Parliamentary debates

Domnul Ioan Onisei:

(După pauză, lucrările şedinţei au fost conduse de domnul Valer Dorneanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, asistat de domnii Constantin Niţă şi Ladyslau Borbely, secretari.)

Domnul Valer Dorneanu:

Stimaţi colegi,

Daţi-mi voie să declar deschisă şedinţa de astăzi a Camerei Deputaţilor, şi să vă anunţ, cu deosebită plăcere, că suntem onoraţi de prezentarea unei alocuţiuni a domnului Jean-Claude Juncker, primu-ministru al Marelui Ducat al Luxemburgului, care vizitează România. (Aplauze)

Luxemburgul este o ţară mică geografic, dar foarte mare prin performanţele sale, prin trecutul său, trecut care este atestat încă din anul 963. Vă reamintesc că, Luxemburgul este ţară fondatoare a Uniunii Europene, este prezentă în economia Europei cu performanţe deosebite şi nu numai în domeniul siderurgiei. Luxemburgul ocupă locul I în privinţa produsului intern brut, cu un procent de 198,9%, în expresie absolută 43.900 de dolari.

Luxemburgul are o democraţie foarte veche, care a inspirat marile democraţii din Europa, Luxemburgul, prin vocile sale, influenţează marile decizii ale Uniunii Europene. Luxemburgul adăposteşte sediile unor mari instituţii europene. Luxemburgul sprijină constant România, în realizarea dezideratelor sale euro-atlantice.

Daţi-mi voie să prezint câteva date din CV-ul distinsului nostru oaspete. S-a născut la 9 decembrie 1954, a terminat Facultatea de Drept din Strasbourg, este membru al Partidului Social-Creştin din 1974 şi devine, în 1979, secretarul parlamentar al acestui partid. A fost numit într-o funcţie de ministru la vârsta de 28 de ani şi s-a remarcat printre cei mai eficienţi parlamentari, cu un discurs oratoric pe care veţi avea ocazia să-l ascultaţi.

În 1985, când Luxemburgul a exercitat preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene, Jean-Claude Juncker a prezidat acest consiliu. În 1989, a fost numit ministru de finanţe şi apoi ministru al muncii. În 1991, domnia sa a fost printre principalii artizani ai Tratatului de la Maastricht şi, în continuare, s-a manifestat ca unul dintre liderii recunoscuţi ai Uniunii Europene. Din 1990, Jean-Claude Juncker deţine funcţia de preşedinte al Partidului Creştin-Social Luxemburghez. A fost reales, în 1994, în Parlament şi a condus şi conduce, în continuare, cu succes, Guvernul luxemburghez.

A fost onorat cu multe titluri ştiinţifice şi de onoare, distincţii de stat. la 5 februarie 2002, a primit Ordinul de Mare Ofiţer al Legiunii de Onoare din partea preşedintelui Republicii Franceze, Jacques Chirac.

A deţinut funcţia de guvernator al Băncii Mondiale, între 1989 şi 1995, guvernator al Fondului Monetar Internaţional şi guvernator al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Iată, stimaţi colegi, câteva date care marchează marea personalitate a distinsului nostru oaspete, pe care avem cinstea să-l ascultăm în continuare.

Domnule prim-ministru, aveţi cuvântul. (Aplauze)

Domnul Jean-Claude Juncker:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Doamnelor şi domnilor miniştri,

Am venit în România şi în Parlament, pentru a transmite un dublu mesaj de prietenie, mesajul de prietenie, în primul rând, al primului-ministru al Luxemburgului, care, prin legături istorice, culturale şi intelectuale, se simte aproape de România şi de români.

Poate nu se ştie, dar istoria ne aminteşte, de fiecare dată când un luxemburghez se găseşte în Transilvania şi îi ascultă pe cei care locuiesc la picioarele Carpaţilor, că cei care, în secolul al XII-lea, populau această regiune a ţării dumneavoastră, veneau din Luxemburg. Şi cei care se adâncesc în dialectul celor care locuiesc în această regiune vor descoperi, la fiecare turnură de frază, în fiecare moment, că cei din Transilvania continuă să vorbească un dialect care aminteşte direct limba ţării mele, mai ales într-o anumită parte a Transilvaniei în care se vorbeşte, practic, luxemburgheza.

Între România şi Luxemburg, există o prietenie care nu datează de astăzi, nici de ieri seară, dar care este o prietenie dovedită de-a lungul deceniilor negre ale celei de-a doua jumătăţi a sec.XX şi care a cunoscut un nou avânt după Revoluţia care a avut loc în această ţară la începutul anilor '90. Am transmis un mesaj de prietenie, nu numai în calitate de premier al Luxemburgului, ci şi ca prim-ministru al unei ţări membre a Uniunii Europene.

Desigur, nu a scăpat perspicacităţii dumneavoastră faptul că mă aflu în faţa dumneavoastră în ajunul semnării primelor tratate de aderare la Uniunea Europeană. Mâine, 10 ţări candidate vor semna Tratatul de aderare la Uniunea Europeană. Nu există o dată mai bună pentru a veni în România decât astăzi, pentru a ne exprima convingerea solidă şi integrală pentru faptul că România, deşi mâine, chiar fiind prezentă, nu va putea să semneze Tratatul de aderare. Într-o zi istoria va reţine acest lucru ca pe o procedură întâmplătoare.

Pentru mine, cauza românească în Europa este susţinută de Guvernul meu, Guvernul meu care consideră România ca făcând parte din familia europeană, precum cei care mâine vor semna tratatele de aderare. Nu este vorba să facem deosebiri artificiale între ţările candidate, care vor semna mâine, şi România, care va semna cu o uşoară întârziere faţă de ceilalţi. Iată motivul pentru care am ales zilele de ieri şi de astăzi pentru a fi în România şi pentru a dovedi, încă o dată, legăturile care unesc Luxemburgul de Europa şi de România.

Sunt convins că foarte repede România va şti să facă astfel încât să poată semna, într-un termen rezonabil, Tratatul de aderare şi aş dori ca procesul de pregătire pentru aderarea la Uniunea Europeană să înregistreze un ritm accelerat. Dorinţa mea este să găsim modalitatea ca negocierile de aderare ale României să se încheie înaintea încetării mandatului actual al domnului Prodi, altfel spus, cel mai târziu în semestrul al doilea al anului 2004. Altfel riscăm să nu putem ajunge, aşa cum dorim toţi, la ţelul propus pentru anul 2007. De altfel, faptul că vedem România devenind membră a Uniunii Europene în 2007 şi de a dori încheierea negocierilor de aderare, spre sfârşitul anului 2004, ne va permite să semnăm Tratatul de aderare între România şi Uniunea Europeană în primul trimestru din 2005, care va rămâne în memoria colectivă a popoarelor europene, şi prin faptul că preşedinţia luxemburgheză a Consiliului va fi cea care ar putea semna, în 2005, Tratatul de aderare cu România.

Sub preşedinţia luxemburgheză din 1997 am lansat procesul de extindere cu cele 12 ţări candidate şi am dori să încheiem acest lucru tot sub preşedinţia luxemburgheză, prin semnarea Tratatului între România şi Uniunea Europeană.

Îmi plac, spunea Pascal, filosoful francez, lucrurile care merg împreună, iar pentru Guvernul meu şi pentru mine însumi, România şi Europa sunt două lucruri care merg împreună. În consecinţă, nu trebuie să pierdem din vedere această perspectivă a aderării viitoare a României la Uniunea Europeană. Guvernul meu va face tot ce depinde de el pentru împlinirea perspectivei aderării României la Uniunea Europeană. România devenind membră a Uniunii Europene, o va face pe aceasta mai completă, mai bogată, pentru că numeroasele aspecte noi care vor fi aduse de România vor face din Europa un ansamblu care, în ziua aderării, va legaliza regăsirea între geografia şi istoria europeană. Această regăsire rămâne incompletă dacă România nu va deveni membră a Uniunii Europene.

Devenind membră a Uniunii Europene, România - aşa cum a făcut-o şi astăzi - va împărtăşi marile ambiţii ale Uniunii Europene, va participa la visul continentului nostru şi va face astfel încât Uniunea Europeană, şi mai mult decât astăzi, să devină o zonă de soliditate şi de pacificare de care continentul nostru are atâta nevoie. România a fost invitată deja să devină mambră a Alianţei Atlantice şi observ că unii consideră că ar fi un conflict, o posibilă tensiune între această dublă apartenenţă, cea la Uniunea Europeană şi cea la Alianţa Atlantică. Pentru noi, ambiţia atlantică şi ambiţia europeană nu suferă deosebiri între ele. Ele provin din aceeaşi percepţie a trecutului continentului nostru, a rupturilor, a adversităţilor, a tulburărilor, a bulversărilor.

A fi membru al Alianţei Atlantice, a fi membru al Uniunii Europene înseamnă că, pe aceeaşi linie de acţiune şi de analiză, vom începe împreună, mână în mână, viitorul continentului nostru. Alegerea nu este între Europa şi Statele Unite ale Americii. Adevărata alegere care se impune continentului nostru este cea de a crea o întrepătrundere fertilă între ambiţiile Uniunii Europene şi ambiţiile care trebuie să rămână cele ale Alianţei Atlantice. Referitopr la Alianţa Atlantică, aş spune că Europa are nevoie de o solidaritate permanentă de cele două părţi ale Atlanticului. Aşadar, nu este vorba nici pentru unii să împartă Europa în două grupuri, în "bătrâna Europă" şi "noua Europă", şi nici pentru alţii să facă procesul cauzelor care au făcut unele ţări viitoare membre ale Uniunii Europene, să se poziţioneze în probleme de politică externă pe anume situaţii în anume zone, cum s-a petrecut în ultimele luni.

Dezbaterea nu este între vechea şi noua Europă, dezbaterea este între cei care vor să unifice continentul paşnic şi cei care se tem de riscul ca Europa să cadă în greşelile trecutului.

Pentru a nu se repeta erorile trecutului, va trebui ca Uniunea Europeană de mâine să se doteze cu o politică externă şi de securitate comună, să aibă grijă de apărarea ei, să întărească şi mai mult identitatea europeană de apărare, fără ca aceasta să însemne că legăturile transatlantice să fie rupte. Stabilitatea internaţională va fi mai redusă dacă legăturile transatlantice ar trebui să suporte anumite tensiuni care să conducă la ruptura vechii solidarităţi stabilite între Statele Unite, Canada şi Uniunea Europeană.

Ştiu că pregătirea României pentru aderarea la Uniunea Europeană îi impune un stres de transformări. Acest stres al transformărilor implică transformarea ţării, a instituţiilor sale, a obiceiurilor, a cadrului legislativ, să se insereze dreptul comunitar în dreptul român. Aceasta îi priveşte în primul rând pe cei care în ţara dumneavoastră sunt modeşti, cei care nu sunt bogaţi, cei care duc o viaţă grea, cei care se adaptează cu greu la ritmul schimbărilor şi aici aş dori să aduc omagiu numeroşilor români care, supuşi acestui stres al transformărilor, nu cad în disperare şi continuă să spere că aceste constrângeri şi greutăţile care li se impun astăzi vor putea conduce mâine ţara spre orizonturi economice şi sociale mai strălucite ca cele pe care le pot vedea la ora actuală.

Aşadar, aduc un omagiu românilor obişnuiţi care sunt oameni cu suflet nobil şi care ştiu că ambiţiile spre care aspiră ţara cer sacrificii pe termen scurt pentru a asigura succesul de mâine. Aş dori să aduc un omagiu României, Guvernului său şi Parlamentului său care, în anii ce au trecut, au ştiut să accelereze ritmul transformărilor ţării, fără ca aceasta să creeze teribile tensiuni sociale, aşa cum am văzut în alte ţări candidate sau în alte regiuni ale lumii, care suferă aceste transformări de la sfârşitul anilor '80 şi care au asistat la mişcări sociale, care traduc divorţul între voinţa unora şi puterea de a face a altora.

Aş dori ca Uniunea Europeană, când România va adera la ea, să-şi regăsească armonia cu ea însăşi. Nu aş dori ca Uniunea Europeană de mâine să fie mai mult o adunare decât o intersecţie, nu aş dori ca ţările Uniunii Europene să continue să fie împărţite în mari state membre şi mici state membre. Sunt numai ţări membre care au ambiţii mari şi ţări care au ambiţii mici, dar acestea nu se raportează neapărat la realităţile geografice şi demografice. Nu am vrea să facem deosebire între membri fondatori ai Uniunii Europene, cei care au venit mai târziu şi cei care vor veni.

Europa care se construieşte pe etape şi în continuitate, în ziua în care va fi completată, va trebui privită ca un ansamblu în care toţi participanţii să aibă aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii, şi să nutrească aceleaşi ambiţii pentru continentul european care rămâne un continent complicat, care nu a uitat rănile pe care secolul al XX-lea le-a făcut şi noi toţi trebuie să ştim că este de datoria noastră să facem astfel încât evenimentele care au marcat teritoriul Europei secolului XX să nu mai poată ieşi la lumină în secolul XXI. De aceea, România are nevoie de Uniunea Europeană şi de aceea Uniunea Europeană are nevoie de România, România care pentru noi, luxemburghezii, rămâne o ţară de care suntem apropiaţi cu sufletul şi prin atâtea afinităţi sentimentale, culturale şi intelectuale. (Aplauze.)

Domnul Valer Dorneanu:

Domnule prim-ministru, sunt convins că aplauzele colegilor mei mă scutesc de orice apreciere, care ar părea subiectivă. Oricum, ţin să vă mulţumesc în numele colegilor mei pentru dublul dumneavoastră mesaj de prietenie, pentru reflecţiile dumneavoastră spuse atât în calitate de mare om politic, dar şi de mare specialist.

Vă reamintesc, stimaţi colegi, că distinsul nostru oaspete, printre calităţile pe care le-a avut a fost şi aceea de a fi principalul colaborator al marelui vizionar Pierre Werner, părintele monedei europene. Iată de ce nu putem decât să apreciem gândurile domniei sale despre viitorul Uniunii Europene şi încurajările pe care ni le-a dat astăzi în privinţa şanselor României. Suntem mândri că avem un prieten în persoana excelenţei sale, suntem recunoscători Luxemburgului pentru sprijinul permanent pe care ni l-a acordat şi suntem convinşi că ni-l va acorda în continuare.

Aş vrea, domnule prim-ministru, să fiţi şi dumneavoastră convins că România va continua şi va accelera ritmul reformelor instituţionale şi economico-sociale pentru ca statul nostru de drept, democraţia noastră să se consolideze la nivelul ţărilor europene şi pentru ca economia noastră să fie într-adevăr funcţională şi compatibilă cu Uniunea Europeană.

Vă mulţumim pentru prezenţa dumneavoastră şi doresc să mulţumesc şi domnului ministru Charles Goerens, ministrul Cooperării, Acţiunii Umanitare şi Apărării, un mare prieten al României, care este a fost parlamentar european, membru al Comisiei parlamentare mixte România - Uniunea Europeană.

Vă mulţumim tuturor pentru prezenţă şi vă dorim în continuare un sejur plăcut în România! Sperăm să vă întoarceţi tot aşa de buni prieteni. Noi vă aşteptăm cu aceeaşi bucurie. (Aplauze.) (Domnul preşedinte se ridică de la prezidiu şi conduce pe primul-ministru Jean-Claude Juncker împreună cu delegaţia care l-a însoţit.)