Parliamentary debates

Doamna Minodora Cliveti:

Declaraţie politică: "Cetăţeanul-copil".

Ziua internaţională a copilului va fi serbată şi în România, ca peste tot în lume. Copiii lumii sunt egali în drepturi, cel puţin aşa decretează ONU, dar discrepanţele dintre aceştia, fie că luăm drept criteriu de comparaţie punctele cardinale, continentele, entităţile statale, zonele urbane sau rurale, faptul că se formează ca adulţi în familii sau în orfelinate etc., discrepanţele, aşadar, sunt atât de mari, încât egalitatea rămâne doar un concept.

Totul este relativ în ceea ce priveşte copilăria: astfel, pentru un copil suedez, faptul de a nu avea acelaşi tip de telefon mobil cu al vecinului său de bancă, înseamnă inegalitate. Pentru copilul din România, născut în zona rurală şi silit să parcurgă în fiecare diminineaţă 10 km până la şcoala din satul în care a hotărât Ministerul Educaţiei şi Cercetării să fie arondat ( în timp ce şcoala cea mai apropiată de casa lui este la 1 km.), sau cel care trebuie să parcurgă aceeaşi distanţă pentru ca şcoala din satul lui s-a desfiinţat din lipsă de copii, iar profesorii nu se deplasează, egalitatea în drepturi cu copilul suedez e un banc.

Tot la fel de inegal cu copilul suedez e şi copilul român, care găseşte din ce în ce mai puţine biblioteci publice puse la dispoziţie, care se îmbracă de la second hand, care visează să meargă în tabere, să navigheze pe internet, să înveţe într-o şcoală care poate să-i confere o diplomă reală...

Convenţia de la Haga asupra drepturilor copilului, care a generat şi legislaţia românească în materie, proclamă principiul interesului superior al copilului, vorbeşte despre drepturile acestuia şi îl pune astfel pe copil pe locul normal de subiect şi nu doar de obiect de drept.

Copilul este cetăţean, se bucură, aşadar, de drepturile acestuia (cu excepţia celor electorale), dar în realitate exercitarea acestor drepturi se face de către alte persoane pentru copii şi în numele lor.

Recent, UNICEF a lansat ideea participării copilului la luarea de decizii, acesta fiind un concept de maximă importanţă în lume.

De aceea, mă întreb: de câte ori sunt consultaţi copiii în legătură cu măsuri care le afectează viaţa, cum ar fi reducerea ori chiar desfiinţarea locurilor de joacă, închiderea unei şcoli, a unei biblioteci, a unui spital, transformarea unui centru de cultură într-un loc public de altă factură?

Se preocupă cu adevărat statul de receptarea opiniilor copiilor?

Cum sunt respectate în România:

• dreptul la învăţătură, când învăţământul de stat nu mia este nici pe departe gratuit, aşa cum prevede art.32 alin.4 din Constituţie?
• dreptul la ocrotirea sănătăţii, în condiţiile în care îngrijirea sănătăţii devine un lux, medicamentele gratuite se negociază la sânge, medicii specialişti se găsesc numai în oraşe şi sunt siliţi să se pensioneze de îndată ce au ajuns la limita de vârstă (cei mai mulţi medici pediatri sunt femei, deci trebuie să se pensioneze conform noii legislaţii, la 57 de ani), fără ca statul să asigure înlocuirea acestora cu alţi specialişti?
• dreptul la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic, în condiţiile în care cea mai mare parte a copiilor din oraşe nu au locuri de joacă, iar violenţa de toate tipurile, inclusiv cea provenind din mass-media îi atacă în permanenţă?

Ca să nu mai vorbim despre nivelul de trai decent pe care statul trebuie să-l asigure şi copiilor şi în legătură cu care statisticile nu spun nimic, pentru simplul motiv că nu iau în considerare copilul ca persoană, ca individ.

Copilăria nu este numai antecamera vârstei adulte. Copiii nu trăiesc de la o zi, până la 18 ani, numai pentru a se pregăti pentru viaţa matură. Ei au o viaţă proprie, care trebuie organizată de ei înşişi, în colaborare cu ocrotitorii lor.

Cetăţeanul-copil trebuie ascultat.