Parliamentary debates

Domnul Mircea Marin:

"Marele Iorga, faţă cu recesiunea"

Criză, criză, dar să ştim şi noi. O vorbă care circulă prin târg ne spune că istoria ne învaţă că oamenii nu învaţă nimic din istorie. Noi de ce am învăţa? Ni se spune că unde nu au reuşit alţii, de ce am reuşi noi, românii? Dascălii români de ce ar fi nemulţumiţi?

Guvernele istorice ţărăniste Maniu şi Mironescu au făcut şi au desfăcut ţara şi nu au ieşit decât curbe de sacrificiu. Prima în decembrie 1930, a doua în septembrie 1932 şi ultima, sau cea mai recentă, în aprilie 1933. Acum, ca şi atunci, din spatele catedrelor, dascălii au strâns din nou cureaua. La prima "curbă", profesorilor li s-au tăiat 10% din salarii. A doua curbă a fost de departe cea mai tulburătoare, pentru că atunci profesorii s-au întâlnit cu Profesorul Neamului, cum îi plăcea să i se spună, sau marele istoric N. Iorga, cum îi spunem noi.

Ca şi actualul prim-ministru, şi Marele Iorga era sfâşiat de condiţia sa de politician, pe de o parte, şi de originea sa didactică, pe de altă parte. Aşa cum viaţa bate filmul, şi criza a învins deviza. Au tăiat amândoi, cu supra de măsură. De la înălţimea catedrei sale prim-ministeriale, Profesorul a mai tăiat 15% din lefuri, după ce prima curbă le "ajustase" cu 10 procente. În total 25%! Unde am mai auzit procentul ăsta?

Măcar de s-ar fi plătit şi acestea, dar împrumuturile "de stabilizare" şi "de dezvoltare", practicate de guvernele succesive, nu s-au dovedit "centuri de siguranţă" prea sigure. Faţă de sumele împrumutate astăzi, cele istorice par bani de buzunar, deci să păstrăm proporţiile: 60 milioane dolari versus 20 de miliarde de euro. Dar dăscălimea română nu era la capătul puterilor, pentru că a mai făcut faţă încă unei "curbe de sacrificiu". În ianuarie 1933, salariile "bugetarilor", cum îi numim noi astăzi, "funcţionarilor de stat", cum erau ei numiţi atunci, au scăzut cu încă 12%. Aşadar, între 1930 şi 1933 salariile au scăzut cu aproape 40%. Puşchea pe limbă.

Sub patronajul Societăţii Naţiunilor, nu mult după aceea, guvernul a semnat "Acordul de la Geneva" prin care garanta returnarea împrumuturilor externe. Ca măsuri de siguranţă, guvernul era de acord cu încă o reducere a salariilor şi concedierea a 30% dintre aceiaşi "lefegii" făcuţi vinovaţi pentru recesiunea mondială, muncitori industriali, câţi mai rămăseseră, şi funcţionari publici. Acordul mai prevedea creşterea impozitelor şi taxelor, dar şi măsuri severe de recuperare şi de încasare regulată a impozitelor. Măcar în privinţa regulatului aveau dreptate. În acest timp, între 1929 şi 1931, firmele străine au "repatriat" peste 17 miliarde de lei din ţară.

Reacţia guvernanţilor a fost nefericită şi identică în ineficienţă. Ca şi astăzi, consumul a scăzut dramatic, chiar dacă viaţa de zi cu zi părea să se desfăşoare în limite normale. Până în 1931, agricultorii avea datorii de peste 70 de miliarde de lei şi nici profesorii nu se simţeau prea bine.

Ziarele vremii denunţau starea învăţământului şi anunţau iminente greve ale profesorilor. "Profesorii secundari îşi încep cariera cu 7000 lei pe lună, atât cât costă chiria lunară a unei locuinţe modeste, iar pentru tot restul de cheltuieli ale unei vieţi de familie, statul se dezinteresează complet, părăsindu-i absolut la voia întâmplării. Starea învăţământului nostru nu este decât efectul acestei crime politice împotriva profesorimii". Profesorii, aşa, cu leafa afectată de curbele de sacrificiu, nu îşi primeau salariile luni de zile. Ziarul Opinia din 30 ianuarie 1930 nota revoltat: "Statul n-a respectat legea, căci profesorii nu primesc pentru orele suplimentare plata egală cu a orelor celorlalte ale catedrei. Statul îi opreşte pe nedrept profesorului pentru această muncă în plus, câte 43.80 lei lunar, ceea ce face 52.560 lei lunar! Această sumă echivalează cu salariul său de la catedră pe timp de mai bine de trei luni!". Acelaşi ziar observa starea proastă a unor elevi care nu aveau ce mânca şi care depindeau în totalitate de cantinele şcolare.

Guvernanţii de ieri şi de astăzi nu au reuşit şi nu reuşesc să explice sau să gestioneze măsurile "de sacrificiu" pe care le aplică şi le cer cetăţenilor. Dacă tot strângem cureaua încă o dată, măcar să ştim pentru ce şi mai ales până când. Deşi comparaţia cu marele savant Iorga îi avantajează pe vremelnicii miniştrii Boc şi Funeriu, atitudinea lor a fost asemănătoare, ceea ce ne face să înţelegem că mintea multă sau puţină nu este neapărat şi cea de pe urmă. E adevărat că nici un profesor nu a murit de foame, dar nici educaţie naţională de calitate nu s-a făcut şi nu se poate face cu un sistem subfinanţat.

Ni se propune astăzi să tăiem salarii şi să concediem profesori, sau amândouă. Ne-am învăţat, dar vrem să ştim cu ce folos, şi ne întrebăm dacă şi alte soluţii nu ar fi fost posibile. Au trecut mai bine de 80 de ani şi suferim de lipsă de imaginaţie. Tot dăscălimea, tot dăscălimea... Dacă tot vrem să repetăm istoria, măcar să o repetăm pe de-a întregul. Guvernele Mironescu, Maniu, Iorga, Vaida-Voevod şi-au făcut loc unul altuia, lăsând măcar impresia unui minime responsabilităţi şi solidarităţi.

Din partea Guvernului Boc aşteptăm comunicare, solidaritate şi competenţă, măcar în ultimul ceas. Riscurile pe termen lung sunt enorme. Într-un sistem subfinanţat şi nemotivant riscăm ca generaţiile viitoare să cadă victime neo-analfabetismului iar destinul României să fie astfel marcat de incompetenţă şi sărăcie pentru veacurile viitoare.