Parliamentary debates

Domnul Adrian Valentin Iliescu:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor colegi,

Art. 69 din Constituţia revizuită mă obligă, obligaţie valabilă de altfel pentru toţi colegii deputaţi şi senatori, ca în exercitarea mandatului meu să fiu în serviciul Poporului. Constrâns de această normă constituţională, supun atenţiei domniilor voastre următoarele consideraţii pe marginea atât de dezbătutului subiect de către societatea românească al suspendării şi, respectiv, demiterii Preşedintelui României în exerciţiu.

1. Se vorbeşte în ultima vreme tot mai insistent despre "filozofia" Constituţiei. Ei bine, cred că este legitim să ne întrebăm, din păcate, la peste 15 ani de la adoptarea şi, respectiv, aprobarea aşezământului nostru fundamental, cum arată această "filozofie"? Care sunt principiile ei? Care sunt principiile exercitării suveranităţii naţionale sau, în cuvinte mai simple, ale exercitării puterii Naţiunii? Şi, în context, în ce constă rolul Preşedintelui României în această uriaşă operă de exercitare? Aceste întrebări nu sunt doar retorice şi teoretice.

Parcurgând cu atenţie dispoziţiile constituţionale, grupându-le după logica firescului, constatăm un prim fapt de o importanţă crucială pentru înţelegerea filozofiei de care vorbeam: Preşedintele României este, ca să mă exprim în termeni ce pot fi înţeleşi de toată lumea, paznicul puterii Naţiunii! El veghează - ori trebuie să vegheze - ca voinţa exprimată de Constituţie să fie respectată, executată; de asemenea, el veghează - sau trebuie să vegheze - ca mijloacele cu ajutorul cărora voinţa în cauză urmează a fi tradusă în fapte, mai clar spus, autorităţile publice, să funcţioneze bine. Căci aceasta este definiţia puterii: perechea formată din voinţă, precum şi din totalitatea mijloacelor - de ordin economic, juridic, financiar, uman ş.a.m.d. - cu ajutorul cărora voinţa este transpusă în fapte.

Când puterea Naţiunii este în pericol, paznicul ei - în cazul nostru, Preşedintele României - are datoria, mandatul să ia toate măsurile pentru a o apăra. Rămâne să judecăm, onorată Cameră, în ce măsură acţiunile şi inacţiunile de până acum ale Preşedintelui României în exerciţiu satisfac acest imperativ. Şi, ca să dau un exemplu: în condiţiile în care Consiliul Suprem al Magistraturii riscă să nu aibă preşedinte, pe motiv că nimeni nu se oferă să îndeplinească această funcţie şi, deci, să nu funcţioneze bine, ca să nu spun să nu funcţioneze deloc, ce ar trebui să întreprindă Preşedintele României? Cum poate să acţioneze el astfel încât să înlăture această situaţie? Să medieze între cine şi cine? Oricât ar părea de scandalos, într-o atare situaţie, Preşedintele României trebuie să acţioneze aidoma lui Alexandru Macedon acum două milenii, cu nodul gordian: fie să prelungească mandatul ce tocmai a expirat fie, pur şi simplu, să numească un înlocuitor! La situaţii de excepţie trebuie răspuns cu măsuri de excepţie, or, tocmai acesta este sensul dispoziţiei cuprinse în art. 80 din Constituţie: în calitatea sa de paznic, Preşedintele României trebuie să ia toate măsurile preliminare pentru repunerea instituţiei în starea normală de funcţionare. O astfel de măsură este echivalentă cu mobilizarea pe funcţie, dar ce altceva face Preşedintele României când mobilizează cetăţenii şi ia primele măsuri pentru respingerea unei agresiuni armate îndreptate împotriva Ţării?

Dacă vom fi în posesia filozofiei Constituţiei, a logicii ei interne, vom înţelege de asemenea ce a vrut legiuitorul constituant să spună când s-a referit la medierea între puterile statului, care sunt în realitate aceste puteri - în orice caz, nu despre clasicele puteri de care face vorbire Montesquieu este vorba în art. 80.

2. În spaţiul mass-media de săptămâna trecută s-a lansat o întrebare pe cât de provocatoare pe atât de tulburătoare, este vorba despre o emisiune a profesorului Corneliu Turianu, la care a participat colegul Sergiu Andon: de unde, de la cine trebuie să pornească procedura de suspendare şi, respectiv, de demitere a Preşedintelui României, din interiorul Parlamentului sau din afara lui? Poate să pornească procedura de suspendare cu adeziuni, cu semnături "în alb" din partea colegilor deputaţi şi senatori? În termenii art. 95 din Constituţia revizuită, propunerea de suspendare poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor, care, reamintesc, sunt - ori trebuie să fie - în exercitarea mandatului, în serviciul Poporului. Aceasta înseamnă că propunerea trebuie să pornească din interiorul Parlamentului, definit de Constituţie drept organul reprezentativ suprem al Poporului român, ca o autosesizare a acestuia, nu din afara lui. Chestiunea provocatoare şi, în aceeaşi măsură, tulburătoare care s-a pus în emisiunea cu pricina este următoarea: în cazul în care acţiunea de suspendare porneşte din afara Parlamentului şi, ce este mai grav, prin adeziuni "în alb", sunt aplicabile sau nu dispoziţiile art. 166 alin. (1) şi, respectiv, 167 din Codul penal, "Acţiuni împotriva ordinii constituţionale" şi, respectiv, "Complotul"?

O astfel de turnură, extrem de gravă, pe care o pot lua, la o adică, lucrurile trebuie să ne determine să reflectăm în modul cel mai responsabil la conţinutul, la paşii procedurii de suspendare şi, respectiv, de demitere a Preşedintelui României, la termenii pe care îi foloseşte art. 95 din Constituţie. Şi iată câteva întrebări al căror răspuns nu este deloc uşor de găsit, pe care le ridică art. 95 coroborat cu art. 146 din Constituţie:

1. Ce entitate, ce subiect de drept constituţional are capacitatea să impute Preşedintelui României săvârşirea de fapte grave care încalcă prevederile Constituţiei, astfel încât procedura de suspendare, respectiv, de demitere să fie declanşată?
2. Ce autoritate stabileşte că faptele imputate Preşedintelui au fost într-adevăr săvârşite de acesta, că ele sunt grave şi că încalcă prevederile Constituţiei? Parlamentul? Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie? Curtea Constituţională? După ce procedură se conduce o astfel de activitate? Simpla imputare ţine loc de judecată? Se bucură sau nu Preşedintele României de prezumţia de nevinovăţie?
3. Când poate fi introdusă propunerea de suspendare, înainte sau după ce autoritatea competentă a stabilit că într-adevăr faptele imputate au fost şi săvârşite, că ele sunt grave şi că încalcă prevederile constituţionale?
4. Care sunt criteriile care califică o faptă ca fiind gravă?
5. În ce momente ale derulării procedurii intervine în realitate Curtea Constituţională? Poate ea califica faptele ca fiind grave? Poate ea judeca în sensul stabilirii adevărului? Se poate ea pronunţa asupra unor fapte imputate, ipotetice ori doar asupra unor fapte dovedite?

Din logica textului art. 95, a filozofiei Constituţiei, a logicii după acre este exercitată suveranitatea naţională, rezultă un algoritm cu adevărat surprinzător, cu totul altul decât cel care este vehiculat de câteva zile încoace. Anume, procedura nu începe nici în faţa Curţii Constituţionale, nici în faţa celor două Camere reunite! Pentru cei interesaţi, fac trimitere la dreptul comparat, mai precis la art. 62 din legea fundamentală a Germaniei, unde se arată că Preşedintele Republicii poate fi pus sub acuzare pentru violare voluntară a legii fundamentale de Bundestag sau de Bundesrat, într-un fel, echivalentele celor două Camere de la noi. Şi la noi tot aşa, imputarea adusă Preşedintelui trebuie să pornească de la una din Camere, printr-o moţiune ori hotărâre! Textul art. 95 nu menţionează în mod expres aşa ceva, dar soluţia se deduce din logica, din filozofia Constituţiei şi este de datoria noastră să descoperim şi să aplicăm această filozofie, această logică. Procedura de suspendare şi, respectiv, de demitere a Preşedintelui României se dovedeşte a fi mai complicată decât pare şi ea trebuie dedusă atât din textele constituţionale, cât şi, acolo unde textele sunt lacunare, din principiile de exercitare a suveranităţii naţionale.

3. Ca o ultimă problemă pe care o supun atenţiei domniilor voastre, mă voi referi la Legea referendumului. Potrivit principiului universal al puterii, "cea mai mare putere învinge", regula fundamentală a democraţiei este a majorităţii absolute. Când legiuitorul constituant a prevăzut în art. 81 că Preşedintele României urmează să fie ales cu majoritatea de voturi a alegătorilor pe listele electorale, el nu a făcut altceva decât să se conformeze respectivului principiu. Dar, în înţelepciunea sa, legiuitorul constituant a prevăzut şi situaţia în care niciunul din candidaţi nu întruneşte, din diverse motive, această majoritate, motiv pentru care a instituit turul doi, ca o derogare necesară de la principiu. Raţiunea? Ţara nu poate rămâne fără Preşedinte. Or, Preşedintele "curent", ca să zicem aşa, nu poate rămâne în funcţie până la moarte. În perioada următoare demiterii, lucrurile trebuie să stea aidoma ori simetric. Preşedintele nu poate fi demis decât cu majoritate absolută. Aici nu mai este nevoie de derogare, căci problema se tranşează, într-un sens sau altul, dintr-un foc: ori s-a adunat majoritatea absolută pentru demitere şi, pe cale de consecinţă, Preşedintele este demis ori nu s-a adunat majoritatea şi atunci Preşedintele suspendat reintră în funcţie. Simetria se realizează în baza principiului, nu a excepţiei.

De asemenea, să nu pierdem din vedere că cele două Camere îl pot suspenda pe Preşedinte cu majoritatea absolută, de ce oare în perioada următoare demiterii trebuie coborât pragul? Dacă aplicăm principiul simetriei, majoritatea trebuie să fie absolută şi în al doilea caz.

Vă mulţumesc pentru atenţie.