|
|
|
Şedinţa a început la ora 10,25. Lucrările au fost conduse de doamna Roberta Alma Anastase, preşedintele Camerei Deputaţilor, asistată de Adina Barbu şi Cosmin Jurcan.
|
|
|
|
Doamna Roberta Alma Anastase: Doamnelor şi domnilor deputaţi, Stimaţi invitaţi, Domnule prim-ministru, Doamnelor şi domnilor parlamentari, Declar deschisă şedinţa de astăzi a Camerei Deputaţilor consacrată Zilei de luptă împotriva discriminării persoanelor cu handicap. Au fost invitaţi şi participă la lucrările noastre domnul Emil Boc, prim-ministru, precum şi reprezentanţi ai Fundaţiei "Licinium", ai Organizaţiei Naţionale a Persoanelor cu Handicap din România, ai Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap. Pentru început, daţi-mi voie să vă adresez câteva cuvinte. Dragi colegi parlamentari, Daţi-mi voie ca primele cuvinte pe care le adresez astăzi să le adresez invitaţilor noştri, tocmai pentru că aceasta este o sesiune specială a Camerei Deputaţilor, o sesiune dedicată Zilei de luptă împotriva discriminării persoanelor cu handicap. De fapt, vreau să mă adresez celor pentru care viaţa este o luptă zi de zi, celor care în fiecare zi ne demonstrează curaj, demnitate, voinţă. Mi-amintesc, uitându-mă la dumneavoastră, experienţa pe care am trăit-o cu ceva timp în urmă. Atunci, la invitaţia unei asociaţii a persoanelor cu handicap, am petrecut o zi, numai o zi, într-un scaun cu rotile. S-a întâmplat în oraşul meu natal, pe străzile Ploieştiului. A fost o zi în care nu mi-am putut face cumpărăturile, o zi în care nu am putut să mă sui în autobuz, o zi în care, pe de o parte, mă durea indiferenţa unora, în care mulţi, poate prea mulţi mă priveau cu multă milă, o zi în care, mai presus de toate, ceea ce mi se părea firesc, ceea ce făceam ca pe o normalitate în celelalte zile, în ziua respectivă a însemnat un efort imens. V-aş invita, dragi colegi, să trăiţi o astfel de experienţă. Eu nu am uitat nici acum acele momente. Dar, în continuare, nu vreau să vorbesc despre milă şi nici despre compasiune, pentru că ştiu că invitaţii noştri de astăzi şi alţi sute de mii de oameni cu handicap din ţara noastră nu aşteaptă de la noi compătimire, ci aşteaptă respect, aşteaptă atenţie şi aşteaptă consideraţie. Astăzi, putem să vorbim despre foarte multe lucruri, despre foarte multe probleme cu care se confruntă persoanele cu handicap din România. Exisă în momentul acesta o legislaţie, în general, acoperitoare, o legislaţie care, sigur, poate fi îmbunătăţită şi colegi de-ai noştri au făcut deja aceste demersuri şi sunt convinsă că în alocuţiunile dumnealor vă vor vorbi despre acest lucru. În schimb, marea problemă a acestei legislaţii este că ea, de cele mai multe ori, nu este aplicată. Şi cred că noi, ca parlamentari, trebuie să urmărim tocmai ca această legislaţie să nu rămână simple vorbe pe hârtie, să nu rămână doar teoretică, ci să fie aplicată în realitate. Sunt convinsă că în acest moment pot să transmit un mesaj celor care astăzi ne sunt invitaţi, în numele meu, dar şi în numele dumneavoastră, dragi colegi parlamentari. Şi vreau să le spun invitaţilor noştri că vor găsi în mine şi în dumneavoastră un susţinător al eforturilor pe care dumnealor le fac zi de zi. Sunt convinsă că această luptă pe care o duc nu va rămâne fără ecou şi, până la urmă, această manifestare a noastră de astăzi este un prim pas în acest sens. Este adevărat că noi nu avem soluţii miraculoase la îndemână. Este adevărat că nu putem vindeca răni, că nu putem rezolva boli incurabile. Dar ceea ce ştim cu siguranţă e că aceşti oameni cu handicap sunt parte a comunităţii noastre. Trăim împreună şi nu trebuie să-i tratăm ca pe nişte persoane bolnave, ci ei trebuie trataţi ca membri ai comunităţii care, în egală măsură şi doar cu puţin sprijin, pot contribui la dezvoltarea comunităţii în ansamblu. În momentul de faţă, în România, sunt recunoscute oficial 600 de mii de persoane cu handicap. Organizaţia Mondială a Sănătăţii înregistrează mult mai multe, aproape 2 milioane. De aceea, aş dori să vorbim deschis despre ceea ce în mod obişnuit se tace. Despre faptul că, în momentul de faţă, în România sunt încă foarte multe lucruri de făcut în acest domeniu. Putem vorbi despre învăţământ şi despre accesul care de multe ori este barat de dificultatea de a ajunge la şcoală pentru persoanele cu handicap, de absenţa burselor, de discriminările care ridică bariere de netrecut între şcolile speciale şi cele normale, despre faptul că din rândurile persoanelor cu handicap, absolvenţii de studii superioare sunt încă o raritate. Sunt multe de făcut şi în ce priveşte accesul pe piaţa forţei de muncă. Din păcate, încă mulţi angajatori preferă să plătească despăgubiri statului decât să angajeze persoane cu handicap. Şi nici măcar aceşti bani nu ajung acolo unde trebuie, adică la persoanele cu handicap. Sunt foarte multe de făcut şi în sistemul sanitar, sunt foarte multe de făcut în oraşele României. Vă spuneam de experienţa pe care am avut-o atunci când am mers într-un scaun cu rotile. Vreau să vă spun că acolo unde există, de multe ori rampele nu sunt altceva decât exersarea unui sport extrem. Sau chiar dacă, de exemplu, vrei să te sui în autobuz şi există o trapă, ea nu este folosită de şofer pentru că nu ştie s-o facă. În Bucureşti nu sunt decât trei staţii de metrou la care există rampe de acces şi nici o companie de taximetrie nu are facilităţi. Cred că toate aceste teme sunt subiecte de discutat pentru noi, astăzi. Ceea ce-mi doresc este să n-o facem numai astăzi. Vă mulţumesc mult. (Aplauze.) În continuare, daţi-mi voie să-i dau cuvântul domnului prim-ministru Emil Boc. Domnule prim-ministru, vă rog. (Aplauze.)
|
|
|
|
|
Domnul Emil Boc: Doamna preşedinte a Camerei Deputaţilor, Doamnelor şi domnilor deputaţi, Dragi invitaţi, Încep prin a vă mulţumi şi a felicita conducerea Camerei Deputaţilor şi Fundaţia "Licinium" pentru această idee şi pentru această iniţiativă, în premieră în România, de a organiza la cel mai înalt nivel, în forul reprezentativ suprem al poporului român, Parlamentul României, o zi internaţională care se marchează pretutindeni, Ziua de luptă împotriva discriminării persoanelor cu handicap. În foarte multe ţări democratice din lume se spune că gradul de democraţie se măsoară şi în modul în care societatea ştie să respecte principiul egalităţii de şanse şi, implicit, protecţia drepturilor persoanelor cu handicap. Protecţia persoanelor cu handicap, asigurarea principiului egalităţii de şanse este, cu alte cuvinte, un indicator al gradului de democraţie al unei ţări. Cu cât o ţară reuşeşte să facă faţă standardelor minimale, şi cu cât reuşeşte să pună în practică lucrurile trecute în strategii adoptate fie de Guvern, fie de Parlament, cu atât gradul de democraţie al acelei ţări este mai mare. Principiul egalităţii de şanse al tuturor cetăţenilor a fost consacrat în Constituţia României prin revizuirea din anul 2003, când pentru prima dată acest principiu a fost explicit trecut în textul Constituţiei. Practic, egalitatea de şanse înseamnă că toţi cetăţenii României, indiferent de etnie, indiferent de avere, origine socială, religie, handicap, toţi sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice şi toţi trebuie să aibă dreptul şi posibilitatea de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile prevăzute de Constituţie. Este evident că, în cazul persoanelor cu handicap, statul trebuie să ia măsuri active, statul trebuie să ia măsuri de intervenţie pozitivă, tocmai pentru a asigura egalitatea de şanse. Un stat nu se poate face că uită şi că nu vede că acest principiu pentru a fi cu adevărat respectat trebuie să intervină prin măsuri active atât în domeniul educaţiei, atât în domeniul locurilor de muncă, cât şi în ceea ce priveşte mediul social, în ansamblu, de abordare a problemelor persoanelor cu handicap. Guvernul pe care-l reprezint este angajat să îşi onoreze angajamentele cu privire la respectarea drepturilor persoanelor cu handicap. Asta nu înseamnă că nu mai avem nimic de făcut şi că totul este prefect. Dimpotrivă, chiar dacă avem o strategie în acest sens, chiar din anul 2005, încă mai sunt multe lucruri restante sau lucruri care pot fi îmbunătăţite. Şi mă refer aici la trei componente: componenta educaţională, componenta locurilor de muncă şi componenta socială în ansamblu. Din acest punct de vedere, vreau să-i asigur pe toţi cetăţenii României, pe toţi cei care, într-un moment sau altul al vieţii, intră în categoria persoanelor cu handicap că statul român nu i-a uitat şi nu-i va abandona. Ştiu şi sunt la curent cu problemele pe care le avem. Chiar aici, înainte de începerea şedinţei, am discutat o parte dintre ele, de la problemele legate de accesul la şcoală şi posibilitatea asigurării egalităţii de şanse pentru a avea acces la educaţie, de la necesitatea unei campanii mult mai eficiente şi a unor politici pragmatice în privinţa ocupării locurilor de muncă de către persoanele cu handicap, de la problemele legate de administraţiile locale cu privire la necesitatea îmbunătăţirii condiţiilor care ţin de accesibilitate, de semafoare inteligente pe stradă, de posibilitatea de a pune în practică politicile guvernamentale cu privire la accesibilităţile care trebuie să fie asigurate locuinţelor persoanelor cu handicap, de la creditele care se pot acorda la achiziţionarea de locuinţe sau autoturisme, sau, de ce nu, la problemele legate de plata facturii la telefon sau a abonamentului radio-tv. Sunt probleme pe care le cunoaştem şi împreună cu autorităţile de specialitate din cadrul Ministerului Muncii, încercăm ca aceste probleme să fie rezolvate şi îmbunătăţite faţă de cadrul existent. În încheiere, mai spun doar acest lucru: în această perioadă de criză, în această perioadă dificilă pe care o avem, vreau să vă ascult şi pe dumneavoastră, ca de altfel pe toţi românii, că nimeni nu va fi uitat, nimeni nu va fi abandonat. Dimpotrivă, între priorităţile pe care Guvernul le are se află aceea de a proteja în special categoriile sociale cele mai vulnerabile şi care fac faţă cu greu vremurilor în care trăim, vremuri dificile provocate de criza economică. Prin politicile pe care le vom promova în continuare, ne vom asigura că în acest stat pe care-l reprezentăm, cei săraci nu vor deveni tot mai săraci, iar cei bogaţi tot mai bogaţi, adică să avem o prăpastie uriaşă între diversele categorii sociale, ci, dimpotrivă, prin politici de solidaritate, vom încerca să asigurăm echilibrul societăţii, evident, concomitent cu pornirea şi repornirea motoarelor economice, prin mecanismele specifice economiei de piaţă, în vederea protejării şi menţinerii locurilor de muncă. Închei încă o dată mulţumindu-vă pentru invitaţia adresată şi asigurându-vă de faptul că Guvernul României va fi alături activ în rezolvarea problemelor cu care dumneavoastră vă confruntaţi, evident, sub controlul Parlamentului României. Vă mulţumesc. (Aplauze.)
|
|
|
|
|
Doamna Roberta Alma Anastase: Şi eu îi mulţumesc domnului prim-ministru. Daţi-mi voie să-i dau cuvântul în continuare domnului Cosmin Jurcan, preşedintele Fundaţiei "Licinium". (Aplauze.)
|
|
|
|
|
Domnul Cosmin Jurcan: Dragi parlamentari, Timp de patru ani aţi fost aleşi ca reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale. Una dintre categoriile sociale cele mai importante este şi comunitatea persoanelor cu handicap. În fiecare colegiu în care aţi câştigat există persoane cu handicap care au reprezentativitate. Problemele sunt multiple. Ceea ce în primul rând dorim este să ne facem din ce în ce mai auziţi. Respectul se câştigă cunoscându-ne unul pe celălalt. Respectul se câştigă privindu-ne în ochi şi investind. Investiţia în potenţialul persoanelor cu handicap este accesul la integrare. În momentul în care o persoană cu handicap are posibilitatea să studieze, să aibă o libertate de mişcare, i se oferă oportunitatea unei reale integrări printr-un acces la locul de muncă. Avem, în acest moment, tineri cu handicap care îşi petrec adeseori viaţa în apartamente, în garsoniere, care nu păşesc afară, să simtă bucuria de a se plimba într-un parc, vizionarea unui film sau participarea la o piesă de teatru. Pentru dumneavoastră, aceasta înseamnă o normalitate. Pentru o persoană cu handicap ar însemna un privilegiu, ceva deosebit. În acest context, vrem ca noi, cei care suntem aici, în jur de 160 de persoane cu handicap şi aparţinători, să fim nişte mesageri. Pentru prima oară, în ultimii 20 de ani, un Parlament, Guvern şi stat, reprezentat la nivel guvernamental şi legislativ, dă importanţa persoanelor cu handicap. Această atitudine vrem să se multiplice, pentru a putea reuşi, pentru a putea ca să transformăm persoana cu handicap dintr-un simplu consumator de servicii într-un prestator de servicii, astfel chiar şi statul degrevându-se de nişte responsabilităţi sociale. În momentul în care o persoană cu handicap devine un angajat, începe să producă şi să introducă în economie resurse financiare, să dea ceva din nou societăţii. Acesta este dezideratul la care vrem să ajungem. Vă mulţumesc. (Aplauze.)
|
|
|
|
|
Doamna Roberta Alma Anastase: Şi eu îi mulţumesc domnului Jurcan. Daţi-mi voie să-i dau cuvântul domnului Francisc Simon, preşedintele Organizaţiei Naţionale a Persoanelor cu Handicap din România.
|
|
|
|
|
Domnul Francisc Simon: Doamna preşedinte a Camerei Deputaţilor, Domnule prim-ministru, Domnilor parlamentari, Stimaţi colegi, invitaţi la acest eveniment, Daţi-mi voie să felicit Fundaţia "Licinium" pentru această iniţiativă de a organiza acest eveniment. Să mulţumesc doamnei preşedinte a Camerei Deputaţilor pentru că a acceptat ca în această zi să aibă loc şedinţa festivă consacrată luptei împotriva discriminării persoanelor cu handicap. Merită să aducem mulţumiri tuturor celor care se apleacă asupra problemelor persoanelor cu handicap. Daţi-mi voie să încep cuvântul meu cu un citat dintr-un articol intitulat "Acces interzis!", apărut în presa românească. În România, mare parte a vieţii, individul cu handicap şi-o petrece izolat în casă. Se uită la televizor, citeşte, dacă a avut şansa să înveţe carte, şi dacă n-are pe cineva foarte apropiat care să aibă grijă să-l scoată din când în când afară, pentru că e greu să ieşi din bloc când n-ai nici lift, iar vecinii se împotrivesc cu patimă şi ură montării unei rampe, îşi petrece timpul ostoindu-şi setea de socializare privind de după perdele normalitatea de afară. Cât de normală este însă o societate care ostracizează, atât printr-o lege chiţibuşară, cât şi printr-o atitudine ostentativă care, pe motiv că nu corespunde majorităţii, îl transformă într-un om invizibil? În acest context, cât de departe este societatea românească de normalitate? E un exerciţiu greu pentru un optimist. Cât priveşte deschiderea, mentalitatea faţă de aceste persoane izolate şi marginalizate, asta va mai dura. În momentul când sistemul de educaţie le va fi deschis, vom conştientiza diversitatea. Numai când în realitatea de zi cu zi vom intra în contact cu persoanele cu handicap, vom conştientiza nevoile şi drepturile lor. Până atunci, vor rămâne la statutul de oameni invizibili, privind pe după ferestre o normalitate care le este refuzată, peste care nepăsarea şi afacerile personale pun încă semnul pe care doar ei îl văd şi îl resimt dureros, de acces interzis. Dar cine sunt persoanele cu handicap în România? Conform Legii nr.448/2006, "persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora, datorită unor afecţiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilităţile de a desfăşura în mod normal activităţi cotidiene, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul recuperării, integrării şi incluziunii sociale." Legea reglementează drepturile şi obligaţiile persoanelor cu handicap acordate în scopul integrării şi incluziunii sociale a acestora. Iată acum definiţia persoanelor cu dizabilităţi, conform Convenţiei ONU din decembrie 2006 privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi. "Persoanele cu dizabilităţi includ acele persoane care au deficienţe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficienţe care, în interacţiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină şi efectivă a persoanelor în societate, în condiţii de egalitate cu ceilalţi." Scopul Convenţiei este de a promova, proteja şi asigura exercitarea deplină şi în condiţii de egalitate a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului de către toate persoanele cu dizabilităţi, şi de a promova respectul pentru demnitatea lor intrinsecă. Se observă diferenţa între cele două definiţii şi scopul reglementării drepturilor persoanelor cu handicap. Legea noastră pune accent pe lipsa abilităţilor de a desfăşura în mod normal activităţi cotidiene şi reglementează o serie de măsuri de protecţie specială, care diferenţiază şi discriminează persoanele cu handicap. Or, dizabilitatea oamenilor nu trebuie acceptată ca un criteriu de diferenţiere şi discriminare. Diversitatea caracteristicilor oamenilor, a lumii, a universului este atât de mare, încât stabilirea unor reguli de selecţie sau de apreciere a oamenilor după criteriul "normal" sau "anormal" este o aberaţie. Şi, totuşi, persoanele cu dizabilităţi au fost şi încă mai sunt considerate ca "anormale" în raport cu majoritatea oamenilor. Nu avem de unde să ştim cine este om normal, cum este un rol normal pentru om sau o activitate normală pentru fiinţa umană. Cine stabileşte aceste norme? Refuzăm să le acceptăm în această diversitate care - în final - constituie unitatea şi frumuseţea Universului nostru. "Toţi diferiţi, toţi egali" a fost sloganul lansat de ONU pentru anul 1995. Activităţile desfăşurate au avut menirea să demonstreze egalitatea fiinţelor umane în diversitatea lumii şi au însemnat acceptarea egalităţii în diversitate, găsindu-se oportună înlocuirea conceptului de rol normal pentru un om, cu cel de rol echivalent cu al celorlalţi membri ai societăţii. Legile de protecţie specială au fost şi sunt legi discriminatorii pentru persoanele cu handicap. Această discriminare are ca rezultat atitudinea greşită, izvorâtă dintr-o mentalitate perimată faţă de persoanele cu handicap, care sunt percepute şi privite invariabil ca oameni bolnavi, care nu pot desfăşura niciun fel de muncă obişnuită sau nu pot îndeplini un rol considerat normal pentru un om. Drept urmare, aceste persoane sunt izolate în familie sau închise în locuri unde sunt sortite aproape întotdeauna să ducă o viaţă în care le sunt negate drepturile şi batjocorită demnitatea. Măsurile luate de societate, în baza acestor legi, se bazează pe un concept de umanitate, în care totul funcţionează normal. În timp ce se tinde către această normalitate, persoanele cu handicap sunt puse în situaţia de a supravieţui în locuri care sunt departe de viaţa obişnuită, familială şi comunitară, şi unde drepturile cetăţeneşti sunt suspendate temporar, în aşteptarea unei recuperări viitoare. Ce se petrece după aceea, în aceste locuri adesea uitate de lume, nu este greu să ne imaginăm. Şi, din nefericire, aceste lucruri au prea puţine legătură cu recuperarea şi integrarea persoanelor cu dizabilităţi. Este suficient să ne amintim de tratamentul la care au fost şi încă mai sunt supuşi asistaţii din Centrele de la Poiana Mare şi Bolintin Vale. Etichetate ca un balast, ca un rebut al societăţii, persoanele cu dizabilităţi au fost şi sunt excluse din viaţa socială, deseori izolate în instituţii care, chiar dacă le asigură cazare şi hrană, le frustrează de libertate: viaţă politică şi socială, muncă şi educaţie, intimitate, viaţă de familie etc. Această politică se bazează pe concepte ca: milă, caritate, ajutor, pomană şi menţine persoanele cu dizabilităţi în conştiinţa societăţii şi chiar a lor proprie la statutul de cerşetor, de obiecte ale carităţii şi milei, nepermiţându-le să devină independente. Faptul că sunt separate de societate, izolate de comunitate, le dezvoltă tendinţa şi mentalitatea instituţională, ea însăşi un handicap, prin aceea că împiedică reintegrarea, incluziunea în comunitate. Oare statul român îşi mai poate permite continuarea unei asemenea politici faţă de problemele persoanelor cu dizabilităţi? Desigur că nu. Tendinţele din ultimii ani, măsurile preconizate, de restructurare şi reorganizare a sistemului, trebuie să-şi urmeze cursul firesc şi mai îndrăzneţ în aplicarea strategiei naţionale pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006 - 2013, "şanse egale pentru persoanele cu handicap, către o societate fără discriminări." Această strategie promovează principiul participării active înseşi a persoanelor cu dizabilităţi la rezolvarea problemelor lor, principiu care are drept scop să garanteze realizarea drepturilor lor cetăţeneşti, ca persoane cu şanse egale, să modifice modul tradiţional de evaluare a persoanelor cu dizabilităţi şi însăşi organizarea societăţii, în aşa fel încât să ofere acestei categorii de persoane respectul pentru drepturile şi demnitatea lor, prin aceleaşi mijloace şi aceleaşi locuri unde sunt protejate drepturile tuturor cetăţenilor. Noi nu suntem diferiţi pentru că suntem persoane cu dizabilităţi, ci pentru că suntem fiinţe umane. Se ştie că în natură nu există fiinţe sau lucruri perfect asemănătoare. Atunci, de ce s-a inventat un model abstract de bărbat şi de femeie, care nu există în natură, şi de ce, pe baza acestui model considerat normal, se dau la o parte toţi cei care nu corespund acestuia? Astfel, persoanele cu dizabilităţi - bătrânii, invalizii şi copiii - sunt tratate diferit; numărul oamenilor marginalizaţi, excluşi, care nu se încadrează în limitele acestui model abstract, creşte tot mereu. Toţi oamenii sunt diferiţi unul de celălalt, iar bogăţia şi frumuseţea naturii umane constă tocmai în diversitatea ei. Putem spune, fără să greşim, că toţi suntem diferiţi, dar toţi suntem egali. Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa. De ce oare omenirea a fost de acord să apere flora şi fauna de pe pământ, şi nu este capabilă să apere diversitatea biologică a oamenilor, care au diferenţe fizice şi psihologice? Diversitatea trebuie să fie recunoscută drept sursa prosperităţii, care face ca viaţa noastră să fie deplină şi completă. Toleranţa, acceptarea diferenţelor dintre oameni şi respectarea demnităţii umane sunt caracteristici şi sentimente care fac parte din bogăţia de valori etice şi morale ale societăţii. Trebuie să dezvoltăm aceste valori şi să luptăm ca ele să devină principii în baza cărora să se elaboreze legile sociale şi politicile privind dizabilitatea. Numai astfel vom putea vorbi despre o reală, o adevărată integrare şi incluziune în societatea românească a persoanelor cu handicap. În încheiere, aş avea o întrebare: România, când va ratifica Convenţia ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi? Putem spera că până la sfârşitul acestui an, Parlamentul nostru îşi va face timp pentru a ratifica această Convenţie, şi în baza ei să se modifice şi legea actuală? Vă mulţumesc pentru atenţie. (Aplauze.)
|
|
|
|
|
Doamna Roberta Alma Anastase: Şi noi vă mulţumim. Dau cuvântul, în continuare, doamnei Doina Dreţcanu, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap.
|
|
|
|
|
Doamna Doina Micşunica Dreţcanu: Domnule prim-ministru, Doamna preşedinte a Camerei Deputaţilor, Doamnelor şi domnilor deputaţi, Onorată asistenţă, Aşa cum s-a mai spus deja, aş vrea totuşi să-mi permiteţi şi mie să subliniez, principiul realităţii şanselor reprezintă o valoare fundamentală, pe care România o împărtăşeşte, recunoscând faptul că protecţia şi promovarea drepturilor omului - în general - şi a libertăţilor fundamentale, precum şi posibilitatea de a se bucura pe deplin de acestea, sunt esenţiale pentru o participare activă a persoanelor cu handicap în societate. În scopul realizării acestui deziderat, Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Handicap a procedat la evaluarea în detaliu a sistemului de protecţie şi, în acest sens, vă aduc şi dumneavoastră la cunoştinţă câteva din caracteristicile existente la noi în ţară. La 31 decembrie 2008, erau înregistrate 631.199 de persoane cu handicap (copii şi adulţi). Raportat la mediul de viaţă, 52% trăiesc în mediul urban, iar 48% în mediul rural. Din punct de vedere al reprezentării pe sexe, populaţia feminină reprezintă 54,5% din numărul total de persoane cu handicap. Ponderea persoanelor cu handicap la populaţia României este de 2,93%; ponderea medie la nivelul ţărilor din Uniunea Europeană fiind, spre comparaţie, de 10%. Un element relevant pentru politicile noastre sociale viitoare este faptul că 97% dintre persoane se află în îngrijirea familiilor şi/sau trăiesc independent, şi numai 3%, şi anume 17.275 de persoane se află în instituţiile rezidenţiale publice, coordonate de Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap. Numărul instituţiilor publice rezidenţiale este de 297, iar calitatea vieţii persoanelor asistate în aceste instituţii, de cele mai multe ori, lasă de dorit. Am realizat noi, ca şi Autoritate, de asemenea, importanţa şi necesitatea abordării integrate în elaborarea politicilor şi a legislaţiei naţionale, astfel încât nevoile persoanelor cu handicap să fie reflectate în mod corespunzător în toate domeniile relevante, mai ales în ariile majore, ca de exemplu: locuinţa, educaţia, orientarea şi formarea profesională, angajarea în muncă, îngrijirea sănătăţii. Am început demersuri pentru încheierea de parteneriate şi colaborări, pentru ca interesul persoanei cu handicap să fie bine reprezentat în toate domeniile care fac atingere vieţii acesteia. Ne preocupă să găsim cele mai bune soluţii pentru a creşte gradul de ocupare în muncă, mai ales a tinerilor, deplasând accentul pe evaluarea abilităţilor, mai ales a abilităţilor profesionale, pe potenţialul creator. Ocuparea unui loc de muncă este un element-cheie pentru participarea socială. Dorim să se conştientizeze faptul că intrarea persoanelor cu handicap pe piaţa muncii reprezintă o valoare adăugată pentru societate. Promovarea eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de persoanele cu handicap de toate vârstele şi, mai ales, faţă de femeile cu handicap, dar nu în ultimul rând faţă de persoanele cu handicap grav sau cu un alt grad de dependenţă, este şi va rămâne o constantă a activităţii noastre. Faptul că România în prezent se află în plin proces de ratificare a Convenţiei ONU privind drepturile persoanei cu dizabilităţi constituie o dovadă a voinţei de a asigura acestor persoane un statut social şi o viaţă decentă, eforturile noastre fiind destinate acestor obiective. Doamnelor şi domnilor, Convenţia va însemna cel mai important moment de analiză a actelor şi instrumentelor normative existente şi va consfinţi obligaţiile faţă de protejarea şi asigurarea drepturilor persoanelor cu handicap. Specificul Convenţiei constă în faptul că este primul instrument juridic obligatoriu, care vizează direct drepturile şi libertăţile persoanelor cu handicap, oferind un nivel de protecţie fără precedent. Suntem conştienţi de eforturile care trebuie făcute pentru implementarea şi monitorizarea Convenţiei, dar în acelaşi timp noi, ca autoritate, suntem mândri şi ne asumăm responsabilitatea de a fi părtaşi la marea schimbare de abordare faţă de persoana cu handicap. Persoanele cu handicap sunt printre cele mai vulnerabile, cele mai expuse riscului sărăciei, marginalizării şi chiar excluderii sociale. Multe dintre acţiunile noastre sunt îndreptate spre diminuarea sau eliminarea efectelor discriminării bazate pe statutul social sau pe handicap, şi vom folosi orice prilej pentru a atrage atenţia asupra acestora. Faptul că anul 2010 este anul european al luptei împotriva sărăciei şi excluderii sociale, declarat astfel prin Decizia nr.1098 a Parlamentului European şi a Consiliului Miniştrilor, ne dă posibilitatea de a ne continua şi accentua acţiunile noastre şi în anii următori. De fapt, pentru noi, cei care lucrăm în Autoritate, fiecare zi înseamnă o acţiune de conştientizare, de informare, de schimbare a mentalităţilor. De exemplu, perioada 9 - 10 mai are o mare încărcătură din punct de vedere al respectării drepturilor omului pentru persoanele cu handicap. În acest interval, instituţia noastră s-a raliat la acţiunile europene de acelaşi fel şi a iniţiat o campanie de conştientizare asupra dreptului de vot a persoanelor cu handicap. Pentru aceste persoane, exprimarea dreptului de vot poate deveni o mare problemă, atâta timp cât există scări care nu pot fi urcate, uşi pe care fotoliul rulant nu poate încăpea, rampe-obstacole, şi nu facilitatoare pentru acces, trotuare de pe care nu pot coborî. Această îndatorire a fiecărui cetăţean, şi mă refer la drepturi, dar şi îndatorirea de a vota, aceea de a merge la vot, naşte obligaţii pentru noi, cei care trebuie să înţelegem nevoile specifice ale acestor persoane, să le respectăm şi să le acordăm atenţia şi sprijinul necesar. Doamnelor şi domnilor, sunt, aşadar, foarte multe lucruri de făcut, dar suntem conştienţi că numai împreună - Legislativul, Guvernul şi societatea civilă - trebuie să ne înţelegem şi să lucrăm împreună, în respect pentru cei care aşteaptă de multă vreme să fie egali cu noi. Vă mulţumesc. (Aplauze.)
|
|
|
|
|
Doamna Roberta Alma Anastase: Şi eu vă mulţumesc. Daţi-mi voie ca, în continuare, să-i dau cuvântul, din partea Grupului parlamentar al PD-L, doamnei Sulfina Barbu.
|
|
|
|
|
Doamna Sulfina Barbu: Doamna preşedinte, Domnule prim-ministru, Stimaţi colegi, Dragi invitaţi, Cred că cea mai importantă lecţie pe care o primim în viaţă este să învăţăm să avem curaj. Este lecţia pe care mi-aş dori întotdeauna să o înţeleg mai bine. Este primul lucru la care mă gândesc atunci când văd pe stradă, când văd lângă mine un om într-un cărucior cu rotile: curajul de a străbate drumul alături de mine. Dacă ei ne învaţă să fim curajoşi, trebuie să ne străduim noi mai mult să învăţăm în fiecare zi, singuri, ce înseamnă solidaritatea şi ce înseamnă implicarea. Două cuvinte care, poate, şi-au pierdut din sens, fiind prea des folosite şi prea mult folosite aceste cuvinte fără sens, dar al căror sens adevărat cred că nu trebuie să obosim niciodată să-l căutăm. Şi, pentru asta, primul meu mesaj merge către cei care au avut curajul astăzi să vină aici să marcăm acest moment important, şi le mulţumesc pentru gestul lor şi pentru iniţiativa de solidaritate de care au dat dovadă. Şi poate chiar şi pentru curajul de a spune că vor de la noi implicare, că vor de la noi solidaritate, nu vor milă şi nu vor din partea noastră nimic altceva decât ceea ce au dreptul să primească de la o societate democratică. Vedem de multe ori gesturi singulare, vedem de multe ori că unele eforturi sunt sincere, în sensul integrării în societate a persoanelor cu dizabilităţi, dar, din păcate, în faţa realităţii cu care trebuie să se confrunte aceşti oameni, faptele par de fiecare dată insuficiente. Şi în faţa rezultatelor clare a ceea ce trebuie făcut pentru a-i susţine, realizările s-au dovedit întotdeauna prea puţine. Se spunea aici că avem o strategie naţională, şi este adevărat că avem o strategie naţională, dar poate a lipsit curajul de a o aplica pentru a avea rezultate concrete. Modalitatea de determinare a dizabilităţii, din păcate nu s-a simplificat, ci a devenit mult mai permisivă şi pentru cei cu afecţiuni mai simple. Instituţiile care oferă servicii pentru persoanele cu dizabilităţi duc în continuare lipsă de personal calificat, şi mai ales în cazul centrelor pentru dizabilitate mentală. Se poate vedea, la o simplă privire, că instituţiile nu sunt pregătite, că locurile de muncă încă nu sunt accesibile pentru a-i primi pe aceşti oameni, că societatea creează bariere nu este o noutate, dar uneori nu facem nici cel mai mic efort pentru a-i primi pe aceşti oameni în societate, pentru a fi integraţi în societate, şi acest lucru este greu de înţeles, dar, mai mult, este greu de justificat de către responsabili în domeniu şi de către politicieni. Aş vrea să nu fiu greşit înţeleasă. Nu vorbesc despre ajutor şi nu plec de la premisa că aceste persoane au nevoie de mila noastră, nu. Vorbesc despre integrare şi despre responsabilitatea celor care trebuie să lucreze ca persoanele cu dizabilităţi să fie integrate socio-profesional. La toate aceste întrebări, la toate aceste lipsuri este un răspuns foarte clar: România are încă o problemă de mentalitate. Noi, membrii societăţii avem probleme mari de mentalitate. Se întreţine, în continuare, un sistem de asistenţă pasivă, bazată pe alocaţii, în locul politicilor de incluziune prin activitate, se întreţine, în continuare, un sistem bazat pe izolare, în locul programelor de implicare, se perpetuează politica repausului clinic, în locul sprijinului pentru mobilitate. De ce? Probabil, pentru că ne oferă iluzia propriei generozităţi şi ne absolvă de obligaţia de a gândi curajos, cu voinţă, la ce anume trebuie făcut. Curios este cum ne întoarcem din nou să dăm acelaşi examen de curaj pe care până acum responsabilii de multe ori l-au picat. Cred că cel mai important lucru pentru noi, oamenii politici, şi pentru responsabilii în domeniu, este să nu înlocuim căruciorul cu un şezlong sau cu un pat, că asta înseamnă izolare, asta înseamnă condamnare în continuare a persoanei cu dizabilităţi la izolare. Nu am să vorbesc despre lipsa fondurilor; nu am să vorbesc despre faptul că de multe ori statul nu oferă fonduri pentru un cărucior sau pentru o cârjă persoanelor care au nevoie de aceste mijloace de deplasare, şi practic aceste mijloace reprezintă singura modalitate de deplasare a persoanelor cu dizabilităţi. Cel mai important lucru este să gestionăm corect şi eficient fondurile pe care le avem, şi să promovăm politici care să ducă la transformarea persoanelor cu dizabilităţi din persoane asistate, în persoane active şi în persoane care să producă, la rândul lor, pentru societate. Putem să ne ducem mai departe luptele noastre politice, putem să ne zbatem să ajungem fiecare dintre noi mai sus, însă în fiecare zi, pe drumul pe care-l facem cu copiii noştri la şcoală sau aici, la tribuna Parlamentului, trebuie să încercăm să facem fiecare un efort personal de a sprijini persoanele cu dizabilităţi şi de a-i considera membri importanţi ai societăţii şi ai comunităţilor în care ne desfăşurăm activitatea. Să facem eforturi reale noi, în Parlamentului României, concret, pentru a schimba viaţa acestor oameni. Şi vreau să anunţ aici că Partidul Democrat Liberal a depus deja iniţiativa de modificare a Legii nr.448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, şi vă invit pe toţi membrii Camerei Deputaţilor şi pe toţi membrii Parlamentului României, să lucrăm împreună, astfel încât această lege să fie în concordanţă cu legislaţia europeană şi în concordanţă cu Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite. Invit şi reprezentanţii asociaţiilor persoanelor cu handicap să participe şi să contribuie la modificarea acestei legi, ca un prim pas privind politicile de schimbare a statutului de persoană asistată, într-o persoană activă, care să producă în societate. Acesta este obiectivul nostru, al Partidului Democrat Liberal, şi pentru asta ne sprijinim pe toate grupurile parlamentare din Parlamentului României, dar şi pe reprezentanţii societăţii civile. Aş vrea să închei, spunând că sunt multe lucruri de făcut, şi vom avea ocazia să dezbatem aceste politici la discuţiile şi dezbaterile din comisii privind modificarea legii, dar fiecare dintre noi am fost aleşi şi am primit votul într-un colegiu uninominal. Vă garantez că în fiecare colegiu există persoane cu dizabilităţi care au nevoie să fie privite ca membri importanţi ai comunităţii locale. Şi recunosc că în campania electorală am avut dialog cu persoanele cu dizabilităţi în colegiul din care vin, în Colegiul nr. 11 din Bucureşti, şi atunci m-am angajat să mă implic activ. Este datoria mea să-i reprezint aici, în Parlament, pentru a deveni cu adevărat oameni integraţi în societate, şi nu izolaţi într-o garsonieră, într-un apartament, într-o casă, ci oameni activi. Prezenţa lor astăzi aici cred că este un apel la noi, parlamentarii României, să facem legi bune şi mulţumesc domnului prim-ministru că a venit şi domnia sa, pentru a garanta că şi Guvernul va aplica aceste politici în următorii ani în România, ca persoanele cu dizabilităţi să devină oameni care să producă în societate, să devină oameni care să-şi valorifice potenţialul pe care-l au în societatea românească. Vă mulţumesc foarte mult şi aştept cu interes să facem toate modificările la Legea nr.448, pentru a pune în practică aceste politici. (Aplauze.)
|
|
|
|
|
Doamna Roberta Alma Anastase: Îi mulţumesc şi eu doamnei Sulfina Barbu. Îi dau cuvântul în continuare domnului Teddy Necula, care este un tânăr regizor cu handicap.
|
|
|
|
|
Domnul Teddy Necula: Bună ziua! (Aplauze.) Mulţumesc pentru răbdare. Scările sunt problema. Eu sunt Teddy Necula, producător şi regizor de film independent şi creatorul campaniei media a Fundaţiei "Licinium". Scuze pentru prunele din gură. Am înţeles că trebuie să vorbesc despre succes. Păi, succesul meu drivă dintr-un noroc şi o şansă. Norocul care mi-a venit de la Dumnezeu, să am lângă mine părinţi foarte tari, prieteni, profesori care mi-au zis: "Da, tu poţi să înveţi aici" şi nu m-au trimis la o şcoală specială şi oameni care au avut încredere în mine. Acum se pune problema aşa: faci, la un moment dat, în viaţă, 18 ani, 20 de ani. Ai stat multă vreme în casă, ai citit sute de cărţi, ai învăţat foarte mult. Nu este cazul meu. Am citit... şi vrei să treci mai departe, să faci ceva. Aici ai două posibilităţi: când vezi că uşile nu sunt prea larg deschise, fie te pui la televizor, în faţă, în fotoliu şi devii un consumator şi rămâi acolo, fie eşti puţin mai căpos şi-ţi urmezi calea. Vorbeam de şansa mea. Şansa a fost să joc în 2002, în filmul "Noro", care dezbătea problema copiilor cu handicap. Eu am fost mai căpos şi mi-am urmat visul. Visul meu a fost de a comunica prin video, prin film. Şi dacă timp de 7 ani de zile am lucrat ca voluntar la ong-uri, de ce să nu comunic pentru ong-uri? Ceea ce fac acum este să creez campanii sociale - acesta este targetul meu -, iar meseria de comunicator îţi oferă o şansă şi o şansă mai puţin plăcută. Şansa este aceea de a transmite mesajul către public, către ... opinia publică nu-mi place, termenul mi se pare prea general şi rece ..., către fiecare dintre noi. Fiecare fundaţie este un comunicator, sau, mai bine zis, este emiţătorul dintr-o comunicare, cel care face legătura între ong şi public, aici incluzând şi beneficiarul, este casa producătoare de publicitate şi media. În condiţiile în care acest element nu comunică exact cum trebuie mesajul proiectului, proiectul şi fundaţia se duc de râpă. Caz concret, avem aici tineri foarte tari. Dacă eu vi-i arăt pe ei într-o reclamă de 30 de secunde, în care toată lumea zice: vaai, săracul de el, nu poate să meargă!, tu nu o să mai investeşti în potenţialul lor. Dar, dacă-ţi arăt un tânăr care poate să facă multe, poate deveni creativ, are un potenţial, atunci tu eşti antrenat să investeşti în viitorul lui. Investiţia pe care dumneavoastră o faceţi începând de astăzi, începând cu cele 300 de cărucioare, nu este o investiţie în 300 de cărucioare ce cară oameni cu probleme. Este investiţia în 300 de cărucioare ce cară potenţial - potenţialul de a merge mai departe, de a ieşi din casă, de a avea acces la cultură, la şcoală, la recreere, de ce nu, potenţialul de a trece din scaunul acela cu rotile, într-un scaun din acestea, de ce nu. Domnul preşedinte Simon a dat o definiţie oficială persoanei cu handicap. Să vă dau şi eu una. Persoana cu handicap este orice persoană care a spus măcar o dată în viaţă "Nu pot", pentru că acela a fost handicapul lui. (Aplauze.) Acum, să nu vă imaginaţi că, dacă mi-am făcut aşa o prezentare, că fac, dreg, gândesc, dau cu capul, mie mi-e foarte bine. Nu mi-e. Din motive de... securitate naţională... nu. (Râde.) Pentru că nu mă descurc. Eu circul foarte mult cu taxiul. Taxiul este scump. Eu stau pe a doua stradă din Popeşti-Leordeni, care nu este asfaltată, iar taxiul nu intră acolo. Vin cu el din centru şi-mi zice: nu pot, că murdăresc maşina, plătesc spălătoria. Chestiile astea dor. Şi nu dor la picioare, dor aici şi aici. (Arată cu mâna spre cap şi spre inimă.) Pentru că tu, ca să depăşeşti problemele fizice, o iei de la capăt, iar dacă nu-ţi susţii capul, restul pleacă fără tine. Aşa că ceea ce vreau să vă spun şi cu ceea ce vreau să închei este că nu contează forma, ci conţinutul. (Aplauze.) Vă mulţumesc. (Aplauze prelungite.)
|
|
|
|
|
Doamna Roberta Alma Anastase: Îi dau cuvântul în continuare reprezentantului Grupului parlamentar al Alianţei politice PSD+PC, domnului Ioan Cindrea. (Aplauze.)
|
|
|
|
|
Domnul Ioan Cindrea: Vă mulţumesc, doamnă preşedinte. Stimaţi colegi, Stimaţi invitaţi, Mi-am schimbat discursul, în timpul discursului precedent, de cel puţin două ori. E greu să vorbeşti după un vorbitor cu talent, dar care are un handicap evident. Este foarte greu. Eram revoltat că cineva, aici, a încercat să politizeze această întrunire. Voiam să dau un mesaj acid, dar, între timp, mi-am schimbat mesajul şi tot ce am notat pe această hârtie voi schimba şi voi vorbi din mintea mea, aşa cum cred că trebuie să ne comportăm astăzi, la această întâlnire în care încercăm să fim în contact cu persoanele cu handicap, care sunt peste 600 de mii, cel puţin oficial. Spunea antevorbitorul meu că poate fi considerată persoană cu handicap şi un om care spune "Nu pot". Noi, cei care ne considerăm, sau credem că suntem normali şi şansa vieţii ne-a adus aici, prin votul oamenilor, prin votul persoanelor cu handicap, ar trebui să fim mult mai atenţi la legile pe care le facem şi mai ales la aplicarea lor. Iniţial, am vrut să spun de împlinirile sistemului legislativ şi instituţional care asigură o protecţie oarecare persoanelor cu handicap. Vreau să vorbesc de două mari neîmpliniri. Unu. Ajutorul financiar - ajutorul financiar care se acordă persoanelor cu handicap. Şi cei prezenţi aici şi cei care sunt în ţară - 600 de mii - ştiu că persoana cu handicap grav primeşte 202 lei; 202 lei, aceste persoane care alt venit nu au şi sunt convins că nu le ajunge. Cred că un sprijin real, noi, cei care facem legi şi cei care le aplică, ar fi să ne gândim să schimbăm întreg mecanismul de constituire a fondurilor - care s-a schimbat în ultimii 15 ani, de mai multe ori; acum se finanţează integral de la bugetul statului, nu mai avem un fond special pentru persoanele cu handicap şi este rău acest lucru, fiindcă banii care se strâng merg la bugetul statului şi dăm 202 lei unei persoane cu handicap grav şi circa 167 lei la o persoană cu handicap accentuat; la ceilalţi, le dăm aşa-zisul buget complementar personal, în jur de 60 lei. Cum se descurcă aceşti oameni? Şi suntem nedrepţi prin legile pe care le-am făcut, fiindcă a integra o persoană cu handicap, a nu fi discriminată, înseamnă, în primul rând, să aibă bani, bani să satisfacă nevoile proprii. Şi cred că această întâlnire trebuie să ne pună pe gânduri şi să găsim, aşa cum am spus, un mecanism de finanţare nou, un buget special, cu destinaţii speciale şi ne putem gândi chiar la o taxă pe avere, care să se ducă să alimenteze de la cei cu averi foarte mari bugetul persoanelor cu handicap. Eu am mai spus-o odată şi cred că este necesar acest lucru. (Aplauze.) Doi. Pentru a integra aceste persoane şi a nu le discrimina şi a le socializa - fiindcă asta îşi doresc aceşti oameni, indiferent de forma handicapului -, trebuie să le asigurăm condiţii pentru un acces la loc de muncă. Din peste 600 de mii de persoane, circa 50%, am vorbit zilele acestea, ştiind că iau cuvântul, cu doamna Doina Dreţcanu, preşedinta Autorităţii, cam 50% îşi doresc să lucreze, bineînţeles că performanţele acestor persoane sunt limitate. Eficienţa muncii lor este scăzută. Angajatorul nu-şi doreşte un om persoană cu handicap, fiindcă consideră, în mintea lui, că nu aduce eficienţa pe care şi-o doreşte de la un salariat. Sistemul trebuie să stimuleze aceste încadrări în muncă. Există. Ştiţi câţi s-au încadrat? Am spus că potenţial ar fi 300 de mii. 25 de mii. Dacă am lua toate instituţiile statului la nivel naţional şi judeţean, care au obligaţia, având peste 50 de salariaţi, să angajeze cel puţin 4% din locurile de muncă persoane cu handicap, am oferi cel puţin 300 de mii de locuri de muncă în toate instituţiile din România. Guvernul n-a aplicat această lege - Guvernul! Şi Guvernul nostru, PSD, şi Guvernul PD-L, şi Guvernul PNL, toţi. N-am făcut acest lucru. Şi cred că de acolo trebuie. Legea trebuie aplicată în primul rând în ograda guvernării şi pe urmă să încercăm să-i obligăm pe ceilalţi angajatori care au peste 50 de salariaţi să încadreze în muncă persoane cu handicap. Le oferim un loc de muncă, îi respectăm; nu le oferim locul de muncă, îi discriminăm. Accesul la un loc de muncă este limitat şi cred că trebuie să regândim acest lucru. Nu mai vorbesc de cum ajunge o persoană cu handicap la acest microfon. Aţi văzut, v-aţi convins singuri. În Parlamentul României nu am asigurat aplicarea legii, accesul persoanei cu handicap locomotor, de la intrare, până la acest microfon. I-aş da o sugestie regizorului care a fost înainte - nu i-am reţinut numele şi-mi cer scuze: un film, o cameră ascunsă, cum se deplasează o persoană cu handicap locomotor de acasă, din Fundeni, sau Străuleşti, de unde a spus dânsul, şi până la acest microfon. Dacă mâine vom avea un coleg, persoană cu handicap, nu-şi poate desfăşura activitatea, fiindcă în acest Parlament nu se respectă legea. Ăsta este adevărul. (Aplauze.) Am avut un coleg care, în mandatul precedent, a avut o fractură. A trebuit să improvizăm un microfon. Profesorul Stanciu este aici. Iată câte lucruri trebuie să învăţăm din această întâlnire. Convenţia ONU trebuie ratificată până în iunie. S-a vorbit aici. Până în iunie, trebuie ratificată. Prevederile Convenţiei trebuie transpuse în cadrul legislativ. Stimaţi colegi parlamentari şi colegi de la guvernare, Este cel mai bun moment să analizăm critic cum funcţionează cadrul legislativ şi instituţional din România pentru persoanele cu handicap. Dacă nu avem grijă, nu ne merităm locul în bancă. Eu le urez tuturor invitaţilor noştri putere, înţelegere şi eu, un om de stânga, mă voi bate atât cât puterile şi cei din Parlament mă ajută, să vă reprezentăm corect şi cinstit interesele şi să schimbăm acest cadru, să îmbunătăţim cadrul legislativ şi instituţional. Vă mulţumesc. (Aplauze).
|
|
|
|
|
Doamna Roberta Alma Anastase: Şi eu vă mulţumesc. Îi dau cuvântul în continuare doamnei Nicole Ionescu.
|
|
|
|
|
Doamna Nicole Ionescu (din banca rezervată invitaţilor): Doamnelor şi domnilor, Onorată asistenţă, Anul acesta se împlinesc 20 de ani de când România face parte din ţările democratice ale lumii, 20 de ani de când alegerile libere aduc în această sală reprezentanţi ai societăţii care promit să lupte pentru binele poporului. Deşi majoritatea acestor promisiuni rămân doar vorbe goale, constrângerile externe au forţat societatea să progreseze, iar între România de astăzi şi cea de acum 20 de ani există diferenţe majore. Cu o singură excepţie: persoanele cu dizabilităţi. "Mandatul" de persoană cu dizabilităţi nu durează patru ani, ci o viaţă. Iar în condiţiile în care statistica arată că accidentele, deficienţele genetice sau erorile medicale nu şi-au redus incidenţa, numărul celor ca noi devine din ce în ce mai important. Nu este posibil ca, după 20 de ani, protecţia socială şi drepturile oferite acestor oameni să rămână în mare cele stabilite în anii '90, în condiţiile în care bugetul alocat domniilor voastre se extinde şi devine mai mare în fiecare an. Aş vrea ca măcar pentru un minut să încercaţi să simţiţi disperarea prin care trece o familie în care apare o persoană cu dizabilităţi - copil sau adult - şi singura protecţie pe care statul o poate oferi este un salariu de asistent personal, de aproximativ 600 RON, o alocaţie dublă în cazul unui copil cu handicap sau un ajutor social de aproximativ 300 RON, în cazul unui adult. Asta în situaţia în care, pentru un handicap grav, doar materialele pentru incontinenţă vor costa aproximativ 150 RON pe lună. Izolarea financiară este de multe ori dublată de o izolare socială, pentru că reacţiile negative ale concetăţenilor valizi încep din spital şi se termină în stradă. Şi cum să nu fie aşa, când am avut ocazia să-l aud chiar pe un fost prim-ministru spunând că persoanele cu dizabilităţi sunt prea numeroase. Aş vrea să fie clar pentru toată lumea că dizabilitatea nu este o opţiune. Este un dat cu care trebuie să trăim, iar protecţia socială nu ţine de caritate, ci este un drept al oricărei societăţi civilizate. Agenţia Naţională pentru Persoane cu Handicap trebuie să-şi câştige statutul pe care-l merită, oferind, nu opulenţă, ci şansa la o viaţă decentă. Nu este posibil ca legile să complice şi mai tare existenţa unor oameni care au deja probleme. Doar procurarea de materiale medicale necesitând drumuri nesfârşite de la medicul de familie la medicul specialist, apoi la Casa de asigurări şi, în final, la furnizor. Şi asta nu o dată pe an, ci la fiecare trei luni, de parcă aceste probleme ar putea să dispară peste noapte. În orice regim democratic, societatea civilă este un vector determinant şi sunt fericită să constat că există ong-uri sau fundaţii care chiar fac diferenţa în societate, realizând ceea ce statul nu reuşeşte încă. Nu putem decât să ne plecăm în faţa acţiunilor Fundaţiei "Licinium", cea care astăzi lansează încă un proiect ambiţios, după ce anul trecut a reuşit performanţa să ducă 100 de persoane cu dizabilităţi în Grecia, în vacanţă. M-am numărat printre beneficiari şi pot să certific că foarte mulţi dintre ei nu credeau că vor trăi aşa ceva. De asemenea, trebuie să menţionez Fundaţia "Motivation", cea care, prin realizarea unei baze de date ale persoanelor cu handicap care-şi doresc un loc de muncă, a creat o pârghie între potenţialii angajatori şi agenţii economici, existând deja cazuri fericite de persoane care s-au angajat, printre care mă număr şi eu. Şi ultima - dar nu cea din urmă -, aş remarca aici şi ong-ul din care fac parte, "Împreună 2002", cea care a facilitat accesul persoanelor cu dizabilităţi către tot ceea ce înseamnă concerte în Bucureşti, mai ales prin bunăvoinţa organizatorilor acestor evenimente, pentru că integrarea înseamnă - nu-i aşa? - şi accesul la cultură. Trebuie să trăim cu principiul că tot ce nu ne omoară ne face mai puternici, iar cazurile fericite în care persoanele cu dizabilităţi îşi termină studiile, îşi găsesc un loc de muncă, se integrează în societate, trebuie să se extindă, în special prin facilităţile oferite de legi şi prin accesibilizare. O deficienţă afectează doar o parte din potenţialul uriaş al unei persoane, iar fiecare zi în care aceasta nu este sprijinită să funcţioneze înseamnă un minus pentru acea societate. În calitate de beneficiar al acţiunilor Fundaţiei "Licinium", vă rog să sprijiniţi proiectul lansat astăzi, iar în calitate de alegător, vă cer să mă motivaţi să vă ofer votul meu şi data viitoare, făcând diferenţa între dumneavoastră şi parlamentarii precedenţi. Vă mulţumesc. (Aplauze.)
|
|
|
|
|
Doamna Roberta Alma Anastase: Şi eu vă mulţumesc. Daţi-mi voie să-i dau cuvântul domnului Victor Paul Dobre, din partea Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal. Dar, în acelaşi timp, este şi preşedintele Comisiei pentru muncă şi protecţie socială.
|
|
|
|
|
Domnul Victor Paul Dobre: Doamna preşedinte, Stimaţi colegi, Dragi invitaţi, Aşa cum spunea şi colegul meu, domnul Cindrea, este destul de greu să iei astăzi cuvântul, având în vedere mesajele pe care invitaţii noştri de azi ni le transmit, mesaje care vin dintr-o realitate, realitate căreia probabil nu întotdeauna, chiar arareori, cei care facem politică îi răspundem la nivelul aşteptărilor. Totuşi, permiteţi-mi să prezint şi mesajul colegilor mei liberali. 5 mai reprezintă Ziua internaţională de luptă împotriva discriminării persoanelor cu handicap. Pentru români, însă, această zi poate fi numită ziua de luptă împotriva mentalităţii şi a atitudinii, nu întotdeauna favorabile, a societăţii româneşti faţă de persoanele cu handicap. Sistemul de protecţie a persoanelor cu handicap este relativ recent. Bazele s-au pus în 1990, când se înfiinţa Secretariatul de Stat, iar, ulterior, în 2003, Autoritatea Naţională. Exigenţele existente în documentele europene şi internaţionale, în mod deosebit ale Uniunii Europene, au determinat elaborarea unei strategii în domeniul protecţiei persoanelor cu handicap, printr-o hotărâre de Guvern din 2005, Strategia naţională pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013, şanse egale pentru persoane cu handicap pentru o societate fără discriminări. Strategia a avut trei obiecte generale: considerarea persoanelor cu handicap ca cetăţeni activi, care au posibilitatea de a alege şi-şi pot controla viaţa; al doilea - acordarea de sprijin pentru familiile care au în componenţă persoane cu handicap şi creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă pentru persoanele cu handicap, pentru fiecare obiectiv, stabilindu-se mai multe direcţii de acţiune. Strategia a fost baza Legii nr.448/2006 care viza atingerea acestor obiective expuse anterior. Deşi prin apariţia legii au fost rezolvate o mare parte a problemelor legate de persoanele cu dizabilităţi, credem că există în continuare şi mari lacune. De exemplu, în momentul de faţă, nu există centre de zi, de recuperare, de formare profesională, un număr foarte mic de persoane cu dizabilităţi muncesc, prestaţiile sociale nu se acordă la timp, guvernanţii uită să majoreze indemnizaţia ce se acordă persoanelor cu handicap, respectiv salariul asistentului personal sau maternal, dispozitivele medicale sunt de foarte multe ori de proastă calitate şi altele. Promovarea, protejarea şi asigurarea exercitării depline a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului pentru toate persoanele cu dizabilităţi ar trebui să fie prioritatea noastră, a tuturor. În calitate de cetăţeni cu drepturi depline, persoanele cu handicap ar trebui să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi restul populaţiei. Au dreptul la demnitate, la tratament egal, la o viaţă autonomă şi la o participare deplină în cadrul societăţii. Crearea unui cadru menit să le permită persoanelor cu handicap să se bucure de toate aceste drepturi ar trebui să reprezinte principalul nostru obiectiv pe termen lung. De asemenea, acest segment ar trebui să beneficieze de mai mult sprijin pentru a se putea integra sau reintegra pe piaţa muncii, deoarece rata de ocupare în rândul acestora este, prin comparaţie, foarte scăzută. Şomajul în rândul persoanelor cu handicap este dublu faţă de şomajul înregistrat în rândul celorlalte categorii ale populaţiei active. Nu în ultimul rând, un acces egal la o educaţie de calitate şi la posibilităţile de învăţare de-a lungul vieţii ar oferi persoanei cu handicap posibilitatea de a se implica pe deplin în societate şi de a-şi îmbunătăţi calitatea vieţii. Îmi permit să vă aduc în atenţie că, în momentul de faţă şi nu legat neapărat de această zi, este o iniţiativă pe care o avem deja, Grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal are în vedere elaborarea unui set de iniţiative care să îmbunătăţească legislaţia în domeniul protecţiei persoanelor cu handicap. Credem că foarte important ar fi să li se acorde un sprijin financiar real, indemnizaţia pe care ei o au în acest moment fiind extrem de mică. Importanţa unei susţineri financiare ar veni să completeze efortul pe care persoanele cu handicap trebuie să-l facă în fiecare zi, iar România, ca ţară membră a Uniunii Europene, are obligativitatea de a se alinia normelor europene în ceea ce priveşte asigurarea demnităţii vieţii persoanelor cu dizabilităţi. Vă mulţumesc. (Aplauze.)
|
|
|
|
|
Doamna Roberta Alma Anastase: Şi eu vă mulţumesc. Daţi-mi voie să-i dau cuvântul în continuare doamnei Lidia Potadici.
|
|
|
|
|
Doamna Lidia Potadici ( din banca rezervată invitaţilor): Bună ziua, doamnă preşedinte, Bună ziua, domnule prim-ministru, Bună ziua, doamnelor şi domnilor, Lidia Potadici mă numesc şi chiar azi, pe 5 mai, împlinesc şase ani de când am această problemă şi chiar era o coincidenţă absurdă, pot să zic, că este Ziua europeană a persoanelor cu handicap. Sincer să vă spun, nici nu ştiu cu ce să încep să spun tot ce am de spus, pentru că sunt foarte multe lucruri de discutat, care nu cred că se vor rezolva cât de curând. Am observat că, în societatea de astăzi, nu se face nimic pentru persoanele cu handicap, chiar dacă se promite foarte mult. Nu o spun cu pic de menajament, pentru că m-am lovit de toate lucrurile care m-au dat înapoi de la ce aş fi putut să fac şi am reuşit, sincer, doar cu ajutorul prietenilor şi familiei mele, societatea foarte, foarte puţin. Eu sunt studentă în primul an la master la psihologie. Am terminat, deci, o facultate. Am vrut să-mi fac studiile pentru că eu consider că acest lucru este normal pentru oricine şi vreau să încep în a crede că lucrurile se vor schimba şi cu adevărat să sper că se vor schimba. Eu m-am lovit de toate problemele care s-au discutat astăzi, de la transport, de la locuri în care nu putem merge pentru că este inaccesibil, de la negăsirea unui loc de muncă, de la neputinţa de a face ceea ce-ţi doreşti şi este un lucru foarte simplu. Şi gândiţi-vă cum ar fi dacă o persoană este blocată în a face ceea ce este normal să facă, adică să se dezvolte. Eu, sincer, nu mai vreau promisiuni, nu mai vreau să aud niciun fel de lucru care m-ar mai face să sper. Vreau cu adevărat să se schimbe ceva. Vreau să văd acest lucru. Mi s-a spus mai devreme să vorbesc despre problemele personale. Nu vreau să fac o problemă personală din tot ce mi se întâmplă mie, vreau să fiu în asentimentul tuturor persoanelor care s-au lovit de nenumărate ori de problemele care s-au discutat astăzi şi vreau să înţelegeţi cu adevărat ce înseamnă să fii o persoană cu handicap. Vă mulţumesc. (Aplauze.)
|
|
|
|
|
Doamna Roberta Alma Anastase: Şi eu vă mulţumesc. Îi dau cuvântul în continuare domnului deputat Kerekes Károly, reprezentând Grupul parlamentar al UDMR.
|
|
|
|
|
Domnul Kerekes Károly: Stimată doamnă preşedinte, Stimate domnule prim-ministru, Mă scuzaţi, n-am observat că a plecat. Stimaţi colegi, Stimaţi invitaţi, Am să dau citire unui text din partea grupului nostru parlamentar, ce reprezintă gândurile noastre cu privire la această zi solemnă, la această şedinţă solemnă, pe care n-aş vrea s-o folosesc, nu avem intenţia s-o folosim, pentru campanie electorală, pentru că ar fi injust şi imoral faţă de aceste persoane, despre care este astăzi vorba aici. Trebuie să-i dau dreptate domnului coleg Ioan Cindrea. Nu trebuie să politizăm această zi, nu trebuie să politizăm problema persoanelor cu handicap. Potrivit uzanţelor parlamentare, întotdeauna guvernele sunt acelea care iniţiază proiectele de lege pentru ratificarea convenţiilor internaţionale. să reţinem bine acest lucru. Săptămâna trecută, am participat, la Londra, la o şedinţă, la o consfătuire a Uniunii interparlamentare. Am avut ca temă drepturile persoanelor cu handicap. Trebuie să ştiţi că există o presiune uriaşă asupra tuturor ţărilor pentru a ratifica această convenţie despre care am vorbit şi astăzi. Stimate doamne, Stimaţi domni, Ca reprezentant al Grupului parlamentar al UDMR, în persoana mea ia cuvântul unul dintre acei parlamentari care a avut ocazia să participe, un urmă cu 17 ani, după schimbarea de regim, la dezbaterea şi adoptarea primelor acte normative în domeniul protecţiei persoanelor cu handicap, şi anume a Legilor nr. 53, respectiv nr. 57 din 1992. Aceste acte normative, adoptate de forul legislativ al societăţii democratice din România, au constituit primii paşi în încercarea de a aşeza la un loc normal, demn, preocuparea faţă de acei semeni care, datorită unor handicapuri fizice, senzoriale, psihice sau sociale, au nevoie de sprijinul societăţii. Noi, legiuitorii de atunci, am pornit cu ideea că reformularea întregului cadru legislativ referitor la persoane handicapate, aceasta fiind atunci terminologia uzuală, va asigura şanse maxime de integrare socială, reală a fiecărei persoane cu handicap. Ulterior, s-a dovedit, însă, că am fost naiv, crezând că tot ce am prevăzut în primele două legi amintite se va şi realiza, se va şi concretiza. Nu ne-am dat seama că societatea românească nu a fost suficient familiarizată cu problemele persoanelor cu handicap. Deşi era o prioritate absolută formarea opiniei publice în sensul înţelegerii problemelor reale ale persoanelor cu handicap, a întăririi solidarităţii sociale şi a responsabilizării comunităţii, nu s-a preocupat suficient de aceste chestiuni. Este grăitor faptul că aceste deziderate au apărut sub formă de principii doar după 14 ani, în Legea nr. 448/2006. Sunt de părere că putem adopta sute de legi, dar dacă nu se fac eforturi pentru schimbarea mentalităţii, nu vom putea îmbunătăţi situaţia. Vă reamintesc numai că, în urmă cu câteva decenii, Theodor Roosevelt, fostul preşedinte al Statelor Unite, care era el însuşi persoană cu handicap, spunea că: " Nivelul de civilizaţie al unui popor se măsoară şi prin modalitatea în care se rezolvă problema persoanelor cu handicap." În acest context, Grupul parlamentar al UDMR felicită această iniţiativă de a marca, printr-o şedinţă solemnă, Ziua internaţională de luptă împotriva discriminării persoanelor cu handicap. Considerăm că asemenea dezbateri contribuie şi ele la ducerea în faţa opiniei publice a problemelor cu care se confruntă persoanele cu handicap. Astfel de evenimente sunt necesare, dar nu sunt suficiente pentru rezolvarea acestor probleme. Considerăm că este o prioritate a Parlamentului ratificarea Convenţiei ONU privind drepturile persoanelor cu handicap, adoptată la New York în decembrie 2006, şi amendarea corespunzătoare a legislaţiei noastre în domeniu. Din perspectiva îmbunătăţirii legislaţiei, propunem schimbarea terminologiei utilizate. Izolarea, discriminarea şi excluderea persoanelor cu dizabilităţi din viaţa comunităţii au făcut ca organizaţiile persoanelor cu dizabilităţi să conteste modul în care persoanele erau tratate şi etichetate de către societate. În plan lingvistic, acest demers s-a concretizat prin înlocuirea termenului "handicap" cu "dizabilitate" în discursul public. Pentru a combate asocierea negativă a conotaţiilor peiorative cu persoanele care sunt afectate de o dizabilitate, organizaţiile persoanelor cu dizabilităţi recomandă înlocuirea sintagmei de "persoană cu handicap" cu cea de "persoană cu dizabilităţi", urmând termenii Conferinţei de la Salamanca, Spania, din 1994. Cu toate semnalizările ONG-urilor în domeniu, legislaţia în vigoare foloseşte predominant sintagma de "persoane cu handicap". Deşi este marcată Ziua internaţională de solidaritate cu persoanele cu handicap, totuşi, ce justifică marcarea Zilei internaţionale a luptei împotriva discriminării persoanelor cu handicap? Persoanele cu dizabilităţi suferă multiple dezavantaje pe piaţa muncii, legate, pe de o parte, de vârstă, educaţie şi loc, iar pe de altă parte mentalităţile generate de lipsa de informare a angajatorilor. Multe persoane cu dizabilităţi sunt marginalizate din punct de vedere social şi economic, forţaţi la o pensionare prematură, cu pensii mizere, iar când acestea se combină cu efectele lipsei de şcolarizare şi pregătire profesională, perspectivele lor de încadrare în muncă sunt minime. Conform unei analize recente, prezentate de Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Handicap, din totalul de 631.199 de persoane cu handicap din România, 97% se află în îngrijirea familiilor şi doar 4% sunt încadrate în muncă. Din cauza discriminării care aduce cu sine marginalizarea şi segregarea anumitor categorii de indivizi, vizaţi de astfel de practici, societatea actuală perpetuează inegalitatea în drepturi a oamenilor, judecându-i şi condamnându-i pe cei cărora nu le acordă nici măcar şansa de a putea să ducă un trai decent. Negarea anumitor drepturi fundamentale, cum ar fi: dreptul la o educaţie adaptată în funcţie de diferitele abilităţi; accesul la îngrijire medicală adecvată; posibilitatea de a învăţa o meserie în concordanţă cu abilităţile individuale şi posibilitatea de a-şi câştiga propria existentă etc. reprezintă acte discriminatorii, iar privite în ansamblu, au un impact deosebit de grav asupra individului şi dezvoltării sale armonioase. Discriminarea directă şi indirectă, lipsa posibilităţilor materiale şi izolarea socială sunt principalele cauze pentru care persoanele cu dizabilităţi şi familiile acestora sunt expuse riscului de excludere socială. Responsabilitatea combaterii excluderii sociale revine, în primul rând, statului, prin intermediul autorităţilor administraţiei centrale şi locale. De asemenea, societatea civilă şi ONG-urile în special au un rol important de jucat. Modalităţile de luptă împotriva excluderii sociale şi a sărăciei depind de sistemele naţionale de protecţie socială şi de politicile sociale. Persoanele cu dizabilităţi trebuie să aibă posibilitatea unor alegeri individuale şi de a-şi controla viaţa de zi cu zi, la fel ca şi celelalte categorii ale populaţiei. De aceea, serviciile de asistenţă şi sprijin ar trebui să fie mai bine adaptate nevoilor persoanelor cu dizabilităţi. O altă latură importantă este problematica accesibilităţii. Conform legislaţiei în vigoare, încă din anul 2006, toate instituţiile publice trebuia să construiască rampe de acces pentru persoane imobilizate în cărucior. La nivelul declaraţiilor, toată lumea este de acord cu necesitatea accesibilizării instituţiilor publice şi private, dar procentul clădirilor accesibile este încă foarte scăzut. Cu părere de rău trebuie să vă atrag atenţia, ca şi alţii, că nici clădirea Parlamentului nu este accesibilă, cum nici site-ul Camerei Deputaţilor n-are o variantă accesibilă. La capitolul accesibilităţi în mijloacele de transport în comun, situaţia este şi mai gravă. Este greu de crezut că, până la 31 decembrie 2010, toate mijloacele de transport în comun vor fi adaptate accesului neîngrădit al persoanelor cu dizabilităţi. Doamnelor şi domnilor, În încheiere, putem trage concluzia că pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă persoanele cu dizabilităţi, pentru eliminarea discriminării acestora, este nevoie de mai puţine declaraţii şi de mai multe fapte. Tot ce ne propunem să facem pentru ei, se va putea concretiza numai în condiţiile în care iniţiativele vor fi însoţite de percepţia corectă a întregii societăţi în raportarea sa la persoanele cu dizabilităţi. Calitatea noastră de ţară membră a Uniunii Europene ne obligă la atingerea nivelului de civilizaţie la care nu compătimirea, ci solidaritatea şi responsabilitatea comunităţii să prevaleze în preocuparea noastră în rezolvarea problemelor persoanelor în cauză. Vă mulţumesc pentru atenţie. (Aplauze.)
|
|
|
|
|
Doamna Roberta Alma Anastase: Şi eu vă mulţumesc foarte mult. Am să-i dau cuvântul în continuare domnului Petru Moroşan.
|
|
|
|
|
Domnul Petru Moroşan: Doamnă preşedinte, Excelenţele voastre, Excelenţele voastre, domnilor deputaţi şi doamnelor deputat, Sunt o persoană cu handicap locomotor, fără mâini din naştere. Ne confruntăm cu foarte, foarte multe probleme. trei minute vă promit că vă reţin. Noi avem un ajutor social - se spune că avem un ajutor social de 3 milioane; nu este de 3 milioane, ci este de 1.930.000 de lei, 193 roni, în care se adaugă o alocaţie completară, în care Guvernul (ex - prim-ministrul Tăriceanu) ne-a luat abonamentul de radio TV şi abonamentul Romtelecom şi ne-a adăugat o alocaţie complementară, cu care nu putem să trăim. Eu sunt căsătorit, am doi copii, cu ajutorul lui Dumnezeu, unul de 7 ani şi unul de 12 ani, întreţinerea este de 5 milioane, lumina, telefonul etc. Ne mai confruntăm, pe trenuri, în care avem numai la trenul accelerat gratuitate - persoanele accentuate au 12 călătorii, iar cele care sunt mai puţin grav au şapte călătorii. Şi vă dau un singur exemplu: o persoană cu handicap care vrea să meargă la Suceava sau la Vatra-Dornei poate merge cu un singur accelerat, restul seara, la ora 21,00. Celelalte trenuri sunt rapide, noi plătim diferenţa din 193 de lei, pe care-i avem, care s-au mărit cu 15 lei la 1 ianuarie, ce facem? După aceea, ne confruntăm, persoanele cu handicap locomotor, cu proteze care se dau la cinci sau patru ani. Se strică. Gândiţi-vă ce înseamnă să mergi cu o proteză de lemn, s-o târâi după tine, mai ales cei cu picioare, la mâini nu se poate, numai de formă. Cei cu care sunt în cărucioare şi-i vedeţi - un cărucior se dă la patru-cinci ani. Gropile care sunt la ora actuală strică aceste cărucioare şi vai de capul nostru. Nu ni se mai dă un cărucior sau o cârjă pentru cei care merg în cârjă, la doi-trei ani. Cei care în timpul vieţii ajung infirmi sau handicapaţi după 26 de ani, de exemplu, dacă ai împlinit 27 de ani şi ai avut un accident, Doamne fereşte, nu se mai încadrează în handicapul locomotor. Comisia nu-şi mai dă dreptul de a fi persoană cu handicap. Am întâlnit şi am văzut multe la televizor, când o persoană şi-a pierdut picioarele, fie l-a tăiat trenul, la 30 sau 40 de ani, nu se mai încadrează persoana respectivă cu handicapul respectiv. Eu vă mulţumesc foarte mult. Să vă ajute Dumnezeu să faceţi o lege bună pentru noi, să vă dea Dumnezeu un mandat frumos şi Hristos a înviat şi la mulţi ani!
|
|
|
|
|
Doamna Roberta Alma Anastase: Şi îi mulţumesc domnului Moroşan. Daţi-mi voie să-i dau cuvântul acum reprezentantului Grupului minorităţilor naţionale, domnului Gheorghe Firczak.
|
|
|
|
|
Domnul Gheorghe Firczak: Doamnă preşedinte, Stimaţi invitaţi, Doamnelor şi domnilor colegi, Sigur că această problematică a persoanelor cu dizabilităţi este o problematică foarte importantă şi noi, Grupul minorităţilor naţionale, subliniem, de câte ori avem prilejul, că şi pe noi ne preocupă problemele generale, universale ale societăţii româneşti şi sigur că aceasta este una dintre problemele universale ale României. Eu, personal, am avut întotdeauna o relaţie specială în judeţul Hunedoara, în municipiul Deva, cu asociaţia care reprezenta acest gen de concetăţeni ai noştri. Am colaborat foarte mult, la diverse acţiuni, tocmai pentru a sublinia solidaritatea noastră cu domniile lor şi, într-adevăr, au nevoie de solidaritatea noastră. S-a spus aici că este nevoie de o lege care să le reglementeze situaţia. Este nevoie de atenţia noastră, a întregii societăţi româneşti, pentru a-i putea sprijini să îşi desfăşoare viaţa în conformitate cu normele universale pentru domniile lor. Vreau să menţionez, de asemenea, că uniunea noastră, Uniunea Culturală a Rutenilor din România, eu, personal, avem o relaţie deosebită de sprijinire cu o domnişoară din judeţul Bistriţa Năsăud, din comuna Baciu, Valeria Scuturici (pe care am văzut-o la emisiunea lui Mircea Radu, "Din dragoste"), o persoană cu dizabilităţi. Fiind de vârsta băiatului meu, am contactat-o telefonic şi, de foarte multe ori, am trecut prin Baciu să o vizităm. Are o forţă deosebită, este absolventă de psihologie şi îşi desfăşoară activitatea cu foarte multă putere, reuşeşte să treacă peste dizabilitatea de care suferă. Eu vreau să vă asigur, în încheiere, de faptul că Grupul minorităţilor naţionale este solidar cu domniile voastre. În momentul în care se va discuta legea pentru aceste persoane în Camera Deputaţilor, în mod evident, noi, întregul grup, vom sprijini acele prevederi care să vă fie favorabile şi să vie o lege în folosul domniilor voastre. Vă mulţumesc. (Aplauze.)
|
|
|
|
|
Doamna Roberta Alma Anastase: Şi eu vă mulţumesc. În încheiere, aş vrea să le mulţumesc celor doi colegi care m-au ajutat astăzi să conduc şedinţa: Adina Barbu, care este o tânără surdo-mută, şi lui Cosmin Jurcan. Aş vrea să le mulţumesc şi doamnelor care astăzi au făcut pentru prima oară în Parlamentul României o traducere mimicogestuală şi sper ca, propunând Biroului permanent al Camerei Deputaţilor să fie acceptat ca, de acum înainte, la şedinţele festive, să avem o astfel de traduceri. Vă mulţumesc dumneavoastră, domnilor şi doamnelor parlamentari, şi vă invit ca împreună să mulţumim invitaţilor noştri speciali de astăzi.(Aplauze.)
|
|
|
|
|
Şedinţa s-a încheiat la ora 12,10.
|
|
| |
|
 |
