|
Domnul Traian Băsescu - Preşedintele României: Vă mulţumesc, doamna preşedinte de şedinţă. Doamnelor şi domnilor deputaţi şi senatori, Dragi români, Ne aflăm înaintea începerii campaniei electorale pentru alegerile parlamentare. Suntem, altfel spus, la sfârsitul şi începutul unor importante cicluri politice. Consider că este datoria preşedintelui României să facă o evaluare a situaţiei actuale şi a perspectivelor României. În ianuarie 2007 ne-am bucurat cu toţii de finalizarea cu succes a procesului de aderare a României la Uniunea Europeană. Fiecare român a sperat ca acest moment să însemne atât o îmbunătăţire în viaţa sa personală, cât şi o îmbunătăţire la nivelul calităţii guvernării şi al relaţiei dintre stat şi cetăţean. În acelasi timp, cu toţii am stiut că aderarea la structurile europene este doar începutul eforturilor noastre şi nu sfârsitul lor. De altfel, în mesajul către Parlament din iunie 2006 am abordat pe larg acest aspect. Trecem de la etapa istorică a tranziţiei spre democraţie şi economie de piaţă la etapa dezvoltării economice eficiente, a consolidării democraţiei în România ca stat membru al Uniunii Europene. Este nevoie de o nouă viziune, sunt necesare noi obiective, noi instrumente şi mecanisme ale guvernării democratice, precum şi noi motivaţii, noi atitudini şi noi comportamente. Vreau să semnalez astăzi câteva probleme care prezintă riscuri la adresa dezvoltării ţării şi cărora partidele sunt chemate să le propună soluţii chiar şi în campania care urmează. La aproape doi ani de la intrarea în Uniunea Europeană observăm progrese în multe domenii. Pentru al nouălea an consecutiv înregistrăm crestere economică susţinută. În perioada 2000-2007 produsul intern brut a crescut, în medie, cu 5,6%. Principalii pioni ai cresterii economice au fost consumul privat şi investiţiile. Sectorul privat reprezintă peste 70% din produsul intern brut. Pentru această performanţă ţin să mulţumesc guvernelor pentru că au creat un mediu de afaceri corespunzător şi comunităţii de afaceri pentru performanţele directe realizate. Inflaţia a coborât sub două cifre. Structura economiei începe să dea semne de modernizare. Spre exemplu, sectorul serviciilor a ajuns să contribuie cu 50% la formarea produsului intern brut. Cele mai bune performanţe s-au înregistrat în sectoarele în care capitalul străin are o pondere mare, aceasta generând infuzie de noi tehnologii. Statutul de membru al Uniunii Europene a reprezentat un catalizator pentru atragerea investiţiilor străine directe şi o garanţie puternică pentru investitori. Începând cu anul 2003, reforma sistemului judiciar a fost accelerată, organismele de monitorizare ale Comisiei europene au apreciat reformele din justiţie cu scopul de a asigura independenţa sistemului judiciar. În acelasi timp, dosare a 3 foşti ministri, a 14 parlamentari se află în instanţă; o performanţă care probează că justiţia a început să devină eficientă. Totuşi, mai sunt multe altele de făcut în domeniul justiţiei. Cel mai bun indicator al gradului de satisfacţie este dat de încrederea populaţiei în sistemul judiciar. Această încredere este încă scăzută şi pentru faptul că justiţia a devenit pentru mulţi cetăţeni prea complicată, prea scumpă, aproape un lux pe care mulţi cetăţeni nu si-l mai pot permite. Un alt element pozitiv al acestor ani este capacitatea oamenilor politici de a se mobiliza şi de a da un răspuns coerent în momente dificile. Mă gândesc, în primul rând, la momentul proclamării unilaterale a independenţei provinciei Kosovo. Atunci toate partidele au susţinut poziţia statului român, care nu a recunoscut acest act unilateral, la fel ca şi alte state membre ale Uniunii Europene şi NATO. Parlamentul României a fost solidar cu această poziţie, care s-a dovedit corectă mai ales după izbucnirea conflictului din Georgia. Un alt moment de recunoastere comună a unui obiectiv de interes naţional a fost semnarea de către toate partidele parlamentare a Pactului Naţional pentru Educaţie, la care au aderat ulterior şi organizaţii ale societăţii civile, inclusiv sindicate din învăţământ. Realizarea acestui document a demonstrat că actorii politici şi sociali recunosc necesitatea unei schimbări importante în domeniul educaţiei şi doresc ca direcţiile principale de acţiune să nu fie puse în discuţie la fiecare schimbare de guvern. Din punct de vedere al necesităţii apropierii politicienilor de alegători, un eveniment foarte important este introducerea votului uninominal, chiar dacă nu conform variantei dorite de cetăţeni la referendumul din noiembrie 2007. Adoptarea unui nou mod de alegere a parlamentarilor este un pas înainte către reforma clasei politice, pas care dovedeste că nevoia de schimbare este recunoscută inclusiv de către oamenii politici. Aici exprim regretul că hotărârea guvernului prin care se stabilesc colegiile electorale pare a nu respecta rigorile legii, ceea ce periclitează chiar introducerea noului sistem de vot şi poate genera confuzie. În ciuda acestor evoluţii pozitive, cetăţenii români nu se pot declara mulţumiţi de situaţia generală. Aderarea la Uniunea Europeană a mărit numărul oportunităţilor pentru români. Totuşi, foarte mulţi dintre cetăţeni sunt exclusi încă de la aceste beneficii. Trebuie să recunoastem că România rămâne o ţară a contrastelor. Stimaţi parlamentari, România are două deficienţe majore: un deficit de alocare eficientă a resurselor şi un deficit de democraţie. Unul îl determină pe celălalt şi invers. Pentru că nu alocăm eficient resursele, nu reusim să consolidăm statul democratic. Pe de altă parte, pentru că nu avem suficientă democraţie politică, economică şi socială, nu reusim să alocăm şi să utilizăm eficient resursele. Ca urmare, în viaţa sa publică şi privată, cetăţeanul pierde pe toate planurile: politic, economic, social şi cultural. Acest impact al României este ilustrat de realităţile din ţară, în principal eficienţa economică şi nivelul de trai sunt mult mai mici în România, comparativ cu majoritatea statelor Uniunii Europene. Produsul intern brut pe locuitor din România nu reprezintă decât circa 40% din media europeană. Intensitatea energetică este de asemenea foarte mare. Din acest ultim punct de vedere ne aflăm pe penultimul loc în Uniunea Europeană. Structura economică este una dintre cele mai înapoiate din cadrul uniunii. 30% din populaţia ocupată a ţării lucrează în agricultură, ceea ce înseamnă cel puţin de două ori mai mult decât în restul statelor membre. Practic, productivitatea muncii din agricultură şi randamentele la hectar sunt foarte mici. Spre exemplu, în anul 2005, în domeniul cerealier, în care România are cele mai bune condiţii naturale din Europa, producţia medie de porumb la hectar a fost de circa 3.950 de kg, în timp ce în Germania a fost de 9.200 de kg. În concluzie, România alocă ineficient cel mai important factor de producţie: mâna de lucru. Înregistrăm mari discrepanţe de dezvoltare teritorială. Astfel, produsul intern brut pe locuitor în regiunea Bucureşti-Ilfov este de 16.760 de euro, de trei ori mai mare decât cel din zona Moldovei de nord-est, unde produsul intern brut pe locuitor este de numai 5.430 de euro. În acelasi timp, regiunile României fac parte din grupul celor mai puţin dezvoltate 15 regiuni ale Uniunii Europene. Sunt 6 euroregiuni care se încadrează în grupul celor mai puţin dezvoltate 15 regiuni ale Uniunii Europene. Înregistrăm şi evoluţii îngrijorătoare ale unor indicatori care reflectă nevoia urgentă de reforme structurale. Am în vedere în principal deficitul de cont curent şi deficitul comercial. În concluzie, în condiţiile în care România este o ţară relativ dotată cu factori de producţie naturali - petrol, gaze naturale, cărbuni, uraniu, diverse minereuri feroase şi neferoase, bazin hidrografic şi cele mai bune condiţii naturale pentru agricultură din Europa - cele de mai sus susţin ideea că irosim resursele, că le alocăm şi le utilizăm ineficient. Problemele noastre sunt deci cu ce eficienţă, cum şi spre ce obiective alocăm resursele. A depăsi această stare de fapt înseamnă a creste semnificativ, nu doar a ameliora, productivitatea muncii, singura bază economică solidă pentru a spori nivelul de trai şi calitatea vieţii. Cresterea productivităţii muncii si, pe această bază, a nivelului de trai, în condiţiile recuperării decalajelor faţă de media Uniunii Europene trebuie să fie un obiectiv strategic al tuturor guvernelor, al tuturor oamenilor politici în următorii 15-20 de ani. România are nevoie de timp pentru a realiza un salt în eficienţă. Este necesar, dar nu şi suficient, să ne propunem cresterea economică mare, de 5-7% anual. Trebuie fixate însă şi obiective strategice de natură structurală, calitative, a căror atingere presupune perioade mari de acţiune coerentă. Doamnelor şi domnilor, Rezerva strategică de eficienţă a României este la ţară, în mediul rural. Consider că este necesar şi posibil să atingem obiectivul strategic de reducere a ponderii populaţiei ocupate în sectorul agricol la 10-15% la orizontul anilor 2015-2020. Adică înjumătăţirea gradului de ocupare în agricultură în următorii 10-15 ani prin preluarea forţei de muncă de către alte domenii şi aceasta în condiţiile cresterii ratei de ocupare la nivel de 70%, conform orientărilor strategice ale Uniunii Europene, ceea ce înseamnă crearea de locuri de muncă în alte sectoare, mai ales în servicii. O modificare structurală de asemenea amploare a locurilor de muncă în mediul rural ar reprezenta o îmbunătăţire radicală a alocării şi utilizării eficiente a mâinii de lucru în România. Înseamnă îmbunătăţirea semnificativă a calităţii locurilor de muncă si, implicit, a veniturilor cetăţenilor. Ar fi a doua tranziţie a României, tranziţia spre o structură modernă a economiei, spre eficienţă, spre un nivel de trai mai înalt. Ea ar fi în favoarea tuturor, dar, în mod direct, în favoarea locuitorilor satelor, adică în favoarea a 45% din populaţia ţării. Reducerea locurilor de muncă în agricultură şi generarea acestora în alte sectoare presupune un efort urias de planificare strategică. Pentru a realiza această modernizare calitativă a structurii locurilor de muncă din zona rurală este necesar să crească randamentele şi productivitatea muncii în agricultură, să se urbanizeze satele, să se creeze întreprinderi, mai ales mici şi mijlocii, în satele urbanizate. Trebuie o nouă concepţie practică în dezvoltarea locală şi regională, bazată pe descentralizare şi dezvoltare policentrică. Un al doilea obiectiv strategic al României este adoptarea monedei euro în 2014, ceea ce presupune, de asemenea, îndeplinirea riguroasă a unor obiective în anii premergători, care vor acoperi activitatea guvernamentală din două cicluri electorale. În principal, am în vedere îndeplinirea obiectivului pe termen mediu din programul de convergenţă în anul 2011, respectiv deficit structural de 0,9% din produsul intern brut pentru ca România să fie acceptată în 2012 în mecanismul ratei de schimb II, ceea ce reprezintă o condiţionalitate pentru adoptarea euro în 2014. Aceasta are o importanţă strategică deosebită şi în susţinerea obiectivului de reducere a locurilor de muncă în agricultură, mai ales dacă avem în vedere accesul României la fondurile europene pentru dezvoltarea agriculturii, a regiunilor sau a infrastructurilor de transport care vor fi prevăzute în viitoarea perspectivă financiară a Uniunii Europene 2014-2020. Un al treilea obiectiv strategic al României consider că trebuie să fie diminuarea şi chiar inversarea tendinţei de scădere a numărului populaţiei României. Faţă de situaţia pe care o înregistram acum 18 ani suntem mai puţini cu aproape 1,5 milioane de locuitori. România va avea circa 16,7 milioane de locuitori în anul 2050, doar 11,9 milioane în 2075, iar în anul 2100 doar 8,5 milioane locuitori, dacă natalitatea se menţine la nivelul actual. Urmează deci 100 de ani de presiune demografică în România. Trebuie să privim în perspectivă şi să pregătim România pentru o lungă perioadă de îmbătrânire a populaţiei, în care se va reduce populaţia activă şi va creste raportul de dependenţă economică, adică, de exemplu: în 2050 la 100 de persoane active vor reveni 145 de persoane inactive: copii, adolescenţi şi vârstnici. Cu atât mai mult, problema eficienţei este importantă şi urgentă pentru România. Soluţia la problema demografică trebuie adoptată cât mai repede şi implică o mare capacitate de planificare strategică, deoarece în politicile demografice se intersectează ansamblul politicilor publice. Cresterea natalităţii presupune reconcilierea între viaţa de familie şi cea profesională, flexibilitatea pieţei muncii pentru a stimula angajarea mamelor, stimularea nasterii mai ales a celui de-al doilea copil şi multe altele. Astăzi însă, de exemplu, nu există servicii pentru mamă şi copil. În ciuda unei crize acute care se menţine cu privire la locurile necesare pentru învăţământul prescolar, numărul de unităţi de învăţământ prescolar stagnează. În ceea ce priveste fenomenul îmbătrânirii există rigidităţi ale pieţei muncii care împiedică prelungirea vieţii active, vârsta de pensionare este prea redusă, persistă îndoieli majore cu privire la sustenabilitatea sistemului de pensii, iar sistemul de sănătate este departe de a asigura un efect cât mai mare, în termeni de număr de ani de viaţă salvaţi. Am identificat câteva obiective strategice ale dezvoltării economico-sociale care trebuie luate în considerare în scopul cresterii eficienţei României. Atingerea lor necesită acţiuni coerente şi continuitate pe termen mediu şi lung şi deci nu mai pot fi tratate numai în perspectiva îngustă a ciclului electoral şi de guvernare de 4-5 ani. Slăbiciuni actuale majore ale instituţiilor statului pun însă sub semnul întrebării capacitatea României de a planifica şi a acţiona strategic, de a avea coerenţă în fixarea de obiective, acţiuni şi resurse bugetare. De exemplu, asa cum a fost condus mixul de politici bugetare în 2007 şi 2008 avem motive serioase de îngrijorare în legătură cu perspectiva respectării calendarului pentru adoptarea monedei euro. Motivul? Aplicarea unor politici fiscal-bugetare care nu susţin politica monetară restrictivă şi măresc riscul de derapaje macro-economice cărora li se asociază riscul măririi deficitului bugetar, riscul supraîncălzirii economiei, cheltuieli curente prea mari sau cresteri ale salariilor mai rapide decât cele ale productivităţii muncii. România are nevoie de cresterea coerenţei şi predictibilităţii bugetare şi de bugete multianuale. Să nu uităm însă că, la începutul anului 2008, am modificat substanţial legea bugetului la nici două luni după ce aceasta fusese votată în Parlament, iar până în prezent au mai existat alte trei rectificări ale bugetului de stat. Despre ce planificare multianuală putem vorbi când noi nu avem capacitatea planificării bugetului pentru un singur an? Remarc, de asemenea, că beneficiul cresterii economice a fost orientat spre consum, cu riscul reaprinderii inflaţiei în detrimentul unor proiecte de investiţii, cum ar fi, de exemplu: autostrăzi, reactorul III de la Cernavodă, extinderea aeroportului Otopeni. Ce speranţă să avem că va fi respectat calendarul aderării la euro? Ce încredere să avem că vom asigura sustenabilitatea sistemelor de pensii pe termen lung, astfel încât să preîntâmpinăm efectele nefavorabile ale îmbătrânirii populaţiei? Situaţii similare regăsim şi în alte domenii relevante pentru atingerea obiectivelor amintite. Am în vedere educaţia, sănătatea şi absorbţia fondurilor europene. Pentru a atinge obiectivul de reducere radicală a locurilor de muncă în agricultură, de exemplu, efortul cel mai mare trebuie depus în domeniul educaţiei. Educaţia trebuie să asigure oferta de calificare necesară în condiţiile în care conţinutul muncii în agricultură se va modifica, iar mai mult de un milion de locuri de muncă din agricultură se vor transfera spre alte ramuri, care valorifică mai bine potenţialul uman. Asa cum am subliniat şi la lansarea diagnosticului asupra sistemului de educaţie din România, tabloul general este însă îngrijorător, iar tendinţele nu sunt încurajatoare. Sistemul prezintă multiple deficienţe în pofida faptului că, după mulţi ani de subfinanţare, bugetul educaţiei a ajuns la 6% din produsul intern brut , respectiv la aproximativ 8 miliarde de euro. Sistemul de învăţământ actual este inechitabil. Apartenenţa la mediul rural se asociază cu dezavantaje majore. Actualmente doar 25% dintre elevii din mediul rural ajung să urmeze liceul. Sistemul are şi alte deficienţe. Sistemul de învăţământ este nerelevant în raport cu economia şi societatea viitorului. Poziţionarea României la cei cinci indicatori ai economiei cunoasterii, asa numiţii "indicatori Lisabona", este mult sub nivelul european. Numărul de copii care abandonează scoala este mult mai mare decât în restul Uniunii Europene. De asemenea, ponderea elevilor de 15 ani care nu reusesc să atingă nici măcar nivelul cel mai scăzut de performanţă este dublă în România faţă de media Uniunii Europene. Performanţele generale ale elevilor români se află mult sub media internaţională, la testele internaţionale PISA, publicate în 2007, România se află pe locul 36 din 45 de ţări evaluate. Rezultatele testărilor sunt cu atât mai slabe cu cât asistăm la o scădere notabilă faţă de rezultatele obţinute în anul 2004. Aici avem o mare inadvertenţă între dublarea sumelor alocate educaţiei şi deprecierea calităţii sistemului de educaţie. Referitor la sistemul de sănătate, România se află pe unul din ultimele locuri din Uniunea Europeană, sub aspectul stării de sănătate a populaţiei. Mortalitatea infantilă este cea mai ridicată din Uniunea Europeană, fiind de 6 ori mai mare decât în Suedia şi de 3 ori mai mare decât în Ungaria. Boli aproape eradicate de mult în state ale Uniunii Europene continuă să afecteze un număr mare de români, numărul medicilor raportat la mia de locuitori din România este unul dintre cele mai scăzute din Uniunea Europeană. În plus, sistemul este inechitabil pentru că accesul la îngrijire medicală este mai dificil pentru populaţia săracă şi pentru cea din mediul rural, unde avem de trei ori mai puţini medici decât în - 15 - mediul urban. Circa 100 de localităţi sunt lipsite total de asistenţă medicală. Sistemul se caracterizează prin ineficienţă şi lipsă de transparenţă în utilizarea resurselor. Deşi, practic, resursele financiare alocate, ca şi la educaţie, s-au dublat de la circa 3 miliarde de euro în 2004 la aproape 6 miliarde de euro în anul 2008, ajungând să reprezinte 4,1 din produsul intern brut, lipsurile din sistem continuă să persiste şi chiar să se acutizeze. Cetăţeanul nu dispune încă de informaţii care să-i permită să ia decizii corecte atunci când alege un furnizor de servicii de sănătate, în condiţiile în care acesta ar trebui să-si bazeze decizia pe date publice privind performanţa unităţilor sanitare, numărul de operaţii de un anumit fel, numărul de complicaţii sau gradul de satisfacţie al pacienţilor. Înregistrăm o crestere a migrării absolvenţilor şi a personalului medical spre alte profesii şi spre alte ţări, fapt ce reduce eficienţa procesului educaţional şi generează deficit de personal în sistemul de sănătate. O dovadă elocventă de administrare ineficientă a resurselor şi de lipsă de capacitate de planificare strategică avem în domeniul absorbţiei fondurilor europene. De la începutul anului 2008 avem la dispoziţie, numai din avans, peste un miliard de euro fonduri structurale şi de coeziune, dar suntem în situaţia inadmisibilă de a constata că nu avem suficiente proiecte pregătite care să valorifice cât mai bine aceste fonduri. Această reacţie întârziată este greu de înţeles, mai ales în unele domenii care reprezintă prioritatea absolută pentru dezvoltarea României, cum este cel al infrastructurilor de transport. Infrastructura de transport este crucială pentru dezvoltarea României din perspectiva a cel puţin două aspecte. În primul rând, lipsa acestei infrastructuri, mai ales a celei rutiere, a ajuns o frână în calea dezvoltării economice şi sociale, în al doilea rând, lipsa acestei infrastructuri este o frână în conectarea eficientă a României la Uniunea Europeană şi la alte axe de transport transcontinental în care România şi Uniunea Europeană au interese strategice. Pornind de la aceste considerente, remarc gravitatea faptului că, până la acest moment, nu a fost transmis Comisiei Europene niciun proiect major în domeniul transporturilor, ceea ce înseamnă că România nu a fost capabilă să atragă nici măcar un euro din cele peste 5,5 miliarde de euro care pot fi utilizate în construcţia de autostrăzi. Dacă avem în vedere faptul că, mai sunt întârzieri, inclusiv în utilizarea fondurilor de preaderare, aproape 600 de milioane de euro din Programul ISPA nu sunt încă cheltuiţi, constatăm că, în mai multe domenii, sunt deficienţe greu de justificat. Capacitatea administrativă deficitară la nivelul unor instituţii responsabile atât la nivel central, cât şi local este un efect al lipsei de reformă în administraţia publică. Am asteptat aderarea noastră la Uniunea Europeană ca o sansă imensă pentru crearea unui sistem agricol performant şi pentru dezvoltarea zonelor rurale din România. Este o realitate că, desi suntem în Uniunea Europeană, o mare parte din populaţia rurală nu beneficiază de condiţiile minime necesare unui trai decent: apă curentă, canalizare. Din punct de vedere financiar, asistenţei primite până în 2007 i s-au adăugat 13,5 miliarde de euro de care putem beneficia până în anul 2013, dar şi aici sunt întârzieri. Nici până acum nu s-a făcut plata integrală a subvenţiilor în contul anului 2007, ceea ce afectează producătorii şi penalizează bugetul naţional. Din cauza întârzierii cu peste un an în aplicarea Programului Naţional pentru Dezvoltare Rurală, din cele aproape 1,8 miliarde de euro, pe care am fi fost îndreptăţiţi să-i primim, în perioada 2007 - 2008, până în prezent, nu s-a cheltuit niciun euro. Avem întârzieri mari şi în cheltuirea fondurilor de preaderare SAPARD. În eventualitatea în care Comisia Europeană nu va agrea o prelungire pentru perioada anterioară aderării, România ar putea pierde sume importante. Anul acesta s-au cheltuit doar 90 de milioane de euro, din cei peste 345 de milioane de euro care mai sunt de cheltuit. Principalele motive ţin de capacitatea instituţională a Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit. Aceste exemple demonstrează că trebuie acţionat urgent şi responsabil pentru accelerarea reformei statului şi a instituţiilor în scopul de a creste capacitatea de a aloca eficient resurse şi de a planifica strategic, dar şi de a apropia statul de realităţile oamenilor. În acest sens, în primul rând, este nevoie să ne definitivăm organizarea instituţională, pornind de la o abordare clară a rolului statului în economie. Avem nevoie de mai multă concurenţă. Ca urmare, este esenţial să avem un sistem integrat de pieţe funcţionale, să dăm libertate mai mare sectorului privat care, oricum, produce mai mult de 70% din produsul intern brut. Este loc pentru mai multă concurenţă în energie, în aprovizionarea cu apă a populaţiei, în irigaţii, în achiziţii publice sau în consultanţă pentru proiecte finanţate din fonduri publice. Ca urmare, să limităm intervenţia statului numai la cazurile de esec pe piaţă. Statul să se ocupe de planificare strategică, de reglementare, de bunuri publice, de protecţia socială. În al doilea rând, este nevoie de raţionalizarea instituţională. Avem un mare număr de agenţii, autorităţii, oficii etc. Avem multă birocraţie, aprobări, avizări, autorizări care generează usor rente pentru funcţionari. Acesta este cel mai mare pericol al sistemului instituţional românesc. Rentele în instituţiile de stat, dacă nu sunt eliminate, pot orienta evoluţia statului român spre un stat discreţionar: un stat fără reguli, fără proceduri, fără obiective strategice, fără suport social şi care nu creează oportunităţi şi bunăstare pentru toţi cetăţenii săi, un stat care favorizează corupţia şi afectează grav atât eficienţa, cât şi democraţia. Astăzi, deficitul de democraţie se manifestă, în primul rând, prin faptul că instituţiile publice nu funcţionează plecând de la respectul intereselor şi protejarea drepturilor fiecăruia dintre cetăţenii români. Acest deficit de democraţie poate fi observat în mai multe domenii: întârzierea descentralizării, problema capacităţii reduse de combatere a infracţionalităţii, în general, şi a corupţiei sau dificultatea cooperării între puterile
statului. În momentul actual, nu putem vorbi despre democraţie funcţională, atunci când Curtea Constituţională devine principalul arbitru al scenei politice. De asemenea, nu putem vorbi despre o bună guvernare şi despre transparenţă în viaţa politică, în condiţiile în care nu există o majoritate parlamentară care să-si asume public acţiunea guvernamentală. Putem spune că, după data aderării la Uniunea Europeană, a devenit evidentă nevoia unei schimbări de natură constituţională care să permită modernizarea instituţiilor şi adaptarea României la noul său statut. Românii privesc cu îngrijorare modul de funcţionare şi de colaborare între principalele instituţii ale statului român. Regimul are sincope sau produce crize. Cel mai grav eveniment a fost cel al suspendării abuzive din funcţie a Preşedintelui României. Momentul a fost depăsit, în mod democratic, datorită rezultatul referendumului de demitere a preşedintelui. Criza de încredere, de legitimitate nu a fost însă depăsită. Deficitul de democraţie nu poate fi corectat decât prin dialog, cooperare şi voinţă politică de schimbare. Cooperarea este posibilă numai când dezbaterea este sinceră, iar dintr-o dezbatere sinceră preşedintele nu trebuie să fie, în mod automat, apărătorul unei republicii prezidenţiale, asa cum parlamentarii nu trebuie să fie automat partizanii republicii parlamentare, iar senatorii nu trebuie să fie neapărat apărătorii actualului sistem bicameral. Chiar dacă există reţineri faţă de schimbări instituţionale, aceste schimbări sunt necesare şi rămân singura soluţie pentru a depăsi actualul deficit de democraţie şi de bună guvernare. În anii care urmează, trebuie să imaginăm instituţii care să nu genereze blocaje, instituţii care să încurajeze buna guvernare, eficienţa şi democraţia. Incapacitatea de a promova o reală descentralizare este dovedită de faptul că Legea - cadru nr. 195/2006 a descentralizării a rămas doar un fundal legal lipsit de conţinut. Cea mai mare parte a serviciilor publice rămân prin intermediul serviciilor deconcentrate la cheremul birocraţilor sau al reţelelor de influenţă politică din Bucureşti. S-a ajuns la situaţia absurdă ca o bună parte din deciziile adoptate în şedinţele de Guvern să fie simple transferuri de proprietăţi între diferite componente ale administraţiei publice. Nu numai că, descentralizarea a bătut pasul pe loc în ultimii ani, dar, în 2008, am înregistrat chiar un regres. Formula automată de alocare a fondurilor de reechilibrare între localităţile unui judeţ a fost abolită şi am revenit la puterea arbitrară a consiliilor judeţene. Arbitrare, cu tot cortegiul lor de abuzuri, rămân şi multe din deciziile privind alocarea fondurilor de la nivel central pentru diferite localităţi. Această situaţie adânceste discrepanţele între diverse zone ale ţării, menţinând localităţi cu potenţial extraordinar la periferia societăţii. S-a ajuns la adevărate linii de demarcaţie socială, ca urmare a alocării arbitrare a fondurilor. Un scop primordial al instituţiilor statului este protejarea simplului cetăţean de orice abuz, iar principalul abuz cu care se confruntă românii în fiecare zi, rămâne corupţia. Corupţia diminuează încrederea românilor în viabilitatea statului de drept, iar incapacitatea instituţiilor statului de a răspunde acestui fenomen a ajuns să pună sub semnul întrebării chiar corectitudinea admiterii României în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. În acest context, vreau să amintesc că raportul Comisiei Europene asupra sistemului judiciar din România, îi cunoasteţi conţinutul, l-am discutat în cadrul consultărilor de la Cotroceni. As vrea însă să remarc limbajul dublu al unor politicieni care au încercat constant să blocheze cursul justiţiei, tolerând într-un stat membru al Uniunii Europene existenţa a două categorii de cetăţeni: cei cu protecţie politică şi cei fără protecţie politică în faţa actului de justiţie. Asa cum recomanda şi Comisia Europeană, cred că este important ca Parlamentul să demonstreze un angajament neechivoc faţă de eradicarea corupţiei la nivel înalt şi să nu blocheze activitatea justiţiei. Luna trecută, la întâlnirea cu reprezentanţii partidelor parlamentare, am fost toţi de acord să punem umărul împreună pentru ca, în vara anului 2009, România să iasă de sub monitorizarea Comisiei Europene în privinţa justiţiei. Pentru aceasta este nevoie să păstrăm toate progresele obţinute, să corectăm deficienţele sistemului. Responsabilitatea revine, în principal, partidelor, dar angajamentul acestora nu numai că nu a fost demonstrat, ci a fost infirmat de acţiunile ulterioare, prin iniţiative de modificare a elementelor pozitive constatate chiar de către Comisia Europeană în ceea ce priveste sistemul judiciar din România. Această situaţie are efecte asupra credibilităţii României în cadrul Uniunii Europene. Insist să susţineţi şi dumneavoastră angajamentele asumate de România şi să-i respectaţi pe partenerii nostri europeni. Vreau să reamintesc că noi am acceptat clauza de salvgardare pe justiţie pentru a intra în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. Practic, noi am acceptat ceea ce ni se întâmplă: monitorizarea. Nu în ultimul rând, în ceea ce priveste ordinea publică, asistăm cu toţii la o lipsă cronică de autoritate a instituţiilor cu responsabilităţi în domeniu. Instituţiile nu trebuie să mai tolereze comportamentul violent. Statisticile ne spun că, în ultimii ani, a crescut în mod îngrijorător numărul infracţiunilor de omor cu vătămare corporală, cu folosirea armelor. Astfel, în anul 2008, numărul infracţiunilor cu violenţă în care s-au folosit arme a înregistrat o crestere de aproape două ori. În acelasi timp, în unele localităţi, inclusiv localităţi mari sau cartiere ale acestora, autoritatea publică este adesea absentă sau total ineficientă, zonele fiind controlate de grupuri infracţionale, clanuri de tip mafiot sau găsti de cartier, context în care fenomenul impunerii abuzive a taxelor de protecţie ia amploare. Astfel de comportamente trebuie să dispară. Amplificarea criminalităţii este însă un fenomen mai general. El determină o crestere semnificativă a gradului de insecuritate a cetăţenilor. Spre exemplu, în primele sapte luni ale anului în curs, totalul infracţiunilor sesizate a crescut cu aproape 20% faţă de perioada corespunzătoare a anului trecut. Tot pe fondul lipsei de autoritate a instituţiilor statului se petrece şi distrugerea patrimoniului construit şi a celui natural. Nu putem permite ca patrimoniul să fie victima corupţiei administrative şi a nerespectării legii. Am semnalat această problemă în anul 2005, prezentând-o ca o problemă de securitate naţională şi atrăgând atenţia asupra importanţei faptului de a avea o strategie coerentă şi o mai bună implementare a politicilor în domeniu. Din păcate, în continuare legea nu este nici aplicată, nici îmbunătăţită. În domeniul patrimoniului natural, observând continuarea exploatării iraţionale şi ilegale a pădurilor, precum şi deficienţe grave la nivelul protejării ariilor naturale, al păstrării biodiversităţii şi al echilibrului ecologic. Doamnelor şi domnilor parlamentari, Campania electorală mă astept să fie ocazia confruntării dintre programe şi politici. Ele trebuie să răspundă provocărilor sfidărilor cărora România trebuie să le facă faţă în viitorul imediat, dar şi pe termen mediu şi lung. Cred însă că soluţiile la aceste sfidări trebuie să ia în seamă atât nevoia de eficienţă, de democraţie, cât şi cresterea încrederii în stat şi a autorităţii acestuia. Problemele României au nevoie de soluţii realiste, nu de promisiuni demagogice care riscă să pună în pericol şi pasii înainte, făcuţi până acum. Sunt convins că mentalitatea clasei politice poate evolua pozitiv. Îmi exprim convingerea că românii vor alege pe cei ce pot mai bine să facă faţă sfidărilor, pe cei care vor putea să înlăture cauzele pe care le-am enumerat şi care întârzie modernizarea României. Personal, voi conlucra cu orice Guvern care răspunde priorităţilor României de azi, care nu este dependent de oligarhie sau de interese de grup, care are curajul să-si asume schimbările dificile despre care am arătat că este nevoie. Voi conlucra cu orice Guvern care foloseste cresterea economică pentru a investi în România viitorului, orice Guvern care nu este gata să-si sacrifice interesele generaţiilor viitoare pentru interesele politice conjuncturale. Îmi dau seama că, în perioada următoare, partidele îsi vor concentra eforturile asupra campaniei electorale. Adresez tuturor actorilor politici rugămintea ca România să nu fie blocată în următoarele luni, doar pentru că, la 30 noiembrie, sunt alegeri parlamentare. Instituţiile statului trebuie să funcţioneze responsabil în interesul cetăţeanului şi nu în interesul unor partide. Vă doresc tuturor succes în perioada electorală şi să nu uitaţi că datorăm cetăţenilor acestei ţări sansa unei Românii mai bune. Vă mulţumesc. (Aplauze)
|