Parliamentary debates

Domnul Gheorghe Chiper:

"Rolul nefast al reconcilierii şi monumentele sale"

Încep declaraţia politică mărturisind că am fost de acord cu amenajarea, la Arad, a unui aşa-zis "parc al reconcilierii", în care să fie amplasată mult contestata statuie (sau grup statuar) a Ungariei Mari (sau a celor 13 generali), alături de un monument care să evoce şi lupta românilor paşoptişti pentru aceleaşi năzuinţe de dreptate socială şi eliberare naţională.

Desigur, am acceptat aceasta nu fără mari remuşcări, ştiind că semnificaţia grupului statuar nu este favorabilă nouă, românilor, dar, repet, am fost de acord cu readucerea în peisajul Aradului a unui simbol al unităţii Ungariei tocmai pentru funcţia lui reconciliantă, pentru a se demonstra încă o dată, dacă mai era cazul, că nu avem resentimente, nu suntem revanşarzi şi nici intoleranţi.

Trebuie să spun, totuşi, că am fost pe deplin convins, încă de la început, că nu asta era cheia care deschidea porţile reconcilierii, nu era suficient un asemenea gest de bunăvoinţă pentru tot ceea ce se circumscrie revendicărilor de această natură. Nici nu ştiu, de altfel, dacă în această problemă există limite, există raţiune sau principii decente.

Cred că nu! Şi o dovadă în acest sens este o altă încercare de reconciliere, tot pe seama monumentelor, cu precizarea că de data aceasta se doreşte punerea într-o stare de umilinţă a momentului de la Păuliş, ştergerea simbolisticii sale în legătură cu faptele de arme ale înaintaşilor noştri pentru apărarea patriei în faţa vrăjmaşilor, indiferent cum se numesc ei.

Concret, în aceste zile, un număr de patru asociaţii cu nume maghiare, care au ca obiect drepturile minorităţilor, s-au întrunit la ceas de taină să formuleze o scrisoare către Guvernul României prin care se solicită ca, în locul în care se află amplasat monumentul de la Păuliş, să fie ridicat şi un monument în memoria soldaţilor maghiari care au murit acolo. Ca să fie mai mare impertinenţa acestei cereri, la scrisoare s-a ataşat şi un document scris de Ministerul Culturii din Ungaria, care emite aceleaşi idei năstruşnice, pe aceeaşi temă la fel de neînţeles.

Mă gândesc însă, cu destulă teamă, cum primesc veteranii care au luptat la păuliş această nerozie. Pentru că unii mai sunt încă în viaţă şi vin, an de an, să-şi comemoreze camarazii care şi-au dat viaţa atunci, în septembrie '44, pentru oprirea agresorului şi stăvilirea poftelor sale teritoriale. De ce acum acestea ar trebui să stea alături de victimă în numele unei aşa-zise reconcilieri? De ce trebuie să ridicăm statui celor care ne-au răpit atunci Ardealul de Nord, ne-au ocupat satele şi oraşele şi au comis fapte primitive de răzbunare?

Cred că asemenea întrebări nu necesită un răspuns. El este evident şi firesc. Guvernul va trebui însă să răspundă pentru că a fost solicitat direct prin scrisoarea formulată de aceste asociaţii. Va trebui, cu acest prilej, să pună stavilă unor asemenea ambiţii care n-au deloc precedente europene. N-au nici efecte benefice pe planul relaţiilor interetnice. Ele escaladează manifestările nefaste ale unei pretinse reconcilieri care, mă tem că până la urmă Guvernul portocaliu o va accepta pentru interesele sale în menţinerea coaliţiei la putere. Doar atât că preţul plătit pentru aceasta este mare şi nu merită.