Parliamentary debates

Şedinţa a început la ora 13,25.

Lucrările au fost conduse de domnul deputat Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, şi de domnul senator Nicolae Văcăroiu, preşedintele Senatului, asistaţi de domnul senator Gavrilă Vasilescu, secretar al Senatului, şi de domnul deputat Victor Viorel Ponta, secretar al Camerei Deputaţilor.

Domnul Bogdan Olteanu:

Rog liderii de grupuri parlamentare să-şi invitenumeroşii colegi care se află în clădirea Parlamentului săintre în sală şi să ia loc.

Doamnelor şi domnilor senatori,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Declar deschisă şedinţa comună a Senatului şi a Camerei Deputaţilor, la care, din totalul de 468 de deputaţi şi senatori, şi-au înregistrat prezenţa 361, fiind absenţi 107.

Cvorumul legal de lucru este îndeplinit.

Birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului au hotărât să propună pentru ordinea de zi a şedinţei de astăzi prezentarea moţiunii de cenzură,iniţiate în conformitate cu prevederile art. 113 din Constituţie şi ale art. 78 din Regulamentul şedinţelor comune.

Sunt comentarii în legătură cu proiectul ordinii de zi propuse? Nu sunt.

Vă mulţumesc.

Supun votului dumneavoastră proiectul ordinii de zi.

Cine este pentru? Vă mulţumesc.

Voturi împotrivă? Nu sunt.

Abţineri?

Cu o abţinere, s-a aprobat proiectul ordinii de zi.

Programul de lucru va dura până la epuizarea ordinii de zi. Există comentarii la această propunere? Nu există. Supun votului dumneavoastră programul de lucru. Cine este pentru? Vă mulţumesc. Voturi împotrivă? Nu sunt. Abţineri? Cu aceeaşi abţinere, s-a adoptat programul de lucru.

Dau cuvântul domnului deputat Mihai Tănăsescu, din  partea Grupului parlamentar P.S.D., pentru prezentarea moţiunii de cenzură.

Domnul Mihai Nicolae Tănăsescu:

Domnilor preşedinţi,

Domnule prim-ministru,

Doamnelor şi domnilor miniştri,

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

România se află astăzi în pragul unui moment crucial din istoria sa: integrarea în Uniunea Europeană. De acest moment se leagă aşteptările milioanelor de români pentru care integrarea înseamnă o şansă pentru un viitor mai prosper.

Traseul european al României este însă periclitat de cei pe care cetăţenii României i-au învestit cu încredere şi legitimitate în decembrie 2004. Incompetenţa, mediocritatea, lipsa de responsabilitate sunt caracteristicile unei guvernări care poate să compromită viitorul european al milioanelor de români.

În faţa acestui pericol, Partidul Social Democrat este nevoit să constate că singura soluţie valabilă pentru viitorul european al României este votul popular, alegerile anticipate. Pentru ca acest lucru să se poată realiza, Grupurile parlamentare ale Partidului Social Democrat depun următoarea moţiune de cenzură, cu titlul "Guvernul Tăriceanu - fapte şi minciuni".

Doamnelor şi domnilor,

Alianţa D.A a ajuns la putere în urma unei fraude electorale istorice: a minţit românii că le va aduce dreptate şi bunăstare. Le-a adus circ şi sărăcie!

După un an şi jumătate de la alegeri, peste Programul de guvernare s-a aşternut un strat gros de praf. Politicienii puterii mai vorbesc despre promisiunile electorale doar pentru a le mai da peste nas celorlalţi colegi din Alianţă. Nu au de gând să ducă vreun proiect public până la capăt, ci vor să facă multă gălăgie.

Preocuparea principală a P.N.L. este să slăbească puterea politică a P.D., cu orice mijloace şi cu orice preţ. Aceleaşi obiective le are şi P.D., poate cu rezultate mai bune. Nici unuia dintre aceste partide nu-i stă gândul să guverneze România mai bine.

La masa Guvernului s-au aşezat nenumărate grupuri de interese şi mulţi oameni de afaceri, interesaţi prea puţin de nivelul de trai al românilor şi mai mult de bunăstarea afacerilor personale. Pe măsura ce conflictul dintre "comeseni" a început să se intensifice, iar lupta pentru ciolanul puterii acaparează tot mai mult spaţiul dezbaterii publice, senzaţia că retrăim coşmarul cederist prinde tot mai mult contur.

Ce diferenţă este între CoCoPo-urile cederiste şi C.N.C.-urile co-aliate? Poate doar că media de vârstă s-a mai redus. Practicile politice au rămas aceleaşi: unii trag de scaune, ceilalţi ţin de masă.

De când cu demisia irevocabilă revocată a premierului Tăriceanu, scena politică românească este zguduită de un veritabil război între diversele facţiuni care constituie coaliţia de guvernare. "Războiul palatelor" se poartă în Guvern, în Parlament, în judeţe, în şedinţe cu uşile întredeschise, în paginile ziarelor şi pe micile ecrane în casele fiecăruia dintre noi. Războiul face întotdeauna însă şi victime colaterale: sănătatea, educaţia, agricultura, nivelul de trai, pensionarii, oamenii de afaceri, miile de sindicalişti care au ieşit pe străzi, sutele de sinistraţi care încă dorm pe unde apucă.

Guvernul condus de premierul Tăriceanu s-a născut în zodia alegerilor anticipate şi a funcţionat un an şi jumătate într-o atmosferă de provizorat, de incertitudine continuă. De fiecare dată când mai scăpa câte un zvon de la Cotroceni la Palatul Victoria, se instaura panica şi se pregăteau steguleţele de campanie. Între două întâlniri cu anumiţi oameni de afaceri şi un telefon pe la justiţie, premierul Tăriceanu mai făcea o pomană electorală pentru a cumpăra voturile românilor.

Patrulaterul guvernamental trebuie să dea seama de rezultatele dezastruoase ale politicilor publice şi proiectelor pe care le-a pus în practică. După un an şi jumătate de guvernare portocalie trebuie să tragem linie şi să vedem ce a reuşit să facă actualul Guvern.

Industria avicolă este distrusă, sute de focare de gripă aviară ameninţă peste tot sănătatea oamenilor, iar agricultura lipsită şi de subvenţii mai urmează să fie şi impozitată. Sistemul sanitar este la un pas de explozie: doctorii s-au săturat de incompetenţa şi reaua-credinţă a contabilului de la sănătate, iar bolnavii au ajuns să cerşească medicamente, să moară la cozile de la farmacii; mai mult, farmaciile au rămas fără fonduri, pentru că ministrul-contabil a greşit socotelile sănătăţii. Sistemul de educaţie este foarte aproape să fie din nou blocat de grevă, pentru că profesorii s-au săturat de minciuni şi amânări, de dispreţul şi aroganţa cu care îi tratează Guvernul.

Le-aţi promis pensionarilor că le recalculaţi pensiile, dar n-aţi făcut mai nimic, pentru că politicile fiscale şi bugetare dezastruoase şi incoerente au secătuit bugetul de stat. Aţi crescut preţul la curentul electric, la gaze, la gigacalorie, fără să vă intereseze că oamenii nu au de unde să plătească şi că sunt necesare programe de asistenţă socială. Dar aţi ştiut cum să faceţi ca statul să cumpere energie scumpă de la firmele potentaţilor dumneavoastră!

Infrastructura este la fel ca în anul 2004, nici un kilometru de autostradă nu a mai fost construit, iar oamenii afectaţi de inundaţii încă nu au o casă unde să doarmă. Mediul de afaceri este complet debusolat, pentru că aţi reintrodus practica aberantă a sutelor de ordonanţe de urgenţă din perioada 1996-2000, care bulversau sistemul fiscal în România prin modificări repetate ale Codului fiscal. Oamenii de afaceri se aşteaptă, consternaţi şi uluiţi, să mai modificaţi sau să mai inventaţi noi taxe şi impozite. Vă ascundeţi într-un mod mincinos şi jenant după prevederi ale Uniunii Europene, pentru a mări impozitele şi taxele şi pentru a crea haos în administraţie şi justiţie.

Domnule Tăriceanu,

Onoraţi membri ai Cabinetului,

Ce vreţi? Să vină toată România în Bucureşti, în Piaţa Victoriei, ca să vă convingeţi că habar nu aveţi ce faceţi? Că nu ştiţi încotro îndreptaţi România? Că nu ştiţi ce ne aşteaptă după 2007? Că faceţi greşeli după greşeli, orbiţi de lupta pe care o daţi în interior pentru putere, fără să vă intereseze care sunt efectele asupra populaţiei?

Criza politică în care România se afundă cu fiecare zi îşi pune implacabil amprenta asupra evoluţiei economiei naţionale şi a dezvoltării societăţii româneşti. Anul 2005 a fost, din toate punctele de vedere, un eşec şi, din păcate, anul 2006 se îndreaptă către un deznodământ la fel de nefericit.

Între timp, România se îndreaptă buimăcită către Uniunea Europeană. Mai mult ne trage Europa spre ea decât înaintăm noi. Nimeni nu ştie ce se va întâmpla când vom ajunge acolo. Guvernul are de rezolvat scandalurile politice care îl macină din interior şi nu are timp să elaboreze strategia de dezvoltare pentru perioada postaderare. România nu are astăzi un plan coerent şi consistent care să ghideze politicile publice pentru integrarea în structurile Comunităţii Europene.

Guvernul Tăriceanu este incapabil să onoreze angajamentele asumate faţă de Uniunea Europeană cu privire la modalitatea şi la timpul îndeplinirii criteriilor de convergenţă nominală prevăzute de Tratatul de la Maastricht. Criteriile de convergenţă nominală se referă, în primul rând, la indicatori precum rata inflaţiei, rata dobânzii la obligaţiunile pe termen lung, deficitul bugetar, datoria publică totală ca pondere în P.I.B. şi cursul de schimb. În 2005, din cauza "performanţelor" economice înregistrate de guvernarea co-aliată, România s-a îndepărtat semnificativ de ţintele europene.

Experimentul fiscal pe care Guvernul Tăriceanu îl susţine cu foarte multă ardoare afectează considerabil şi pregătirile României pentru integrarea europeană. Diminuarea surselor bugetare va conduce la reducerea investiţiilor publice în domenii ca justiţia, administraţia publică, securizarea frontierelor, sănătate, mediu, investiţii absolut necesare pentru alinierea la standardele europene. De asemenea, politica fiscală guvernamentală creează dificultăţi serioase cu privire la cofinanţarea programelor U.E.

Cu cât guvernanţii vor întârzia să adopte măsurile necesare pentru a orienta economia naţională pe un traseu european, cu atât integrarea societăţii româneşti în Comunitatea Europeană va fi mai îndelungată şi mai dureroasă, iar consecinţele vor fi suportate de cetăţeni.

Economia românească îşi continuă în 2006 declinul înregistrat după preluarea mandatului de Guvernul Tăriceanu în decembrie 2004. Competitivitatea economiei, a companiilor şi a produselor româneşti este în scădere accelerată.

Agricultura, afectată semnificativ de inundaţii, dar şi de ministeriatul dezastruos al liberalului Flutur, se află într-un pronunţat proces de degradare. Mai mult, odată cu noile măsuri fiscale aprobate de Guvern, sărăcia severă în care se zbate satul românesc se va înrăutăţi considerabil.

După ce vreme de 500 de zile agricultura românească a fost zdruncinată ba de inundaţii, ba de gripa aviară, ba de incompetenţa ministrului Flutur, astăzi producătorii din mediul rural sunt într-o situaţie dezastruoasă. Mai nou, guvernanţii şi-au propus să stoarcă tot ce se poate stoarce din agricultură, înainte să o lase să moară, şi i-au dat mână liberă ministrului Vlădescu să "biruiască" mediul rural. Guvernul nu ia nici o măsură pentru dezvoltarea satului românesc.

Nici bugetul pe 2006, nici alte forme de stimulare nu sunt avute în vedere pentru ca agricultura românească să devină mai competitivă şi mai activă în sporirea avuţiei naţionale. Guvernul Tăriceanu a uitat complet de promisiunile din campania electorală, atunci când liberalo-democraţii susţineau cu înverşunare dezvoltarea satului românesc. Nimic din ce a fost promis nu s-a realizat. Lucrările privind canalizarea şi alimentarea cu apă a satelor au rămas doar cuvinte pe hârtie. La fel s-a întâmplat şi cu programul naţional pentru asfaltarea drumurilor comunale, cu planurile de dezvoltare rurală, de încurajare a agroturismului şi a producţiei ecologice.

Guvernul Tăriceanu nu şi-a ascuns niciodată intenţiile de a desfiinţa mica proprietate ţărănească, pentru a concentra agricultura în mari proprietăţi funciare. Cu toate acestea, acelaşi Guvern a uitat să ne spună ce se va întâmpla cu micul producător agricol, pe umerii căruia cade acum greul în furnizarea resurselor alimentare ale populaţiei. Probabil că, după ce va fi impozitat la sânge de ministrul Vlădescu, ţăranul român se va sătura de pământul lui şi va pleca de bunăvoie către alte zări, probabil să îngroaşe rândurile "căpşunarilor" care muncesc în fermele din Uniunea Europeană.

Renta viageră nu reprezintă o soluţie viabilă pentru micul producător agricol care renunţă la pământul său, în condiţiile în care sumele oferite sunt nesemnificative, iar limita de vârstă a fost mărită faţă de propunerea din Programul de guvernare. Obiectivul real al acestei măsuri este crearea unei pieţe funciare numai pentru cei care cumpără teren în interes speculativ, clienţii politici ai puterii de dreapta.

De altfel, subsumată aceleiaşi "incompetenţe vizionare", strategia ministrului Flutur s-a remarcat prin măsuri total neadecvate, cu efecte nocive pentru producţia agricolă. Înlocuirea subvenţiilor financiare acordate direct prin introducerea cupoanelor a dus la naşterea unui sistem greoi, costisitor şi ineficient, care nu este compatibil cu formele de susţinere a producătorilor agricoli practicate de ţările membre ale U.E. Eliminarea sau reducerea subvenţiilor pentru mai multe categorii de culturi a determinat creşterea costurilor de producţie, imposibilitatea valorificării la preţuri avantajoase a produselor, precum şi falimentul unui mare număr de fermieri. Aproximativ 1 milion de hectare de teren arabil au rămas nelucrate. În consecinţă, producţia agricolă a scăzut cu 40% faţă de cea realizată în 2004, iar produsele agricole s-au scumpit pe piaţa agroalimentară.

Din nefericire, politica dezastruoasă a Guvernului în agricultură continuă şi în 2006.

Sumele acordate în această primăvară ca sprijin financiar pentru înfiinţarea culturilor s-au acordat numai pentru anumite culturi, ce reprezintă 6,5% din suprafaţa agricolă, faţă de o acoperire de 40% în 2004. Din această cauză, a rămas neînsămânţată o suprafaţă de peste 1,1 milioane ha, la care se adaugă suprafeţele calamitate, punând în pericol asigurarea necesarului de cereale din producţia internă.

Programul "Fermierul", cea mai mare minciună a ministrului Flutur, este în realitate un mare fiasco. Tot ceea ce se realizează cu ajutorul acestui program este plasarea băncilor ca intermediar între producătorii agricoli şi stat. În urma schemei bine gândite de Guvernul Tăriceanu, beneficiarul acestui proiect nu va fi nici agricultorul şi nici statul român, ci bancherul care intermediază fondurile destinate agriculturii. Până la urmă însă, domnilor din Guvern le sunt mai dragi bancherii decât ţăranii!

Plimbarea agricultorilor pe la diverse instituţii din subordinea ministerului, la bancă, la Agenţia SAPARD, din nou la bancă, unde trebuie să îndeplinească 28 de condiţii cerute pentru acordarea unui credit, să depună garanţii, să plătească comisionul băncii, a descurajat fermierii. Aţi văzut la televizor vreo fermă finalizată prin acest program sau aţi mai văzut acordarea de carnete de rentă viageră, în afara celor date de ministrul Flutur?

Realizările ministrului Flutur au fost şi au rămas doar la televizor, şi nu în agricultura reală, unde suntem în pericol ca în acest an să nu se realizeze recolta de cereale şi oleaginoase, în timp ce sectorul avicol este la pământ, ca şi cel al cărnii de porc. Investiţiile în agricultură sunt îngreunate de birocraţia şi condiţiile excesive cerute de programele SAPARD şi "Fermierul".

Raportul de ţară publicat de Comisia Europeană în luna mai a anului curent subliniază situaţia critică din domeniul agricol. De altfel, unul dintre cele două steguleţe roşii care "împodobesc" raportul României este înfipt în dreptul agriculturii gestionate de ministrul Flutur. Problemele semnalate în Raportul de ţară sunt în primul rând de natură administrativă: Agenţia de Plăţi, Sistemul integrat de administrare şi control, controlul sanitar-veterinar, absorbţia fondurilor SAPARD, ajutorul de stat în domeniul agricol.

Principalul vinovat pentru toate aceste deficienţe nu este nimeni altul decât responsabilul pentru gestionarea "remarcabilă" a agriculturii româneşti, ministrul Gheorghe Flutur.

În loc să se ocupe de organizarea şi dotarea acestor instituţii - un termen de doi ani era suficient -, ministrul Flutur s-a ocupat în această perioadă de schimbarea directorilor şi şefilor de servicii, realizarea principală fiind organizarea a sute de aşa-zise concursuri pentru diferiţi directoraşi, numiţi politic, precum şi fabricarea unor dosare prin care dorea cu orice preţ compromiterea predecesorilor săi.

Realizarea principală a ministeriatului domnului Flutur a fost plasarea cu mare succes a României pe harta mondială a gripei aviare. Combaterea gripei aviare se face în mod pompieristic, haotic, fără o strategie guvernamentală, numărul focarelor de gripă aviară crescând permanent. Deşi s-au primit avertismente serioase din partea multor organisme internaţionale, Guvernul nu a reacţionat prin stabilirea unui plan de intervenţie, ci i-a permis ministrului Flutur să rezolve problema în faţa camerelor de luat vederi. Locurile şi perioadele de carantină s-au stabilit fără respectarea condiţiilor legale.

Activitatea turistică în Delta Dunării s-a redus cu 40% în sezonul 2005, agenţii economici şi gospodăriile din zonă pierzând peste 50 de milioane de euro încasări potenţiale. Nici un focar de gripă aviară nu a fost declarat închis definitiv. Mai mult decât atât, controlul preventiv a fost abandonat în perioada octombrie 2005-aprilie 2006, astfel încât gripa aviară s-a extins la mediul urban.

Ministrul Flutur a reuşit totuşi o performanţă rară: distrugerea unui sector care a reuşit să meargă bine, să facă export. L-a adus la pierderi de aproximativ 1.800 miliarde. De remarcat este faptul că, împreună cu ministrul Nicolăescu, au adus pe piaţă şi comercializează vaccinul "Tami Flutur", fără ca pericolul gripei aviare să se fi extins la om.

Dezastrul agriculturii din ultimii doi ani a condus la împovărarea ţării cu plata de importuri suplimentare. Deficitul comercial pentru produse agricole aproape s-a dublat: importăm aproape tot, de la mărar, castraveţi şi fructe, la carne şi produse alimentare, în timp ce nu exportăm aproape nimic.

Ce doriţi mai clar o dovadă a dezastrului agriculturii produs de silvicultorul Flutur? Pentru agricultorul român, ca şi pentru noi toţi, este lesne de comparat: 24 de milioane tone cereale realizate în 2004, în vreme ce anul acesta ne confruntăm cu pericolul unui deficit de produse agricole. Performanţa spectaculoasă a domnului ministru Flutur este de neegalat, prin faptul că, alături de un alt celebru ministru, Zaroni, a intrat în pseudofolclorul românesc.

Sub atenta îndrumare a Guvernului Tăriceanu, şi indicatorii specifici activităţii industriale au suferit o depreciere pronunţată în 2005.

Aparent, Executivul, pilotat de motoristul Tăriceanu, a depus toate eforturile pentru a distruge industria românească, majoritatea sectoarelor industriale înregistrând scăderi substanţiale. Producţia industrială a crescut în 2005 cu doar 2%, spre deosebire de creşterea de 6% atinsă în 2004. Nivelul productivităţii muncii, probabil cel mai important indicator pentru evaluarea gradului de dezvoltare al economiei naţionale, a scăzut de 3 ori în 2005, ajungând de la 12% în 2004, la 4% în 2005. În mai multe ramuri industriale, productivitatea muncii a înregistrat scăderi apreciabile, cuprinse între 10% şi 19%.

Guvernul Tăriceanu şi-a fixat un obiectiv ferm, acela de a dezindustrializa economia românească. Până acum, puterea portocalie şi-a urmărit cu multă îndârjire şi talent ţintele distructive. Reduceri masive de activitate industrială s-au înregistrat în industria extractivă, industria textilă, cauciuc şi mase plastice, maşini şi aparate electrice, energie electrică şi termică.

Ca urmare a reducerii drastice a producţiei interne şi pe fondul exploziei consumului, importurile au crescut alarmant în 2005, provocând deficitele externe record de care am amintit anterior. În plus, este de aşteptat că, pentru echilibrarea nivelului de productivitate, vor urma mari disponibilizări de personal, ceea ce va determina extinderea şomajului şi accentuarea dezechilibrelor macroeconomice.

Industria românească se găseşte astăzi într-o situaţie, în cel mai bun caz, delicată. Sectorul energetic, un domeniu vital pentru economia naţională, este gestionat haotic, în funcţie de interesele clientelei politice. Investiţiile în domeniul energetic au scăzut cu mai mult de 60%, compromiţându-se astfel proiectele strategice de interes naţional. Lucrările de modernizare ale producătorilor de energie electrică din România, în vederea creşterii eficienţei şi reducerii costurilor, au fost afectate direct prin diminuarea subvenţiei cu 33%, ceea ce a diminuat cu 30%-90% alocaţiile pentru dezvoltarea sistemului centralizat de producere a energiei termice.

De altfel, Guvernul Tăriceanu încearcă din răsputeri să încheie socotelile cu sistemul centralizat de alimentare cu agent termic, acordând ajutoare băneşti producătorilor de centrale termice, fără a pune vreo condiţie de reducere a consumului şi de eficienţă energetică, încurajând debranşarea şi făcând imposibilă realizarea lucrărilor de modernizare angajate de autorităţile locale pentru producţia de energie termică în sistemul centralizat. În timpul acesta, milioane de oameni sunt încă dependenţi de sistemul centralizat, de care Guvernul României a hotărât să-şi bată joc.

România este o ţară săracă. Dincolo de cifrele reci ale statisticii, care ne plasează pe unul dintre ultimele locuri în Europa în ceea ce priveşte atât venitul pe cap de locuitor, cât şi P.I.B.-ul pe cap de locuitor, România este o ţară săracă pentru că o mare parte a populaţiei îşi trăieşte viaţa în condiţii de subzistenţă. Pentru o ţară care în mai puţin de un an de zile îşi propune să adere la marea şi bogata familie europeană, sărăcia reprezintă o problemă gravă, care trebuie rezolvată urgent.

Sărăcia este o boală socială. Simptomele ei sunt resimţite de milioane de români, în timp ce cauzele se pierd prin complexitate şi multitudine. România are nevoie de investiţii pentru a combate sărăcia. Investiţiile înseamnă dezvoltare economică, locuri de muncă, creşterea productivităţii şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai. Investiţiile au însă nevoie, la rândul lor, de stabilitate, coerenţă şi credibilitate.

În acest scop, este necesar ca politica să se subsumeze dezideratelor naţionale şi să urmărească o viziune generală, care depăşeşte limitele unei guvernări. Eforturile consistente în implementarea programelor sociale depuse după anul 2000, creşterea economică robustă, crearea a sute de mii de locuri de muncă, stabilitatea legislativă şi administrativă au constituit un progres important în lupta cu sărăcia.

Anul 2005 a adus însă un regres semnificativ. Guvernul liberal care conduce astăzi România arată, în fiecare zi şi cu fiecare măsură, că este prea puţin interesat de soarta celor care au cel mai mult nevoie de ajutorul statului: pensionari, agricultori, tineri, şomeri sau persoane afectate de dizabilităţi fizice şi psihice. Mai mult decât atât, Guvernul condus de premierul Tăriceanu a abandonat aproape complet politica socială şi s-a dedicat satisfacerii intereselor obscure ale grupurilor care au suficientă putere să-şi promoveze ambiţiile pe holurile Palatului Victoria.

În mai puţin de doi ani de guvernare liberală, România a cunoscut proteste sindicale de o amploare nemaiîntâlnită în ultimul deceniu. Protestele lucrătorilor

C.F.R. şi "Metrorex", ale angajaţilor de la uzina "Remin" Baia Mare, ale profesorilor, ale asistenţilor medicali, ale pensionarilor şi cele determinate de proiectul Codului muncii au scos în stradă zeci de mii de oameni revoltaţi de mizeria spre care îi împinge guvernarea portocalie.

Absenţa dialogului social, incapacitatea Guvernului de a gestiona situaţiile de criză şi aroganţa miniştrilor Cabinetului Tăriceanu faţă de problemele grave cu care se confruntă majoritatea românilor au creat o falie adâncă între administraţie şi partenerii sociali. Majoritatea situaţiilor de criză au necesitat intervenţia preşedintelui României pentru a debloca dialogul dintre sindicate şi Guvern şi pentru a oferi soluţii acceptabile pentru rezolvarea problemelor reclamate. Românii şi-au pierdut încrederea în Guvernul Tăriceanu.

Situaţia de pe piaţa muncii se apropie cu paşi repezi de dezastrul înregistrat de guvernarea cederistă. Un simbol al industriei româneşti, uzina "Tractorul" Braşov, este lăsat să moară, în timp ce mii de salariaţi sunt aruncaţi în stradă fără sprijin şi fără remuşcări. Pentru guvernanţi, pământul de sub uzină valorează mai mult decât oamenii care lucrează la "Tractorul". Din păcate, acest exemplu este reprezentativ pentru indiferenţa cu care guvernanţii gestionează situaţia angajaţilor din România.

Încă de la preluarea mandatului, Guvernul Tăriceanu a scăzut dramatic fondurile alocate măsurilor active de stimulare financiară a angajatorilor pentru încadrarea în muncă a categoriilor de şomeri cu un acces mai greu pe piaţa muncii: şomerii de lungă durată, tinerii absolvenţi, persoanele în vârstă de peste 45 de ani, întreţinătorii unici de familie, persoanele din mediul rural, persoanele cu dizabilităţi. De asemenea, au scăzut în mod îngrijorător interesul, fondurile şi numărul de şomeri cuprinşi în cursuri de formare profesională, în special prin calificări, recalificări şi specializări în meserii cerute pe piaţa muncii, ca element esenţial de adaptare a forţei de muncă disponibile aflate în şomaj. Ponderea şomerilor cuprinşi în cursuri de formare profesională a scăzut la un procent extrem de mic, şi anume sub 2,5%, faţă de 4-5% în anii anteriori.

Reducerea cheltuielilor cu finanţarea măsurilor active şi a formării profesionale vor conduce în perioada următoare la creşterea şomajului cronic de lungă durată şi la dezvoltarea efectelor sociale grave ce decurg din aceasta. Anul 2006 înregistrează deja o rată a şomajului în creştere, 6,2% în luna martie, şi nu sunt semne că situaţia se va îmbunătăţi în viitorul apropiat.

Am asistat anul acesta la un fenomen revoltător. Mii de pensionari au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva atitudinii pe care Guvernul o are faţă de 5 milioane de oameni din sectorul de stat şi încă un milion şi jumătate din mediul rural. Pensionarii au de suferit cel mai mult de pe urma "succeselor" economice ale guvernării de dreapta.

În ciuda protestelor, Guvernul este surd la cerinţele pensionarilor. Recalcularea pensiilor s-a încheiat, iar pentru mai mult de jumătate dintre pensionari nu a adus nici un ban în plus, în condiţiile în care, pentru prima dată după foarte mulţi ani, valoarea punctului de pensie a ajuns la cel mai scăzut nivel: 30% din salariul mediu brut. Astăzi un pensionar primeşte o treime din valoarea salariului mediu pe economie. Această scădere este dramatică, având în vedere că România trebuie să-şi alinieze preţurile şi tarifele la valorile practicate în statele europene. Între coada de la farmacie şi factura la utilităţi, pensionarii din România trebuie să se descurce cu un biet cupon de pensie. Statului nu-i pasă!

Guvernul Tăriceanu susţine cu fermitate reducerea drastică a programelor de asistenţă socială. Sub pretextul că politica asistenţială descurajează munca, multe dintre programele sociale vor fi reduse, ajustate sau anulate în următorii ani bugetari. Atacul virulent lansat de premierul Tăriceanu şi miniştrii săi, încă din primele zile de mandat, împotriva programelor "Cornul şi laptele", "400 de săli de sport", "Lapte praf gratuit pentru nou-născuţi", "Venit minim garantat", "Informatizarea şcolilor", "Medicamente compensate cu 90%", programe care şi-au demonstrat eficienţa şi viabilitatea, susţine o nouă viziune politică, îndreptată împotriva categoriilor sociale defavorizate sau instabile.

Drepturi universale de care trebuie să se bucure toţi copiii sunt negate cu vehemenţă de Guvernul Tăriceanu. Prim-ministrul s-a pronunţat în mai multe rânduri pentru ajustarea indemnizaţiei universale pentru copii, astfel încât de aceste fonduri să se bucure numai copiii care provin din familiile foarte sărace. Cu toate acestea, acelaşi Guvern înţelege să acorde un nou tip de alocaţie, care se acordă tinerilor căsătoriţi, indiferent dacă aceştia sunt săraci sau miliardari. Executivul condus de premierul Tăriceanu s-a obişnuit însă să creeze discriminări, să susţină discrepanţele şi să încurajeze inechitatea socială.

Prin modificarea Legii venitului minim garantat, Legea nr. 416/2001, cele mai sărace familii, cele fără locuinţă şi fără domiciliu, vor fi practic excluse de la primirea ajutorului social. Condiţia de a-şi stabili un domiciliu în 60 de zile reprezintă culmea cinismului guvernamental. În ciuda angajamentelor electorale ale Alianţei D.A. de a ajuta categoriile beneficiare să depăşească nivelul de sărăcie şi de a simplifica procedurile de selecţie, proiectul guvernamental introduce liste de bunuri interzise săracilor care beneficiază de ajutor social - se permanentizează starea de sărăcie - şi se introduc noi proceduri de control şi evaluare.

Prin reducerea subvenţiilor de care beneficiau persoanele înscrise în programul de economisire şi creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ - de la 30% din suma economisită, dar nu mai mult de un salariu mediu brut pe economie, s-a ajuns la 15% din suma economisită, dar nu mai mult de 100 euro -, s-a redus posibilitatea familiilor cu venituri reduse de a avea o locuinţă. Programul avea un succes notabil, existând peste 40.000 de contracte de acest tip la băncile specializate.

Se va repeta astfel o experienţă deja cunoscută din perioada 1997-2000, când rata sărăciei a crescut, sub presiunea unor politici haotice şi antisociale, de la 20% la 35%. La sfârşitul anului 2004, rata sărăciei coborâse până la 18,8%, pentru ca să crească din nou, odată cu învestirea noului Cabinet.

Faţă de C.D.R., Guvernul Tăriceanu are grijă ca erodarea socială să nu se mai petreacă haotic, ci sistematic şi riguros, ca urmare a unei agende politice subordonate ideologic. În conformitate cu această agendă, nivelul tarifelor a explodat în cursul anului 2005 şi continuă să crească într-un ritm alarmant şi în 2006, cu mult peste ţintele asumate de către România în acordurile cu organismele internaţionale.

Consecinţele politicilor iresponsabile promovate de Guvern se reflectă nemijlocit în buzunarul fiecărui cetăţean. Preţul gazelor naturale a crescut cu 56% în 2005, preţul la energia electrică s-a majorat cu peste 17%, iar cel al energiei termice cu 20%. Toate acestea au condus la o majorarea a facturii de întreţinere cu 28% în iarna trecută. În paralel, combustibilii s-au scumpit cu peste 20%, astfel încât România a ajuns să se compare, cel puţin din punctul de vedere al preţurilor, cu Austria, Grecia şi Spania.

Guvernanţii au încercat să paseze responsabilitatea către fostul guvern P.S.D., acuzând că alinierea la tarifele practicate în U.E. a fost negociată de "ceilalţi". Într-adevăr, Guvernul P.S.D. a negociat calendarul alinierii preţului gazelor naturale la standardele europene, dar negocierea a fost realizată în baza unui program de guvernare coerent, eficient, care prevedea măsuri compensatorii care să atenueze şocul social anticipat în perspectiva evoluţiei postaderare. Partenerii co-aliaţi de guvernare au considerat că tot ceea ce s-a realizat înainte de "revoluţia portocalie" este nefast şi inutil pentru evoluţia României. În consecinţă, au distrus tot ceea ce s-a realizat bun în ultimii 4 ani, iar în loc au pus haos şi incompetenţă.

Guvernanţii descoperă, după un an şi jumătate de declin, că nu mai pot îndeplini criteriile asumate de statul român în procesul de negociere. Executivul Tăriceanu a ignorat până acum problemele reale ale societăţii româneşti. Acum acestea îl lovesc în plin. Politicienii puterii caută diverse subterfugii pentru a pasa responsabilitatea pentru eşecul macroeconomic şi pentru disperarea continuă a tot mai multor oameni.

Managementul haotic al unui Guvern provizoriu cum este cel al premierului Tăriceanu s-a transmis şi sistemului de sănătate.

După eşecul notoriu al liberalului Cinteză, a venit rândul contabilului Nicolăescu să-şi încerce norocul. Al doilea eşec lamentabil al liberalilor. În doar câteva luni de zile, ministrul Nicolăescu a schimbat legi fără să ştie ce face şi fără să asculte de sfaturile profesioniştilor din sănătate, a ajuns să fie contestat de doctori, inclusiv de marile personalităţi medicale ale României, şi a ajuns să fie huiduit de bolnavi pe stradă.

În urmă cu câteva săptămâni, moţiunea simplă pe care a depus-o P.S.D. la Senat a fost respinsă la limită. Aceasta înseamnă că în interiorul puterii actuale există oameni care cuantifică pierderile de imagine datorate conducerii haotice, discreţionare a contabilului de la sănătate şi îi doresc debarcarea. Poate ar fi mai bine să se gândească la doctorii care primesc salarii umilitoare, la bolnavii care mor la cozile de la farmacii şi să-l trimită la o cură de recuperare pe ministrul Nicolăescu! Sistemul sanitar românesc nu mai avea nevoie în fruntea sa şi de un incompetent, un neprofesionist, cum este domnul Nicolăescu.

Vorbim de ani de zile despre "criza din sistemul sanitar", despre un sistem finanţat la limita acceptabilului. Din cauza politicii fiscale păguboase, iresponsabile a actualei puteri, bugetul de stat este tot mai sărac, nu mai dispune de resursele necesare pentru a ţine pe linie de plutire sistemul de sănătate publică.

În anul 2006 vorbim de cel mai mic buget al sănătăţii, doar 3,3% din P.I.B., în ultimii 5 ani de zile. Această cifră a fost cea mai mică. Atât a reuşit contabilul Nicolăescu să obţină în Guvern pentru domeniul pe care-l conduce. Acest lucru arată clar influenţa pe care o are în Guvern şi interesul pe care-l manifestă faţă de bolnavi şi doctori.

Marii perdanţi ai neputinţei politice şi incompetenţei administrative a Cabinetului Tăriceanu sunt în special pensionarii, bătrânii cu boli cronice, fără resurse, care se văd lipsiţi de către Guvern de orice program social care i-ar putea ajuta. S-a ajuns până acolo încât în România un om bolnav ar trebui să fie foarte sănătos pentru a putea să se trateze. Îi trebuie timp, îi trebuie bani, îi trebuie răbdare să stea la cozi.

În acelaşi timp, spitalele se află la cota de avarie, datorită lipsei produselor de bază. Nu au spirt, nu au ace, nu au seringi, ce să mai spunem de o perfuzie! Medicina în spitale s-a transformat într-una de tranşee. În fapt, această politică nu este altceva decât expresia retragerii statului dintr-un domeniu esenţial al vieţii sociale, cum este sănătatea.

Batjocura nu are limite. Guvernul Tăriceanu a mai dat o lovitură celor bolnavi şi fără resurse. Gratuităţile de care beneficiau până acum femeile gravide, copiii, studenţii, veteranii de război şi persoanele cu handicap au fost suspendate. Astfel, medicamentele nu vor mai fi gratuite pentru aceste persoane, ci listate la preţul de referinţă. Este abuziv şi imoral şi nici măcar cei cu vulnerabilităţi nu mai pot să beneficieze de aceste gratuităţi.

Este explicabil. Statul nu mai are bani în vistierie, pentru că s-a relaxat fiscalitatea: 300 de mii de români au primit între 5 milioane şi 100 milioane de lei în plus pe lună, în timp ce peste 4 milioane de contribuabili au primit doar până la 250 mii de lei pe lună. Cabinetul Tăriceanu ne-a obişnuit într-un an şi jumătate de guvernare cu reforme pentru o zecime din cetăţenii României.

Sistemul de compensare a medicamentelor a fost cu bună ştiinţă distrus, şi astfel mulţi pacienţi nu-şi mai pot trata bolile. Oricum, medicamentele lipsesc din farmacii, iar pacienţii vor ajunge să se trateze cu plante medicinale, care sunt mult mai ieftine şi nu necesită fonduri suplimentare.

Pentru a masca managementul defectuos din sistemul sanitar, ministrul sănătăţii îi găseşte responsabili pe directorii de spitale, pe care încearcă să-i culpabilizeze, fără însă a recunoaşte faptul că incompetenţa Domniei sale, amatorismul datorat lipsei totale de experienţă în acest domeniu au aruncat sănătatea în colaps. Trebuie menţionat că în acest demers febril al său este ajutat şi de conducerea C.N.A.S.

Doctorii, care şi aşa se plângeau de prea multă birocraţie, au fost transformaţi în contabili, care tratează bolnavi nu pe baza principiilor medicale, ci pe baza principiilor fiscale ale Guvernului Tăriceanu. Ministerul Sănătăţii rămâne orb şi surd la suferinţa bolnavilor.

Domeniul privatizării a suscitat un mare interes pentru partenerii de afaceri ai premierului Tăriceanu. Sunt de notorietate încercările, nereuşite, într-adevăr, până în prezent, de a deposeda de terenuri intravilane o serie de spitale din Bucureşti, cum ar fi Fundeni şi Universitar, pentru ca ulterior acestea să fie speculate în tranzacţii imobiliare.

Pachetul legislativ propus de actualul ministru reprezintă apogeul tembelismului şi aroganţei ministrului Eugen Nicolăescu. Aşa-zisa reformă din sănătate, pompos intitulată Legea privind reforma în domeniul sănătăţii, nu reprezintă altceva decât expresia unei antireforme în domeniu, pentru că de fapt nu se doreşte altceva decât crearea unor noi surse de câştiguri pentru anumite grupuri de interese.

Esenţa "reformei" pe care ne-o propune ministrul sănătăţii o reprezintă de fapt restrângerea accesului universal, egal şi gratuit la serviciile de asistenţă medicală asigurate prin intermediul pachetului minimal, adică o limitare severă şi abuzivă a dreptului constituţional la sănătate al fiecărui cetăţean.

Domnul Bogdan Olteanu:

Domnule deputat, vă întrerup doar pentru o secundă.

O să-l rog pe colegul meu de partid şi pe colegul meu de Alianţă care se pregăteşte să dea declaraţii presei să o facă în afara sălii, şi nu în interiorul sălii de şedinţă.

Mă scuzaţi! Vă rog să continuaţi.

Domnul Mihai Nicolae Tănăsescu:

Vă mulţumesc. Mi-aţi permis să beau o gură de apă.

În afara ministrului sănătăţii, care devine atotputernic, singurii beneficiari ai acestei reforme mimate îi reprezintă persoanele cu venituri mari şi foarte mari. O lege în favoarea celor bogaţi şi în detrimentul celor săraci. De altfel, întreg pachetul de legi este făcut să distrugă sistemul public de sănătate, pentru a favoriza firmele private de asigurări.

Legile sănătăţii, doamnelor şi domnilor, sunt antisociale prin conţinutul lor, iar maniera lor de adoptare reconfirmă dispreţul pe care-l arată Guvernul faţă de Parlament şi regulile democraţiei. Angajarea răspunderii pentru o temă atât de complexă şi de sensibilă pentru întreaga naţiune, fără o dezbatere parlamentară temeinică, este un act de o mare iresponsabilitate, un abuz de drept şi un abuz de putere, pe care Parlamentul României are datoria să le sancţioneze drastic.

În toamna trecută, epidemia de pojar a ucis 10 copii în România. Această tragedie a fost posibilă numai din cauza ministrului actual al sănătăţii. În loc să fie preocupat de organizarea campaniei de vaccinare, se chinuia să găsească tot felul de metode pentru a demite directori de spitale incomozi Domniei sale. În mod normal, premierul trebuia să-i ceară demisia pentru aceasta şi responsabilitatea era, în integralitate, a domnului ministru al sănătăţii.

Faptul că "managementul din Ministerul Sănătăţii este mai prost decât oriunde", aşa cum însuşi ministrul s-a exprimat, este din vina sa exclusivă, iar dacă nu se pricepe, şi rezultatele dovedesc din plin acest lucru, Eugen Nicolăescu trebuie să-şi dea demisia înainte ca sistemul sanitar să colapseze.

Doamnelor şi domnilor,

Guvernul Tăriceanu a avut însă grijă ca nici educaţia să nu scape "nepedepsită".

După un an şi jumătate de bâlbâieli, de demiteri, de demisii, de restructurări şi greve la nivel naţional, întinse pe perioade record, situaţia educaţiei este similară cu aceea din sistemul de sănătate.

Cu o diferenţă notabilă. Animat de intenţii bune, fostul ministru Miclea şi-a dat demisia în cele din urmă, pentru că proiectele sale nu au fost susţinute de propriul partid. P.D.-ul nu a reuşit să susţină în Guvern bugetul unui minister pe care-l conduce.

Încă o dată Alianţa D.A. a demonstrat românilor că ştie doar să-i mintă. Promisiunea din campania electorală că, odată ajunşi la putere, vor da educaţiei 5% din produsul intern brut a fost făcută pentru a obţine voturi. Când a trecut la fapte, Alianţa s-a împiedicat. Cu un buget subfinanţat şi un ministru, Mihail Hărdău, parcă depe altă planetă venit, sistemul de învăţământ este în derivă.

Greva de proporţii a profesorilor din octombrie 2005 a fost stinsă doar pentru că Guvernul ştie să mintă frumos, să promită lucruri pe care ştie de la bun început că nu le poate face. Fostul vicepremier Pogea s-a remarcat tocmai prin aceste abilităţi, absolut necesare Guvernului Tăriceanu pentru supravieţuire, şi anume promiţi orice ca să scapi, deşi ştii foarte bine că nu poţi să le dai profesorilor salarii atât de mari.

Profesorii se pregătesc iar de grevă, pentru că promisiunile care le-au fost făcute nu sunt onorate de actualul Guvern. Ei nu au uitat aroganţa cu care au fost trataţi, însă au sperat că, după greva de anul trecut, Guvernul a învăţat ceva.

Niciodată, sub nici o altă guvernare, cadrele didactice nu au fost umilite aşa cum a făcut-o Guvernul Tăriceanu. Nicicând profesorii nu au făcut greva foamei şi nu şi-au schimbat sălile de clasă cu trotuarele străzii pentru a cere ceea ce li se cuvine, un drept esenţial: un salariu decent. Promisiunile electorale din 2004 care se refereau la dublarea salariilor personalului din învăţământ s-au tradus în fapt prin îngheţarea salariilor şi acutizarea crizei din sistem.

Construcţia bugetului pe acest an dă măsura viziunii politice a Guvernului Tăriceanu cu privire la un domeniu crucial cum este educaţia. Pentru prima dată în ultimii 5-6 ani, fondurile pentru educaţie nu ating nici măcar 4% din P.I.B. Or, fără o finanţare adecvată, nici un proiect pentru dezvoltarea învăţământului românesc nu poate să fie susţinut.

Este evident că învăţământul românesc are nevoie de bani, de bani mai mulţi, de o reformă coerentă. Guvernul a hotărât însă să-şi bată joc şi să ţină profesorii în stradă timp de 3 săptămâni. De la bun început, promisiunile făcute de creştere a bugetului cu peste 1,1% din P.I.B. au fost false. Executivul nu avea de unde şi nu are de unde să dea aceşti bani, decât numai dacă duce economia şi situaţia macroeconomică într-o situaţie de criză.

Calitatea actului de învăţământ va avea mult de suferit. Lipsa de competitivitate a economiei româneşti are la bază şi lipsa de educaţie managerială, absenţă care a marcat formarea noii clase economice româneşti. Vedem astfel cum subfinanţarea învăţământului are repercusiuni de durată asupra întregii societăţi din România.

Educaţia plăteşte azi, de fapt, tribut politicii unui Guvern mult prea preocupat de interesele personale. Alianţa D.A. a avut o singură constantă în Programul său de guvernare: cota unică de 16%. În jurul acestei idei fixe, Alianţa a creat un hăţiş fiscal şi legislativ din care nimeni nu mai înţelege nimic. Costurile sociale aleaventurii cotei unice devin din ce în ce mai dureroase şi mai profunde.

Datorită politicii clientelare şi gestionării defectuoase a fondurilor de la buget prevăzute pentru repararea şcolilor afectate de inundaţii, nici una dintre aceste instituţii nu şi-a putut deschide porţile la începutul anului şcolar. Banii programaţi pentru şcolile distruse de furia apelor au ajuns la şcoli care aveau mai puţină nevoie de reparaţii.

Funcţiile de conducere ale instituţiilor de învăţământ au fost politizate în întregime. În locul a peste 1.000 de directori de şcoli şi licee, au fost numiţi pe criterii politice alţi directori, care în scurt timp şi-au demonstrat incompetenţa şi inabilitatea în actul de conducere.

Doamnelor şi domnilor,

Executivul condus de domnul premier Tăriceanu are toate şansele să transforme România în "bolnavul Europei". Politicile implementate de guvernanţi au prăbuşit economia românească în mai puţin de doi ani. O "performanţă" într-adevăr greu de atins!

Politica fiscal-bugetară a Guvernului Tăriceanu, iresponsabilă, incoerentă şi păguboasă, îşi arată roadele. Principalii indicatori macroeconomici au suferit un declin semnificativ, mediul de afaceri este bulversat de modificările repetate ale legislaţiei fiscale, iar bugetul de stat nu mai poate să susţină programele sociale.

La numai câteva luni de la preluarea puterii, marii specialişti liberali în finanţe şi-au arătat incompetenţa. Ziaristul ajuns peste noapte ministru al finanţelor şi-a dat seama că i-a alunecat pălăria prea mare peste ochi. Din păcate, aceste experimente ale Guvernului Tăriceanu au afectat mult şi semnificativ întreaga economie românească.

Politica fiscală a Alianţei a determinat stagnarea veniturilor bugetare, ponderea veniturilor în P.I.B. fiind de aproximativ 29%, în condiţiile în care în Uniunea Europeană ele reprezintă peste 34%. Un buget de stat mai sărac va răspunde din ce în ce mai greu la nevoile unei ţări în care sărăcia reprezintă încă o problemă. La ce să te aştepţi de la un Guvern al cărui ministru de finanţe spune sus şi tare că nu există domenii strategice şi că statul nu poate decide care categorie socială defavorizată trebuie sprijinită? Creşterea tarifelor la utilităţi nu este acompaniată de nici un program social care să ajute categoriile cu venituri mici şi foarte mici.

Să nu credeţi nici un moment, doamnelor şi domnilor, că aceste cifre, indicatori macroeconomici, deficite, bugete şi toate celelalte nu afectează viaţa românilor. Uitaţi-vă în portofelele dumneavoastră când se reaprinde inflaţia, şi atunci să le povestiţi domnilor guvernanţi ceea ce simţiţi!

P.S.D. a susţinut şi susţine în continuare reducerea impozitării forţei de muncă. În decursul a 4 ani de guvernare social-democrată C.A.S.-ul a scăzut cu 10%. În timpul campaniei electorale, Alianţa a minţit din nou românii, spunându-le că C.A.S.-ul în perioada de până în 2008 o să scadă cu 10%. Până în prezent nu s-a realizat decât o scădere cu 2%, pentru ca în 2007 să mai fie operată o reducere cu 2 puncte procentuale, iar până la 10 puncte procentuale este foarte lungă cale şi constatăm că această promisiune electorală n-o să poată să fie îndeplinită.

Cabinetul Tăriceanu nu pare dispus şi nici capabil să răspundă unor grave derapaje ale economiei. România este ameninţată, în anii care urmează, de posibilitatea unei crize financiare severe, care va afecta economia naţională pentru mulţi ani şi cu consecinţe destul de complicate. Începând chiar din anul 2005, evoluţiile principalilor indicatori macroeconomici demonstrează declinul economiei româneşti. "Performanţele" anului 2005 nu lasă nici un dubiu cu privire la insuccesul marilor măsuri liberale şi nici cu privire la capacitatea mediocră a guvernanţilor de a se adapta la o realitate socială determinată.

În 2005, creşterea economică a înregistrat cea mai severă diminuare faţă de nivelul din anul precedent. Într-un singur an Guvernul a reuşit să înjumătăţească ritmul creşterii de la 8,3% la 4,1%. Economia naţională de altfel, ca întreaga societate românească, se află într-o cursă pentru reducerea cât mai rapidă a decalajelor care există între România şi Uniunea Europeană. Cu o astfel de politică, astăzi este foarte clar că acest decalaj va creşte.

Creşterea economică raportată de Guvern pentru primul trimestru al anului 2006 este fragilă, este nesustenabilă, consumul rămânând principalul motor al creşterii economice, cu efecte evident negative asupra deficitelor externe, pentru că astfel se vor majora foarte mult importurile. Lucrul cel mai grav este că atât investiţiile străine directe, cât şi exporturile nu pot face faţă acestei evoluţii periculoase a importurilor, şi astfel deficitul extern va creşte în fiecare an.

Agricultura îşi continuă traseul descendent, continuă să aducă un aport negativ din ce în ce mai pronunţat la creşterea economică. Vulnerabilitatea majorării produsului intern brut este sugerată şi de performanţele modeste înregistrate de producţia industrială, care, din nou, se găseşte sub media creşterii economice şi la unul dintre cele mai scăzute niveluri din ultima vreme. În consecinţă, luna aprilie a anului în curs înregistrează deja o scădere a nivelului de creştere economică, tendinţă care probabil se va menţine până la sfârşitul anului 2006.

Rata inflaţiei este şi ea o victimă a politicilor guvernamentale.

Executivul condus de domnul Tăriceanu a lăsat să se înţeleagă, prin măsurile implementate până în prezent, că procesul de dezinflaţie nu reprezintă o prioritate pentru Guvern. Bâlbâielile din politica fiscală, coordonarea deficitară cu politica monetară promovată de B.N.R. au determinat o încetinire semnificativă a procesului de dezinflaţie. Rata inflaţiei în 2005, de 8,6%, a depăşit cu mult estimările oficiale. Guvernul nu numai că nu ajută Banca Naţională să ducă inflaţia în jos, dar pune şi beţe în roate: introduce taxa pe viciu şi creşte deficitul bugetar.

Aşa cum constată şi reprezentanţii B.N.R., România nu are o ofertă internă. Deficitul comercial a explodat, ritmul de creştere a exporturilor a scăzut, iar importurile au depăşit şi aşteptările cele mai pesimiste. În aceste condiţii, B.N.R. atacă inflaţia prin instrumentele de care dispune, insuficiente însă, în condiţiile unei gestionări deficitare pe care Guvernul o are în domeniul politicilor fiscal-bugetare.

Şi în acest an inflaţia va depăşi ţintele guvernamentale, situându-se la peste 7% la sfârşitul acestui an.

Derapajele înregistrate în economia românească s-au accentuat considerabil cu ajutorul politicilor păguboase promovate de Guvernul Tăriceanu. Deficitele externe reuşesc să doboare, lună de lună, toate recordurile şi toate ţintele. Deficitul de cont curent s-a ridicat în 2005 la 8,7%, în creştere faţă de 2004. În ianuarie 2006, faţă de ianuarie 2005, deficitul de cont curent s-a majorat cu peste 70%, în timp ce deficitul comercial a înregistrat o creştere cu peste 50%.

Alături de derapajele externe, deficitul bugetar constituie un alt element de profundă îngrijorare pentru mediul economic. În urmă cu 8 luni, de la această tribună a Parlamentului, premierul Tăriceanu, aflat în sală, s-a străduit să convingă parlamentarii că în 2006 economia României nu-şi permite un deficit bugetar de 0,5% din produsul intern brut. "Un deficit mai mare ar putea periclita stabilitatea financiară a României. Mai mult chiar, un deficit bugetar scăzut sprijină procesul de dezinflaţie", spunea domnul Tăriceanu.

Din păcate însă, Guvernul "Răzgândeanu" nu a reuşit să facă faţă presiunii politice venite chiar din interiorul celor două partide aflate la guvernare, P.N.L. şi P.D. Măsura, absolut corectă din punct de vedere economic, de menţinere a unui deficit bugetar cât mai scăzut a fost modificată din raţiuni pur politice, care dovedesc rezultatele negative ale politicii fiscal-bugetare, adică scăderea veniturilor, precum şi amatorismul specialiştilor portocalii din economia românească. Rapiditatea cu care Guvernul a renunţat la motivaţiile economice, riscând încă o dată să deterioreze stabilitatea economică, ridică grave semne de întrebare cu privire la capacitatea actualilor politicieni de a-şi atinge propriile obiective de politică macroeconomică.

În luna aprilie a acestui an, Guvernul a decis alocarea de fonduri suplimentare pentru satisfacerea apetitului de cheltuieli. De aceea, în 2006 deficitul bugetar a fost majorat de la 0,5% la 0,9%. Numai că nu a fost suficient! Săptămânile trecute Guvernul a hotărât să opereze din nou o rectificare bugetară, care să aducă majorarea suplimentară a deficitului pentru acest an. Aceste bâjbâieli ale guvernanţilor în materie de politică bugetară sugerează fără dubiu că Executivul condus de domnul Tăriceanu acţionează în virtutea altor criterii decât cele economice. Creşterea deficitului bugetar de două ori în mai puţin de 4 luni, de la 0,5% la 0,9% în aprilie şi, poate, de la 0,9% la peste 2% în perioada imediat următoare, afectează semnificativ ţinta de inflaţie şi accentuează derapajele economice.

Acum putem să înţelegem cu toţii de ce a ţinut atât de mult Guvernul actual să întrerupă orice cooperare cu Fondul Monetar Internaţional. Pentru că nu dorea ca un organism independent şi profesionist să arate în permanenţă greşelile pe care le face actualul Guvern. Românii nu trebuie să ştie că în fruntea lor se află nişte incompetenţi!

Megainvenţia guvernamentală numită Fondul "Proprietatea" înghite fonduri publice care nu au fost prinse în construcţia bugetară. Guvernul a uitat să menţioneze în bugetul pe 2006, prezentat şi votat în Parlament, sumele care vor fi alocate drept despăgubire celor care şi-au pierdut proprietăţile în timpul regimului comunist. Mai mult, nu au fost luate în calcul nici efectele pe care neîncasarea redevenţelor de la întreprinderile de stat, care în acest an sunt măsurate la aproximativ 1% din P.I.B., le va avea asupra bugetului de stat.

Guvernul Tăriceanu adoptă acte normative care au drept efect majorarea cheltuielilor bugetare, fără să ţină cont de faptul că bugetul a fost aprobat de către Parlament. Puterea lasă impresia că se pregăteşte de campanie electorală. Nu mai puţin de 1.000 miliarde lei vechi au fost alocaţi de la buget pentru cheltuielile din sectorul bugetar. Este o măsură cu iz electoral, fără ca vreun leu din aceste fonduri să fi fost prevăzut în construcţia bugetară aprobată de către Parlament.

Şi mai grav este faptul că, datorită neprofesionalismului de care Guvernul premierului Tăriceanu a dat dovadă la construcţia bugetului, acum este nevoit să aprobe noi acte normative, care să asigure suplimentarea bugetului Ministerului Apărării Naţionale. Fără aceste fonduri, România nu ar fi reuşit să-şi respecte angajamentele asumate faţă de N.A.T.O. P.S.D. a atras atenţia asupra tuturor acestor grave disfuncţii ale bugetului încă din toamna anului trecut. Aceste lucruri nu au avut loc în proiectul de buget.

Tot acum Guvernul trebuie să asigure fondurile necesare pentru pensiile agricultorilor, precum şi pentru pensiile aferente cadrelor militare din diverse structuri instituţionale, lucru care trebuie făcut, în mod clar, prin bugetul aprobat de Parlament.

Toate aceste măsuri duc însă la creşterea deficitului bugetar. De aceea, Partidul Social Democrat se aşteaptă ca în 2006 deficitul bugetar să explodeze, ceea ce va conduce la o depăşire a ţintei inflaţiei de peste 7% şi la o scădere a puterii de cumpărare a românilor.

Politica fiscală nu este nici ea departe de astfel de "reuşite". Politicile promovate de Guvernul Tăriceanu în domeniul fiscalităţii pot fi împărţite în două etape: introducerea cotei unice de impozitare de 16% şi japca practicată de către stat pentru acoperirea golului bugetar care a urmat implementării ei.

Politica lui 16% este pariul pierdut de fapt al actualei guvernări liberale. Rezultatele generate de această măsură fiscală sunt, în cel mai bun caz, mediocre, în timp ce efectele negative contribuie în mare măsură la declinul pe care îl înregistrează economia românească în ultimul an şi jumătate.

Analiza performanţelor economice înregistrate de companiile româneşti în 2005 relevă nu succesul, ci chiar eşecul cotei unice de 16%. Profiturile din industria prelucrătoare au avut o tendinţă de creştere modestă, în timp ce producţia din ramurile respective a avut un ritm de creştere de sub 2%. Segmentele care au produs în mod real profituri sunt cele legate de consum, cu efectul deja cunoscut: creşterea îngrijorătoare a importurilor şi a deficitelor externe. În aceste condiţii, economia naţională devine din ce în ce mai puţin competitivă, iar productivitatea muncii suferă o scădere accentuată a ritmului de creştere.

Cota unică de impozitare a lăsat la nivelul societăţilor comerciale, la nivelul populaţiei, mai mulţi bani decât se estimase iniţial. Aceste sume se ridică, potrivit analizelor, la peste 2 miliarde euro. Aceştia sunt bani care lipsesc astăzi de la educaţie, de la cercetare şi de la sănătate.

Din păcate, în România cota unică a încurajat consumul, a încurajat importurile şi a provocat derapajele substanţiale din balanţele comerciale. Cota unică a lăsat bugetul statului fără fonduri extrem de importante şi a marcat scăderea tuturor indicatorilor economici. Cota unică a încurajat inflaţia şi aproape a stopat procesul dezinflaţionist. Cu toate aceste dezechilibre la nivel macroeconomic, cota unică nu a pus nimic în loc.

Tot în 2005, Guvernul Tăriceanu a reuşit "performanţa" remarcabilă de a modifica tot Codul fiscal de nu mai puţin de 4 ori, ştergând orice pretenţie de stabilitate şi predictibilitate fiscală.

În 2006, probabil speriat de propriul record, Guvernul a luat drumul dezbaterilor publice şi al discuţiilor interminabile. Zeci, poate chiar sute de variante au circulat în cadrul dezbaterilor, astfel încât să ajungă la toată lumea. Trăiai cu senzaţia că, de fapt, toată lumea se pricepe la fiscalitate în ţara asta. În felul acesta, Guvernul a reuşit să-şi mascheze lipsa de profesionalism, incapacitatea de a lua decizii strategice. Luptele din interiorul coaliţiei, presiunile mari din partea grupurilor de interese au determinat prelungirea la infinit a discuţiilor legate de Codul fiscal, acesta fiind depus, într-un târziu, la cele două Camere ale Parlamentului.

Chiar dacă a îngheţat cota unică şi T.V.A., Guvernul este obligat să majoreze nivelul veniturilor bugetare, pentru a putea face faţă angajamentelor care decurg din calitatea sa de membru al Uniunii Europene.

Soluţia oferită de Guvern pentru creşterea veniturilor este reprezentată de extinderea brutală a cotei de 16% şi impozitarea masivă a proprietăţii. Creşterea impozitului pe proprietate este o măsură la fel de disperată ca şi creşterea T.V.A. sau a impozitului pe venit, pentru că nici un contribuabil nu scapă de această plată suplimentară. Astfel, extinderea cotei unice propune uniformizarea într-o societate măcinată astăzi de puternice discrepanţe sociale. Dincolo de caracterul ei profund antisocial, cota unică de 16% se introduce acum împotriva celor care au beneficiat iniţial de această măsură. Impozitul pe dividende şi pe veniturile din tranzacţiile valutare loveşte categoriile de contribuabili cu venituri mari, adică cei care au votat Alianţa, cei cărora cota unică le-a lăsat, în prima fază, bani în buzunare.

Codul propus de ministrul Vlădescu este o improvizaţie şi un eşec. Astfel, atât în Senat, cât şi în Camera Deputaţilor, Partidul Social Democrat va aduce amendamente, pentru a transforma această aberaţie într-un cod predictibil şi prietenos.

Doamnelor şi domnilor,

Guvernul Tăriceanu a demonstrat însă că nu poate să realizeze nimic benefic pentru România.

În cele 500 de zile, Executivul poate raporta cu succes realizarea câtorva metri de autostradă în ţara noastră. Ministrului Dobre i-au trebuit aproape 12 luni numai să citească contractul cu Bechtel, să-l traducă, pentru ca în final să-i secretizeze anexele şi să nu obţină finanţarea corespunzătoare. Pe de altă parte, premierului Tăriceanu i-au trebuit mai mult de 500 de zile ca să înţeleagă că domnul Dobre trebuie schimbat din funcţie.

În tot acest timp, costurile autostrăzii Transilvania au crescut, deoarece, din totalul de 3,2 miliarde euro prevăzuţi, 1,5 miliarde euro erau destinaţi achiziţiilor de terenuri şi clădiri pe parcursul autostrăzii. Cum piaţa imobiliară şi funciară a crescut, ex-ministrul Dobre a înregistrat performanţa de a-l depăşi pe ministrul finanţelor. Acesta a pierdut peste 1 miliard de euro prin aplicarea cotei unice, iar domnul Dobre a pierdut 1,2 miliarde euro prin întârzierea lucrărilor la autostradă.

Nici celelalte proiecte de autostrăzi nu se simt mai bine. Pentru autostrada Bucureşti-Braşov s-au stopat parteneriatele publice-private pentru tronsoanele Bucureşti-Ploieşti, Câmpina-Predeal, Predeal-Braşov şi s-a abandonat parteneriatul public-privat pentru construcţia centurii Bucureştiului. Guvernul Tăriceanu nu a semnat până în prezent nici un contract privind infrastructura rutieră transeuropeană pe coridorul IV, astfel încât România riscă să piardă 4 miliarde de euro alocaţi de Comisia Europeană pentru acest coridor. Autostrada Bucureşti-Piteşti, mai degrabă o groapă cu nişte porţiuni de asfalt, a fost dată şi ea în grija clienţilor politici.

În 2005, în domeniul transporturilor, amenajării teritoriului, construcţiei de locuinţe nu s-a atins nici unul din obiectivele care aveau termen în această perioadă. Astfel, nu a fost lansat nici un program nou. Programele începute de Guvernul social-democrat au fost blocate din cauza incompetenţei actualei conduceri a ministerului.

Politica tarifară nerealistă, fiscalitatea excesivă, absenţa unor programe viabile şi serviciile de proastă calitate au avut drept efect menţinerea în mediocritate a turismului intern, cu deosebire pe litoral, unde s-a înregistrat o scădere de peste 30%. Ne-am obişnuit în ultimul an ca agenţiile de turism europene să ocolească litoralul românesc, dar asistăm în 2006 la exodul turiştilor români, care aleg plajele din Bulgaria, din Grecia sau din Turcia, în detrimentul staţiunilor autohtone.

Dacă gripa aviară a compromis turismul, atunci inundaţiile au distrus definitiv orice formă de credibilitate pe care Guvernul Tăriceanu o avea. Modul cum au fost gestionate crizele inundaţiilor prin care România a trecut doi ani la rând ilustrează cu prisosinţă incompetenţa echipei de la Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor. Pe toată durata inundaţiilor, conducerea ministerului a acţionat doar ca o portavoce a Agenţiei Naţionale de Meteorologie şi a altor organisme din subordine, pentru a transmite în teritoriu avertizări şi prognoze meteorologice, fără însă a dispune măsuri concrete pentru limitarea acestor efecte.

Mult cunoscuta tehnică de a pasa responsabilitatea din curtea mediului în cea a primăriilor şi a consiliilor judeţene din zonele inundate a fost metoda cel mai des utilizată de conducerea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor. În rest, pe toată perioada s-a remarcat printr-o lipsă totală a coerenţei măsurilor luate.

Toată această debandadă a fost confirmată de către ministrul de resort, când a declarat presei că nu există o strategie în caz de inundaţii! Doamna ministru a crezut că în felul acesta este scuzată pentru nepriceperea şi necunoaşterea de care a dat dovadă în gestionarea unei situaţii foarte grave şi care va avea urmări mult timp de acum încolo.

E drept că nu ne putem împotrivi furiei naturii, dar obligaţia celor care sunt la conducere este de a face ca aceste pierderi să fie cât mai mici. Ministrul mediului, de fiecare dată când s-a arătat în zonele afectate, a declarat că nu are ce să-şi reproşeze. Poate Domnia sa îşi va revizui acesta atitudine dacă îi prezentăm doar un mic bilanţ al greşelilor, cum ar fi scandalul pompelor, deciziile total eronate în ceea ce priveşte deversarea controlată a barajelor de acumulare, care au dus la inundarea voită a mai multor localităţi, dar pe considerente total neprofesioniste, evaluările contradictorii ale efectelor inundaţiilor.

Adăugăm la acest bilanţ negru şi felul în care Ministerul Mediului s-a raportat la problema sinistraţilor. Este cunoscut modul în care oamenii politici aflaţi la conducerea acestei instituţii s-au străduit să acrediteze ideea că reconstrucţia caselor afectate de inundaţii este în sarcina exclusivă a celor rămaşi fără adăpost. Acesta este răspunsul politicienilor de astăzi!

Un alt domeniu care de asemenea se află în subordinea directă a Ministerului Mediului şi care este la fel de îngrijorător prin modul în care este gestionat îl reprezintă şi poluarea industrială. Cartonaşul roşu primit de România de la comisarul european pentru extindere în domeniul protecţiei mediului în luna august a anului trecut şi confirmat apoi de steguleţul roşu din Raportul de ţară din octombrie nu a fost suficient de motivant pentru ca ministrul mediului să accelereze reforma în acest domeniu.

Managementul deşeurilor este o problemă serioasă, asupra căreia doamna ministru ar trebui să reflecteze mai mult. Din cele 50 de depozite ecologice care trebuie construite nu s-a realizat nici măcar unul până acum. Dacă la data aderării aceste investiţii nu vor fi finalizate, România va trebui să plătească penalităţi zilnice foarte mari, de ordinul a sute de mii de euro.

Cu asemenea rezultate, România va intra în Uniunea Europeană pe uşa din spate, iar costurile pe care va trebui să le suporte românii pentru ineficienţa şi incompetenţa actualei conduceri vor fi dureroase pentru noi toţi.

Filmul românesc a înregistrat recent un succes internaţional notabil, datorită premiilor obţinute la Festivalul internaţional de film de la Cannes. În ciuda acestei realizări remarcabile, 22 milioane de români asistă de un an şi jumătate la o tragicomedie. Este o tragicomedie prost realizată şi jucată, ai cărei actori sunt premierul Tăriceanu şi miniştrii săi.

Eforturile de promovare a filmului au fost de-a dreptul remarcabile, presărate cu spectacole de lumini, discursuri bombastice, promisiuni ameţitoare şi acuzaţii calomnioase. Totuşi, pe măsură ce cadrele încep să se succeadă cu tot mai mare repeziciune, spectatorii dezamăgiţi îşi pierd entuziasmul. Nimic din ce anunţau afişele nu se regăseşte pe ecran. Povestea este tristă, actorii joacă îngrozitor, iar regia este sub orice critică.

Cât de curând iese la iveală faptul că pelicula este continuarea unui film de groază, care a mai rulat pe ecranele romaneşti cu mulţi ani înainte. Spectatorii îşi pierd răbdarea şi îşi cer înapoi banii pe bilete. Chiar şi cei mai înfocaţi fani îşi văd acum aşteptările înşelate. Una s-a promis şi alta s-a oferit. Eşecul este total.

Guvernanţii invocă stabilitatea politică, în perspectiva integrării europene, ca argument principal pentru continuarea acestei guvernări. Ni se spune că o criză guvernamentală ar putea periclita succesul aderării României la 1 ianuarie 2007.

Este fals! Pericolul real pentru aderarea la termen a României îl constituie însuşi Cabinetul Tăriceanu, din cauza iresponsabilităţii şi incompetenţei cu care guvernează această ţară. Actualul Guvern nu are nici coerenţa şi nici voinţa necesare pentru a elimina neajunsurile semnalate de Comisia Europeană în raportul de ţară.

Căderea acestui Guvern şi formarea rapidă a unui alt Executiv nu sunt o piedică, ci o condiţie necesară pentru aderarea cu succes la Uniunea Europeană.

Doamnelor şi domnilor,

În consecinţă, Partidul Social Democrat cere Parlamentului României să pună capăt mandatului acordat Guvernului Călin Popescu-Tăriceanu.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Bogdan Olteanu:

Doamnelor şi domnilor deputaţi şi senatori,

Vă reamintesc faptul că Birourile permanente ale celor două Camere, în şedinţa comună de astăzi, cu participarea liderilor de grupuri parlamentare, au stabilit ca dezbaterea moţiunii de cenzură să aibă loc miercuri, 28 iunie 2006, la ora 9,00, în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, conform art. 113 alin. (3) din Constituţie şi art. 78 din Regulamentul şedinţelor comune.

Cu aceasta, declar închisă şedinţa comună de astăzi a Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Vă doresc o zi bună!

Şedinţa s-a încheiat la ora 13,30.