Parliamentary debates

Domnul Mihai Adrian Mălaimare:

"Educaţia, o cauză pierdută?"

A început un nou an universitar. În aceleaşi universităţi, bântuite de incompetenţă şi de o indiferenţă crasă faţă de ceea ce înseamnă cu adevărat studiul academic.

Dacă ar fi să ne luăm după numărul de universităţi din România, mai exact 52, am zice că stăm cum nu se poate mai bine la acest capitol. Statistic vorbind, avem mai mult de o universitate pe judeţ. O asemenea performanţă ar trebui să fie de invidiat, ne vom spune. Asta nu şi dacă ne uităm la calitatea serviciilor pe care aceste universităţi le oferă studenţilor. Sau la calitatea studenţilor care frecventează aceste instituţii.

Să o luăm pe rând.

Universităţile de stat sunt într-o degradare continuă, nu doar fizic, ci şi spiritual. Ministrul educaţiei se laudă că învăţământul a primit de nu ştiu câte ori mai mulţi bani decât în anii precedenţi. Foarte bine, dar statul român cheltuie tot câteva sute de euro pe cap de student. În ţările occidentale se cheltuie câteva mii de euro. Acolo, singura grijă a studenţilor este, după cum îi spune numele, să studieze. În România, lucrurile stau altfel. Aici trebuie să împartă camera de cămin cu cel puţin încă doi colegi. Mâncarea de la cantină este bună, atunci când eşti lihnit. Altfel, mai bine mănânci un corn cu lapte. Care va fi primul gând al studentului? Să îşi găsească o slujbă bine plătită, să se mute din cămin şi să-şi poată permite o masă omenească. Din nefericire, pentru o slujbă bine plătită trebuie să munceşti atât de mult încât, pentru cursuri şi studiat, nu îi mai rămâne timp. Iar timpul care le rămâne îl pierd, bătând Bucureştiul de la un cap la altul, pentru că universităţile din România nu au campusuri.

Printre lucrurile care nu pot lipsi într-o facultate sunt cărţile. Dar ele lipsesc cu desăvârşire. Sunt de ajuns, într-adevăr, pentru cei care vor să frunzărească şi ei una, două pagini şi să treacă din bunăvoinţa profesorului. Dar cei care vor cu adevărat să studieze, nu au cu ce. De laboratoare nici nu mai vorbesc. Absolvenţii politehnicilor se vor trezi cât de curând că nu pot face faţă tehnologiilor globalizării. Unii dintre ei încă mai studiază tranzistorii, când lumea civilizată a trecut de mult la microcipuri şi e pe cale să facă pasul către nano-tehnologie.

Şi, totuşi, numărul studenţilor creşte de la an la an. Asta pentru că statul român a hotărât că tot prostul trebuie să aibă o diplomă de studii superioare. Nu are importanţă că unii dintre studenţii noştri vor servi cafele, sau vor răspunde la telefoane pentru restul vieţii, ei vor avea o diplomă. La ce bun? Dumnezeu ştie. Există printre oameni o idee perfect greşit, cum că, pentru a reuşi în viaţă, ai neapărată nevoie de o diplomă universitară. Uitaţi-vă ce fac politicienii noştri. Nicolae Mischie, ca să ofer un exemplu deja clasic, are un exemplar limbaj de lemn şi grave probleme de coerenţă în exprimare. Dar el este profesor universitar. Ce vor învăţa studenţii de la unul acuzat de corupţie şi fals în acte? Probabil, nimic. Exemplele pot continua. România va fi probabil una dintre puţinele ţări din Uniunea Europeană, care va avea mai multe locuri în universităţi decât absolvenţi de liceu. Unde mai este competiţia, combustibilul de neînlocuit al performanţei?

Umflarea numărului de studenţi duce automat la scăderea calităţii acestora. Discutaţi eu ei. Unii vă vor spune că jumătate dintre colegii lor vin la cursuri doar din lipsă de alte activităţi. Acolo, în loc să fie atenţi, citesc Gazeta Sporturilor sau Formula As. De bine, de rău, îşi trec examenele cu nota 5, după care intră în posesia mult râvnitei diplome universitare. Valoarea ei? Zero.

De ce nu facem reformă adevărată în învăţământ? De ce nu punem capăt acestei glume proaste, care, pe termen lung, riscă să ducă de râpă România? Cine va constitui viitoarea elită a României? Copii crescuţi cu Pro TV şi cu Adrian Copilul Minune? Ceilalţi sunt prea puţini şi din ce în ce mai marginalizaţi.

A venit vremea să stopăm acest fenomen. A venit vremea să creăm un sistem educaţional performant.

În primele 500 de universităţi ale lumii nu vom regăsi nici o universitate românească. Un Parlament normal, adică reprezentantul unui popor, s-ar scandaliza la auzul unei asemenea grozăvii.

Noi nu, domnilor?

Noi ne vedem în continuare de micile răfuieli şi de poveştile de la cantină?

Păi, atunci, poftă bună!