţin obişnuiţi cu procedurile parlamentare - că acest scrutin trebuia să reprezinte o simplă formalitate, întrucât respectivul post de secretar era deja alocat grupului parlamentar al PD-L, fiind ocupat până în acel moment de colegul nostru Cezar Preda, care, în urma numirii la şefia Comisiei de control a Serviciului Român de Informaţii, a fost nevoit să demisioneze. Aşadar, nu se punea în niciun caz problema ocupării acestui post devenit vacant de către un parlamentar membru al unei alte formaţiuni politice, respectiva propunere rămânând exclusiv la latitudinea Partidului Democrat Liberal.

Acestea sunt motivele pentru care mă întreb de ce, în ciuda oricărei explicaţii logice, colegii parlamentari au decis să refuze această propunere. Reprezintă Sever Voinescu un pericol pentru vreo persoană sau vreun grup de persoane a căror interese gravitează în jurul Parlamentului României? Şi dacă da, cui i-e frică de Sever Voinescu?

Am dorit să fac o paralelă cu Edward Albee, autorul celebrei opere "Cui i-e frică de Virginia Wolf?", pentru că, aşa cum în România zilelor noastre apar peste noapte tot felul de "figuri politice" care se erijează în "îngeri ai dreptăţii" şi îşi prezintă "proiectele politice de o înaltă moralitate" pe la fiecare colţ de stradă, aşa se întâmpla în New York-ul anilor '50 - '60, când subsolurile, mansardele, trotuarele din faţa magazinelor şi chiar şi bisericile găzduiau independenţi care se expuneau în încercarea de a fi validaţi artistic. Acest text, celebru la momentul apariţiei lui pentru demitizarea ideii de familie şi de succes, ne vorbeşte azi în mod zguduitor despre refugiul în iluzie şi frica de adevăr.

În mod similar, colegul nostru Sever Voinescu, un tânăr politician erudit, venit în politica românească doar la "presiunile" propriei sale conştiinţe, un idealist dornic de schimbare, loial unei gândiri doctrinare, şi nu conjuncturale, a avut "îndrăzneala" de a demitiza, prin ieşirile sale publice şi prin articolele din presa scrisă, imaginea imaculată a politicianului român doritor de dreptate, ideea costumului scrobit şi a gulerelor albe ale omului curat şi dornic să schimbe în bine viaţa celor care l-au ales, sub care se ascunde "foamea" de îmbogăţire pe căi ilegale, ipocrizia şi făţărnicia unuia pentru care politica nu reprezintă decât o formă facilă de a cunoaşte gustul dulce al succesului în viaţă şi societate.

Nu îl respect pe Sever Voinescu pentru că este colegul meu de partid, nici pentru că este prietenul meu, ci îl respect pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume, îl respect pentru ideile nobile în care încă mai crede, îl respect pentru încăpăţânarea de a dori să demaşte adevărul din spatele unei clase politice caracterizată prin jocuri de culise şi fariseism. Lăsând deoparte apartenenţa noastră politică sau credinţa în anumite elemente doctrinare, cred cu tărie că putem învăţa de la el o filozofie de viaţă, cea a omului loial până la capăt unor principii care îl definesc. Pentru mine, acest om este un învingător, un tip de personaj pe care îmi doream de mult să îl întâlnesc, este tipul de caracter pentru care mi-am dorit să intru în politică şi alături de care să mă bat, până la capăt, pentru o Românie mai bună.

În timp ce lecturam scrierile colegului meu, mi-am dat seama de ce clasa politică se simte incompatibilă cu un astfel de caracter, de ce îl respinge cu atâta tărie, sub masca exerciţiului democratic al votului. Iată câteva dintre ideile sale: «Cum mai poţi veni în faţa oamenilor, să vorbeşti despre ceea ce România are nevoie, adică despre "schimbare", "reformă", "prosperitate", "programe de viitor", "anticorupţie", "onestitate", când sute de politicieni au călcat în picioare aceste cuvinte prin faptele lor? Cum mai poţi să spui că reprezinţi "o gândire nouă", că "eu sunt altfel", că "eu nu sunt nici corupt, nici prost, nici leneş", când toţi corupţii, proştii şi leneşii au spus vreme de atâţia ani acelaşi lucru?... Nici mie nu-mi plac politicienii aceştia, ineficienţi şi gureşi. Îi înţeleg perfect pe toţi aceia care nu mai vor să aibă de-a face cu ei şi care se dezinteresează de politică.»

Nu vreau ca demersul meu să fie interpretat ca o critică adusă deputaţilor români, mulţi dintre dânşii persoane onorabile, pe care îi respect, măcar şi pentru faptul că au ajuns în Parlament în urma unui vot uninominal, confruntându-se în mod direct cu electoratul dumnealor. Mă întreb totuşi, de ce, în România anului 2009, când libertatea de exprimare este absolută şi, mai mult decât atât, protejată de legea imunităţii parlamentare, niciun coleg deputat nu a avut tăria să iasă la tribună şi să spună: "Nu te votez, domnule Voinescu, pentru că nu-mi plac ideile dumitale, nu-mi place faptul că porţi ochelari sau că barba ta aduce cu cea a lui Andrei Pleşu"? De ce ne ascundem în spatele unui vot secret, şi nu avem tăria să ne adresăm unor oameni în mod public, să combatem cu argumente logice anumite idei sau poziţii?

Dat fiind faptul că mulţi dintre parlamentarii români sunt tineri şi, probabil, la fel de dornici de schimbare ca şi noi, îndrăznesc să fac un apel la dânşii. Nu un apel la unanimitate, pentru că, aşa cum spunea Churchill, "unitatea nu înseamnă întotdeauna unanimitate", ci un apel la curajul de a spune lucrurilor pe nume, de a critica, atunci când consideră că e cazul, un apel de a fi uniţi în încercarea noastră de a schimba imaginea parlamentarului român, de a arăta oamenilor că noua clasă politică este, într-adevăr, diferită. Pentru că, atunci când lumea ne nemulţumeşte, ne creăm singuri fericirea, prin faptele noastre.

În încheiere, am totuşi o nelămurire, care mă chinuieşte şi care, în mintea mea, nu îşi găseşte nicicum un răspuns: "Până la urmă, cui i-e frică de Sever Voinescu?"