Parliamentary debates
Parliamentary debates
Sittings of the Chamber of Deputies of October 8, 2009
- Abstract of the sittings
- Full-text of the sittings
- Published in Monitorul Oficial no.127/2009
Video - Flash & IOS
| Vous etes ici: | Prima pagina > Parliamentary debates > Sittings of the Chamber of Deputies of October 8, 2009 |
Sittings of the Chamber of Deputies of October 8, 2009
|
Şedinţa a început la ora 14,45. Lucrările au fost conduse de doamna Roberta Alma Anastase, preşedintele Camerei Deputaţilor, asistată de domnii Dumitru Pardău şi Sever Voinescu-Cotoi, secretari. (S-a intonat Imnul naţional "Deşteaptă-te române") |
|
||
|
|
Doamnelor şi domnilor deputaţi, Distinşi reprezentanţi ai corpului diplomatic, Onorat auditoriu, Doamnelor şi domnilor, Declar deschisă sesiunea solemnă a Camerei Deputaţilor consacrată comemorării Holocaustului. Înainte de a continua, vreau să vă adresez, în numele Camerei Deputaţilor şi al Parlamentului României, scuzele noastre pentru această întârziere la sesiunea de comemorare a victimelor Holocaustului. Este un eveniment de importanţă deosebită nu doar pentru Parlamentul României, ci şi pentru societatea românească, în general. Daţi-mi voie, pentru început, să rostesc câteva cuvinte. |
|||
|
|
Doamna Roberta Alma Anastase: (De la tribună.) Doamnelor şi domnilor, Rememorăm astăzi, în cadrul acestei şedinţe solemne a Camerei Deputaţilor, un moment tragic al istoriei României şi al istoriei europene. În estimările cele mai avizate, autorităţile române din perioada celui de-al doilea război mondial sunt responsabile de moartea a între 280 de mii şi 380 de mii de cetăţeni români şi ucraineni, marea majoritate etnici evrei şi romi. De asemenea, alţi 135 de mii de etnici evrei au fost ucişi în teritoriile româneşti anexate temporar în acţiuni ale autorităţilor maghiare din acea perioadă. În asemenea cazuri, cifrele, mereu imprecise, nu pot spune niciodată dimensiunea reală, umană, a unei tragedii. Faptul că aceste evenimente au avut loc într-o perioadă nefastă a istoriei europene, la comanda unor regimuri politice naţionale, autoritare şi poate la instigarea Reich-ului nazist, este irelevant şi nu atenuează gravitatea morală a faptelor. Faptul că ele au fost urmate de o altă tragedie de proporţii, dictatura comunistă, nu schimbă cu nimic caracterul unic al Holocaustului. Ceea ce distinge în mod particular acest episod de alte atrocităţi comise în secolul XX, şi aici, din păcate, nu ducem lipsă de termeni de comparaţie, este faptul că victimele sale nu erau vinovate decât de a se fi născut. Nu erau vinovate pentru că ar fi încălcat o lege reală sau închipuită, sau pentru că s-ar fi opus unei autorităţi sau unui regim legitim sau dictatorial. În acei ani, cetăţeni români au murit pentru că s-au născut din părinţi romi sau evrei, iar statul român este principul purtător de responsabilităţi reale, dar şi istorice. S-a spus cu alte ocazii că o generaţie nu-şi poate alege problemele pe care le moşteneşte, dar îşi poate alege răspunsul la ele. În cei 45 de ani de dictatură au fost privaţi de dreptul de a discuta liber acest moment al istoriei noastre. În primii ani de după Revoluţia din 1989, faptul că eram încă o naţiune care-şi căuta sensul, i-a făcut pe unii români să găsească mai greu adevărul, buna-credinţă şi compasiunea. Observ, însă, cu satisfacţie, că de ceva vreme, şi mai cu seamă de la publicarea raportului Comisiei internaţionale pentru studierea Holocaustului, a început un proces naţional de asumare, de conştientizare a Holocaustului. Astăzi, avem responsabilitatea şi maturitatea democratică necesare pentru a duce acest proces până la capăt. Doamnelor şi domnilor, Sesiunea solemnă de astăzi este importantă, în primul rând, pentru că ne permite să comemorăm victimele acestei tragedii. Însă, trebuie să ne folosim de acest prilej şi pentru a scoate din nou în evidenţă rădăcinile şi cauzele istorice ale Holocaustului: rasismul, xenofobia, intoleranţa, antisemitismul şi să ne reafirmăm angajamentul nostru de a combate formele în care ele se manifestă astăzi în societatea românească. Am spus-o şi cu alte ocazii şi o repet: încă există discriminare, încă există atitudini xenofobe şi rasism. Cel puţin în ceea ce priveşte minoritatea romă, experienţa ultimilor ani ai României, dar şi a altor state membre ale Uniunii Europene, ne arată că aceasta continuă să se confrunte cu o discriminare sistemică şi lipsa de oportunităţi egale. Este un lucru cu atât mai grav cu cât responsabilitatea aparţine mai mult decât unui Guvern, unui sistem legislativ sau unei ţări. Ea aparţine unei mentalităţi răspândite pe întreg continentul şi se manifestă similar în aproape toate ţările europene. Cred că, de aceea, ca orice moment de comemorare a victimelor atrocităţilor din trecut, trebuie să fie însoţit de un efort constant de a elimina nedreptăţile similare din prezent. Memoria este un exerciţiu permanent şi evenimente precum cel de astăzi au rolul de a ne readuce aminte ceva ce nu trebuie uitat niciodată. În egală măsură, la aproape şapte decenii de la Holocaust, ca depozitari şi continuatori ai acestei memorii, avem obligaţia de a lupta împotriva cauzelor acestor tragedii, în formele în care acestea continuă să se manifeste. Vă mulţumesc. (Aplauze.) Doamnelor şi domnilor, În spiritul celor spuse mai devreme, mă bucur să dau cuvântul, întâi de toate, reprezentanţilor minorităţilor evreiască şi romă în Parlamentul României, domnilor deputaţi Aurel Vainer şi Nicolae Păun. Domnule Vainer, vă rog. |
|||
|
|
Stimată doamnă preşedinte, Stimaţi colegi deputate şi deputaţi, Onorată audienţă, Distinşi membri ai Corpului diplomatic prezent la Bucureşti, care participaţi la această sesiune solemnă, În numele meu şi al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, vă mulţumesc tuturor pentru participarea la acest moment extrem de important pentru istoria României, a evreilor şi, practic, a umanităţii. Daţi-mi voie să spun mai întâi că, de fapt, noi comemorăm pe cei care au pierit în Holocaust, dar, de fapt, ne aducem aminte de pagini foarte dureroase din istoria Europei şi a României, evident, care au însemnat tragedii umane până la moarte. Trebuie să spunem că acest Holocaust este un cuvânt care se potriveşte şi în cazul României. Deşi este ştiut că Holocaust înseamnă ardere totală, în cazul evreilor din România, spre fericirea noastră, o parte însemnată din evrei au supravieţuit acelei perioade. Eu, personal, sunt un supravieţuitor. Aveam atunci zece ani când a început urgia nazistă, urgia legionară, şi când au început toate restricţiile posibile împotriva evreilor. Şi de aceea spun: Holocaust a fost în România. Din păcate, au fost români care au ucis, care au făcut lucruri dintre cele mai urâte. Dar, în acelaşi timp, nu pot să nu-mi spun cu mâna pe inimă că au fost români demni în această perioadă de mare restrişte, de tragedie umană, care au ajutat, care s-au manifestat în favoarea evreilor cu cele mai diferite categorii. Dacă vă amintiţi, anul trecut, am împrăştiat în sală o carte denumită "Demnitate în vremuri de restrişte", în care am vrut să arătăm, în primul rând, existenţa Holocaustului în România, dar şi să marcăm, să dăm informaţii, să punem în circulaţie cifre, oameni, personalităţi, care au încercat să uşureze soarta evreilor cu mari riscuri personale şi familiale. Eu îmi fac o datorie de onoare să mulţumesc acestor români care au fost atunci alături de noi, aşa cum mulţumesc autorităţilor româneşti, care din 2004 încoace, au luat în analiză şi şi-au însuşit concluziile raportului Comisiei de studierea Holocaustului în România, Comisia Elie Wiesel. Se recunoaşte de către statul român existenţa a numeroase victime evreieşti şi din populaţia romă care au suferit în multe feluri tragedia acestei perioade. Sigur, vinovaţii nu mai sunt printre noi, au fost cei care au constituit mişcarea legionară, regimul Antonescu şi aşa mai departe. Pot să spun însă că, pentru a înţelege bine tragedia noastră, nu trebuie să ne limităm numai la morţi, la cei ucişi, la cei care au pierit de foame, de mizerie, de lipsă de igienă, de cele mai cumplite boli, în Transnistria mai cu seamă, dar să ne reamintim că din 1938 încoace, în România au apărut măsuri de discriminare antievreieşti, treptat, treptat, ele au crescut, sunt multe, n-aş vrea să vă reţin atenţia, dar aş spune numai că în anii aceia pentru un evreu, un copil de evreu, cum am fost eu, de pildă, să te duci să iei pâinea pe cartelă, numai o treime din raţia celuilalt copil neevreu, însemna ceva. Sunt multe altele: excluderea din şcoli, excluderea din profesiuni liberale, excluderea din economie şi foarte, foarte multe. Ce este de reţinut însă? Că soarta noastră era pecetluită. Au existat programe, planuri, cu meticulozitatea nazistă, făcute pentru ca toţi evreii din România să ia calea deportărilor în lagărele de concentrare, la camerele de gazare şi aşa mai departe. Şansa noastră istorică a fost că, din 1942, cursul războiului a luat o altă evoluţie, iar măsurile de deportare s-au oprit. Nu uitaţi însă că am avut pogromuri, am avut în 1940, pogromul de la Dorohoi, am avut în 1941, ianuarie, pogromul de la Bucureşti, am avut în iunie 1941, pogromul de la Iaşi şi un pogrom mai mic, de mai mici proporţii, la Galaţi şi ceva la Ploieşti. Astea au fost victime omeneşti. Aş aminti doar că, la Iaşi, au pierit 13 mii de evrei, fie împuşcaţi în faţa chesturii poliţiei, sau duşi cu trenurile morţii, dintre care foarte puţini s-au întors. Aş dori să închei şi să explic doar această idee că Holocaustul în România a însemnat un proces care a mers crescendo, dar care, spre marea fericire a multora dintre noi, s-a schimbat începând din 1942, fără însă să se ridice restricţiile antievreieşti. Trecem însă la pagini mai de actualitate. Şi aş dori să mulţumesc tuturor autorităţilor române, celor trei preşedinţi ai României care au început procesul de asumare: Preşedintele Ion Iliescu, Preşedintele Emil Constantinescu şi Preşedintele Traian Băsescu. Astăzi, pentru noi, evreii din România şi sper şi pentru romi, am trăit un moment cu totul şi cu totul de excepţie: s-a inaugurat Memorialul Holocaustului din România la Bucureşti. Vă recomand, atunci când veţi avea timp, mergeţi să vedeţi, apropiaţi-vă de această pagină de istorie, nu frumoasă, a poporului român, foarte tragică pentru poporul evreu, şi veţi vedea, veţi simţi şi răspunderea şi mai ales veţi învăţa mai bine lecţia istoriei. Lecţia istoriei e simplă: Holocaustul nu este un lucru care s-a întâmplat doar evreilor, în forma în care a fost, dar se poate întâmpla oricând, oriunde, şi cu alţii. Şi lecţia istoriei este să nu permitem niciodată să se mai repete aceste tragedii ale istoriei umanităţii. Este un mesaj care vi-l adresez şi vă rog şi pe dumneavoastră, în calitate de români, de colegi ai mei de Parlament, militaţi pentru înlăturarea acestor racile ale societăţii care sunt: xenofobia, antisemitismul, rasismul, propovăduirea teoriilor şi curentelor legionare antisemite. Nu mă opresc decât la faptul că, din păcate, în România de azi se mai întâmplă incidente de tip antisemit. Aş aminti doar faptul că, exact acum un an, cimitirul Giurgiului din Bucureşti a fost vandalizat, 131 de morminte au fost distruse, deci 131 de oameni au trăit a doua oară moartea. Din păcate, reacţia autorităţilor nu este cea dorită. Şi aş dori să dau o notă, dacă-mi permiteţi să spun aşa, o apreciere foarte bună pentru Parlamentul României care, de mai mulţi ani, a început procesul de asumare, prin recunoaşterea în diferite forme a celor întâmplate, prin acordarea unor indemnizaţii supravieţuitorilor Holocaustului, cum s-a făcut şi cu acei români care au murit în închisorile comuniste, deţinuţii politici de atunci. Acum am să am rugămintea să fiţi de acord cu un proiect de lege, elaborat împreună cu doi colegi de la minorităţi, să-l susţinem, să mărim această indemnizaţie ca să nu mai avem o discriminare. În prezent, este o discriminare faţă de deţinuţii politici la nivelul indemnizaţiei. N-am vrut să ating acest subiect, dar m-a luat gura pe dinainte. Mă scuzaţi! Mai e o vorbă, şi anume să continuăm să fim un factor favorizant pe plan legislativ pentru tot ceea ce înseamnă combaterea rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi negaţionalismului Holocaustului. Nu pot să nu amintesc măsurile care s-au luat în timp. În învăţământul românesc se predau lecţii despre Holocaust. Este un lucru extraordinar: copiii încep să înţeleagă şi ceea ce sperăm să nu se mai întâmple. Deci, mesajul meu final este cam aşa: vă mulţumesc că aţi venit, vă mulţumesc că sunteţi cu noi aici, şi sper într-adevăr că veţi fi militanţi activi ai ideii ca nimic să nu se mai întâmple niciunde şi nicicum de acest gen, de ceea ce a însemnat Holocaustul pentru Europa şi pentru România. Vă mulţumesc foarte mult pentru atenţie. (Aplauze.) |
|||
|
|
Şi eu vă mulţumesc. Daţi-mi voie ca, în continuare, să-i dau cuvântul domnului Nicolae Păun, reprezentantul Comunităţii rome, dar şi al Partidei Romilor Pro-Europa. |
|||
|
|
Mulţumesc, doamna preşedinte. Doamnelor şi domnilor deputaţi, Stimaţi invitaţi, Astăzi este o zi importantă şi îngăduiţi-mi să transmit din partea comunităţilor de romi din România tot respectul pentru faptul că dumneavoastră sunteţi prezenţi la această şedinţă solemnă. Probabil că dacă era vorba de o moţiune de cenzură sau, eu ştiu, cu totul şi cu totul altceva, sala era mai plină. Dar aşa e în fotbal, se joacă. Trebuie să mulţumesc în primul rând Parlamentului României pentru că a reuşit să înţeleagă că asemenea sesiuni solemne fac parte din caracterul unei instituţii la nivel înalt şi, nu în ultimul rând, vreau să mulţumesc din partea comunităţilor de romi autorităţilor statului român pentru faptul că a înţeles de cuviinţă, în cele din urmă, să existe un monument care să fie desemnat victimelor Holocaustului. Vreau să mai mulţumesc şi Preşedinţiei pentru faptul că astăzi, la ora 19, organizează, de asemenea, o reuniune solemnă la Palatul Cotroceni, şi Preşedintele Traian Băsescu, pentru a doua oară în mandatul domniei sale, va decora o serie de supravieţuitori de etnie romă, lucru care nu are decât să-i bucure pe dumnealor, ca atare, fiind prezenţi şi în sală, şi, implicit, pe noi, ca reprezentanţi ai comunităţilor de romi. Trecând la lucruri ceva mai serioase, ştim cu toţii că 9 octombrie 1941 a însemnat ziua zero, ziua în care s-a declanşat marea prigoană împotriva etnicilor evrei, a început Holocaustul, şi ulterior, la aproximativ un an, mai exact la data de 1 iunie 1942, a început prigoana şi Holocaustul împotriva minorităţii rome. Mai ştim, de asemenea, în ceea ce priveşte minoritatea romă, nu pot să-mi permit să intru în datele pe care le are comunitatea evreiască, că pe teritoriul României au fost deportate aproximativ 38 de mii de persoane, cetăţeni români de etnie romă. În 1945, după ce se termină războiul, se încheie toate tratatele ca atare, statul român recunoaşte, prin arhiva jandarmeriei, că au existat 25 de mii de persoane de etnie romă care au fost deportate în Transnistria şi, dintre acestea, numai 14 mii s-au mai întors acasă, deducând automat că 11 mii de persoane a murit în condiţiile pe care le cunoaştem. Din 11 mii de persoane, trebuie subliniat faptul că aproximativ jumătate dintre aceştia erau copii nevinovaţi. Îngăduiţi-mi, dacă nu plictisesc foarte tare, să mă gândesc oarecum ce a determinat această decizie nefastă a regimului fascisto-nazist. Nu cred că, pe data de 8 octombrie 1941, Hitler îşi adună consiliul de război şi spune: "Gata, de mâine, începe prigoana împotriva minorităţii evreieşti, împotriva etnicilor evrei!" Cum nu cred că în luna mai s-a întâlnit, de asemenea, Hitler cu tot consiliul de război şi a spus: "Gata, trecem şi la ceilalţi!" Lucrurile acestea oarecum au fost premeditate. Ştim cu toţii că criza din 1931-1933 a fost un motiv al personalităţilor timpului din Germania, celor care activau undeva în zona de dreapta extremistă, care s-a perpetuat uşor până în anii ′37-′38. Nu scoatem în schimb în relief faptul că au fost extrem de multe acţiuni concertate împotriva evreilor în perioada ′37-′41. Şi iar nu scoatem în evidenţă faptul că foarte mulţi profesori, doctori, oameni politici, ingineri, ziarişti de marcă, au alimentat ideea de exterminare a minorităţii evreieşti şi minoritatea romă, considerându-le două ruşini ale Europei moderne. De ce am făcut această mică paralelă şi aceste ghilimele de rigoare? Pentru că, din păcate, pe noi, sau, din fericire, cum vreţi s-o luaţi, pe noi, ca minoritate, ne leagă ceva ani ca istorie, ca atitudine, de minoritatea şi de etnicii evrei. Până undeva în anii 1945. În schimb, cu tot respectul pe care-l port acestei etnii, vreau să spun că drumurile noastre s-au despărţit din 1945. Etnicii evrei au fost ajutaţi, pe bună dreptate şi trebuiesc ajutaţi în continuare, ca să renască, să poată să-şi crească copiii în linişte şi în siguranţă, în vreme ce noi, şi ce dacă? Şi "ce dacă" ăsta s-a pus întotdeauna în dreptul nostru. "Ei, şi ce dacă v-am deportat? Descurcaţi-vă!", "Ei, şi ce dacă a urmat după aceea regimul comunist şi s-a încercat ca minoritatea romă să fie asimilată forţat, să piardă cultura, tradiţiile, limba, să li se ia aurul şi tot aşa mai departe, şi averile care le-a agonisise acolo". "Ei, şi ce dacă?" "Ei, şi ce dacă aţi fost robi în România acum 500 de ani? Asta e! Mai toleraţi-o şi voi acum, ce trebuie să..." Sunt lucruri care se întâmplă în istorie. Dacă am fi stat să ne gândim cu maximă luciditate, am spune că, bun, a trecut un rău, bine că s-a dus, să dea Dumnezeu să nu se mai repete. Corect. La minoritatea evreiască, apoi nu s-a mai întâmplat. Foc lua Europa dacă se întâmpla cu un etnic evreu după ′47-′50 ceva. La noi: "Ei şi ce dacă?". Dacă ne gândim, imediat după perioada anilor 1989, unde speram şi noi să avem un picuţ de libertate şi să fim şi noi puţin luaţi în seamă, apoi, ştim cu toţii ce s-a întâmplat: ştampilaţi, precum vitele, amprentaţi, interzişi să călătorim dintr-un spaţiu în altul, dat foc la case, izgoniţi dintr-o zonă în alta. Ce s-a întâmplat pe teritoriul României?! Hădăreni: foc la case, ars copiii de vii, Bolintin-Deal, Bolintin-Vale, ghetoizare şi tot ce mai vreţi dumneavoastră. Ei, şi ce dacă! Toate aceste întrebări pe care ni le punem, în calitate de cetăţeni români şi europeni, vin într-un context al modernismului. Ne place să facem declaraţii politice pompoase, ne place să inventăm instituţii, ne place să mergem şi să spunem că pentru minoritatea romă, gata, în sfârşit a apărut o rază de soare. Ne-aţi întrebat vreodată, domnilor, dacă noi suntem mulţumiţi? Am stat noi, vreodată, la masă să discutăm cu dumneavoastră ce-i bine, şi ce-i rău? Pentru că s-ar putea să se aplice următorul proverb: "Nu tot ceea ce vreţi dumneavoastră să ne faceţi bine, este şi binele pe care ni-l dorim noi". Or, stau să mă gândesc dacă, nu cumva, această atitudine de extremă dreapta, pe un motiv lesne întemeiat, copiat parcă la indigo: 1931 - 1937, criză economică. Cine-i vinovatul? Ţiganul. cum se repetă acum. Suntem în criză economică, ne gândim, oarecum, că trebuie să găsim un vinovat, şi-n Europa strică ambientul, eu ştiu, ţărilor membre ale Uniunii, ţiganul. Hai să-l izolăm, hai să-i facem ceva, să scăpăm de el. Da, bine spunea colegul şi prietenul meu, domnul Aurel Vainer. Cred că mare lucru din istorie nu am învăţat, nici să ne comportăm, nici să încercăm să venim cu măsuri cât se poate de radicale împotriva rasismului şi a xenofobiei. Nu ştim nici să interzicem cu adevărat anumite atitudini de extremă dreapta, pentru că în România a existat şi există un distins om politic, căruia chiar nici nu-mi face plăcere să-i dau numele, defila la mare scenă, fără să deranjeze pe nimeni, îmbrăcat în ţinută, aşa, de mareşal german, şi la un moment dat ne-a şi sfidat: Ei, şi ce e, mă, care este problema? Ei, şi ce dacă?! Domnilor, închei prin a vă spune că, da, suntem, de asemenea, bucuroşi că în România există un monument unde ne putem duce an de an să depunem o coroană de flori în memoria celor care au dispărut dintre noi pe nedrept. Dar, mă gândesc, când o să facem un monument pentru cei care dispar, zilnic, dintre noi, tot pe nedrept. Cred că, şi cu asta închei, nu este de ajuns numai să facem declaraţii, să inventăm instituţii, să elaborăm documente dacă nu venim cu măsuri categorice să ajutăm o minoritate, care nu are cum să influenţeze majoritatea, sub nicio formă, să nu-i fie teamă nimănui, să ajutăm o minoritate să aibă siguranţă socială, să poată să se dezvolte şi să poată să arate că nu este chiar aşa, oaia neagră a Uniunii Europene, şi nici măcar a României, pentru că am dat şi noi doctori, ingineri, oameni politici marcanţi în această ţară şi avem, în continuare, şi în Parlamentul României, foarte mulţi colegi dintre rândurile mai din spate, aşa, nu de ale noastre, zic mai din spate, şi ne face cinste, este bine. Că doar ne salutăm, este de ajuns. Domnilor, ajutaţi-ne, dacă vreţi cu adevărat să simţiţi că aţi făcut ceva pentru o minoritate căreia i-aţi greşit foarte mult. Vă mulţumesc. (Aplauze.) |
|||
|
|
Şi eu vă mulţumesc. Daţi-mi voie ca în continuare să dau cuvântul domnului Oren David, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Statului Israel la Bucureşti. |
|||
|
|
Excelenţa Sa domnul Oren David: (ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Statului Israel la Bucureşti): Excelenţă, Onoraţi membri ai Parlamentului, Doamnelor şi domnilor, Ne-am adunat aici pentru a comemora victimele Holocaustului în România şi pentru a ne îndeplini promisiunea de a nu uita niciodată. Este obligaţia noastră atât faţă de victime, cât şi faţă de generaţiile următoare. Inaugurarea Memorialului Holocaustului şi această reuniune specială sunt un tribut, un act de recunoştinţă, de respect şi solidaritate, în numele statului român de astăzi, faţă de sutele de mii de evrei români şi membri ai comunităţii rome, copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni care au pierit în timpul Holocaustului. Saga evreilor români în perioada Holocaustului este interconectată cu cea a celor 6 milioane de evrei din Europa, ale căror vieţi s-au sfârşit brusc în cel de-al doilea război mondial, ca urmare a celor mai violente şi mortale forme de ură: antisemitismul. Distinşi oaspeţi, Această ură este, din păcate, prezentă şi astăzi: calomnii împotriva evreilor şi a statului Israel, încercările de distrugere ale statului Israel, sunt astăzi o realitate. Totuşi, istoria a dovedit că nu ar trebui să ignorăm răul şi ameninţările. Să închidem ochii în faţa acestor lucruri, ar încuraja atacatorii şi i-ar face pe cei care ignoră victime. De dragul victimelor pe care le comemorăm astăzi şi de dragul asigurării viitorului nostru suntem hotărâţi să continuăm lupta noastră împotriva antisemitismului, a rasismului şi a xenofobiei. În numele statului Israel, doresc să le mulţumesc tuturor celor implicaţi în acest proiect al memorialului şi în acest eveniment şi vă mulţumesc pentru că mi-aţi oferit şansa să vă vorbesc în această sesiune specială a Parlamentului României. Şi aici şi în ceremonia de inaugurare de azi dimineaţă, simţim în rândul nostru pe tineri, pe bătrâni, femei, bărbaţi şi copii care au pierit în timpul Holocaustului. Ca reprezentant al statului Israel, reiterez angajamentul nostru faţă de ei, ca acele orori să nu se mai repete niciodată. (Aplauze.) |
|||
|
|
Mulţumesc Excelenţei Sale. Daţi-mi voie, în continuare, să-i dau cuvântul domnului Mark Gitenstein, ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Statelor Unite ale Americii la Bucureşti. |
|||
|
|
Excelenţa Sa domnul Mark Henry Gitenstein (ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Statelor Unite ale Americii la Bucureşti): Doamna preşedinte, Doamnelor şi domnilor, membri ai Parlamentului, Eu am în această după-amiază un mesaj personal. nu mi-am cunoscut niciodată străbunicul. Am văzut fotografii cu el, un bărbat elegant cu o barbă albă. A emigrat în Statele Unite, cred că din Brăila, în anii 1880. Mi-am cunoscut bunicul, un bărbat scund, foarte sigur pe el, cu chelie. A venit în America cu părinţii lui, cu fratele şi sora lui, când avea 12 ani, în 1891. Au venit în America pentru a se bucura de binecuvântările libertăţii şi pentru a scăpa de începutul a ceea ce avea să devină Holocaustul. Abraham Gitenstein, o rudă îndepărtată de-a mea, nu a avut acelaşi noroc. Am aflat despre el doar în momentul în care am devenit ambasador. A supravieţuit Holocaustului din Chişinău şi şi-a pierdut foarte multe rude. A emigrat în Israel, iar după război, potrivit celor spuse de fiul său, a fost atât de traumatizat încât nici măcar nu mai putea să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat. Vorbesc în numele tuturor celor din familia mea, care au venit înaintea mea, şi în numele meu, personal. aşa cum spunea şi Elie Wiesel, nu toate victimele au fost evrei. Însă, toţi evreii au fost victime. Şi aş vrea să adaug că până şi evreii care s-au bucurat de binecuvântările libertăţii în America, şi se întâmplă la fel aici, în România, atât pentru evrei, cât şi pentru non-evrei, care au fost victimele unui regim totalitar, noi spunem: nu am ştiut. Însă, eu nu mai pot să spun asta. Este un privilegiu, cu atât mai mare pentru mine să particip la această ceremonie, în calitate de american, în calitate de evreu american şi în calitate de român-evreu-american. Este un moment de profundă autodescoperire. Călătoria mea de autodescoperire este doar o umbră faţă de ceea ce poporul României este implicat. Este nevoie de curaj şi hotărâre pentru a vă înfrunta trecutul. După cuvintele marelui sud-african Nelson Mandela, când a iniţiat Comisia pentru adevăr şi reconciliere, alegerea unei naţiuni nu este dacă să dezvăluie sau nu trecutul, ci să se asigure că el va fi cunoscut astfel încât să promoveze reconcilierea şi pacea. Când Elie Wiesel a primit premiul Nobel, ne-a reamintit despre strămoşii noştri. În România au suferit şi evreii şi non-evreii. asemenea strămoşului nostru, Iov, drama lor pare nesfârşită. Acum, calea disperării este pavată cu speranţă, cum spunea şi Wiesel. sursa acestei speranţe este memoria, amintirea. Noi în America admirăm ceea ce încercaţi să faceţi aici, în România. Şi pentru acest evreu-român simt cum mi se încălzeşte inima când îmi amintesc că, pe cât de dureroasă a fost călătoria de autodescoperire a lui Iov, Dumnezeu l-a binecuvântat cu o viaţă lungă şi prosperă. Noi suntem acum parteneri. Ne amintim împreună, suntem împreună martori ai prezentului şi construim viitorul. Este un viitor în care copiii noştri nu ar trebui să aibă aceleaşi temeri şi în care singura lor povară este că trebuie să facă alegerile potrivite dintr-o multitudine de oportunităţi de creştere. Cred că Dumnezeu vă va binecuvânta pentru construirea Memorialului. Cu toţii suntem martori a ceea ce s-a întâmplat. Ne rugăm pentru voi, pentru noi, toţi, trecuţi şi prezenţi. Vă mulţumesc. (Aplauze.) |
|||
|
|
Vă mulţumesc şi eu. Dau cuvântul, în continuare, domnului Mihail Ionescu, director general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului "Elie Wiesel". De asemenea, dumnealui va citi şi mesajul domnului Avner Shalev, directorul Memorialului Yad Vashem, dedicat victimelor Holocaustului. |
|||
|
|
Domnul Mihail Ionescu (directorul general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului "Elie Wiesel"): Stimată doamnă preşedinte a Camerei Deputaţilor, Doamnelor şi domnilor deputaţi, Doamnelor şi domnilor, Este un mare privilegiu pentru mine să mă adresez dumneavoastră, reprezentanţi aleşi ai naţiunii române în Camera decizională a Legislativului, într-o ocazie atât de deosebită. Inaugurarea, azi, a Memorialului Holocaustului din România reprezintă o importantă etapă a unui proces complex de reevaluare a trecutului recent al României, întreprins în ultimii ani. Trecutul, cum bine ştiţi, nu este unul rectiliniu, predeterminat. El are lumini şi umbre, pete albe, locuri asupra cărora ne place să poposim foarte des, pentru că le considerăm a fi adevărata noastră măsură istorică, sau din cele ferite vederii urmaşilor, din neglijenţă, din neştiinţă sau în mod intenţionat. Unul dintre aceste locuri prea des ocolit este cel ocupat în istoria naţională de Holocaust, fenomen de anvergură europeană în cursul celui de-al doilea război mondial, care a însemnat genocidul de stat împotriva evreilor, în principal, dar şi al altor etnii, precum romă, ai celor care împărtăşeau convingeri politice sau orientări sexuale, inclusiv, neconvenabile regimurilor politice fasciste sau naziste, aşa cum a fost şi regimul Antonescu în România. Iniţiat şi desfăşurat cu eficienţa instrumentelor erei industriale de către Germania nazistă şi aliaţii săi, acest fenomen istoric monstruos a provocat milioane de victime şi a lăsat traume adânci pe continentul european. Pe harta Holocaustului se află, din păcate, şi România acelui timp, aşa cum domnul Vainer a arătat aici. Din anul 2004, de când Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului din România, condusă de Elie Wiesel, şi-a prezentat raportul final, asumat repetat, la nivelul celei mai înalte magistraturi a statului român, a fost aplicat un efort constant pentru a răspunde eficient recomandărilor acesteia şi a face din trecutul recent naţional un teritoriu cât mai bine cunoscut, din care naţiunea română să-şi extragă resurse de putere identitară, pentru a putea să se călăuzească către un viitor care să nu repete greşelile făcute. Naţiunea română nu a pornit acest proces de evaluare a trecutului său şi nu a ridicat acest memorial inaugurat astăzi pentru a se acuza ea însăşi de greşelile acestui trecut, ci pentru a identifica cauzele acestora, a stabili vinovaţii şi a învăţa să nu le mai repete. Iar acest lucru l-a făcut nu cu fruntea plecată în umilinţă sau la comanda cuiva, ci cu suverană demnitate, pe deplin conştientă că responsabilitatea asumată este chezăşia forţei sale morale şi deopotrivă instrument de construcţie a viitorului. A fost şi este nevoie de curaj şi de înţelepciune să te uiţi la propriul trecut cu răspundere şi fără să ocoleşti ceea ce nu-ţi place, ori să rezişti tentaţiei de a uita ceea ce nu-ţi convine. Monumentul ridicat azi în Capitala ţării este proba acestui curaj şi al acestei înţelepciuni vădite pregnant în mentalul naţional. Institutul Naţional pentru Studiul Holocaustului din România îşi aduce contribuţia sa în acest proces, prin lansarea unor proiecte de cercetare specifice, prin implicarea în procesul educaţional la toate nivelurile, printr-o amplă acţiune de cooperare cu instituţii de profil din ţară şi străinătate. Aflat sub diriguirea Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, institutul reprezintă o dovadă peremptorie a angajamentului naţional de a continua procesul de recuperare la adevărate dimensiuni a acestui trecut naţional, recent, în principal. În încheierea alocuţiunii mele, vreau să vă informez că pe adresa institutului nostru au sosit numeroase mesaje de la victime ale Holocaustului, care au ţinut să exprime admiraţia şi recunoştinţa lor pentru ceea ce a făcut astăzi statul român şi conducerea sa, precum şi din partea unor personalităţi recunoscute pentru competenţa lor în studiul fenomenului Holocaustului. În rândul celor dintâi mesaje se află, de pildă, între ele, mesajul rabinului Efraim Guttman, supravieţuitor al pogromului de la Bucureşti, din 21- 23 ianuarie 1941, şi care exprimă, între altele, citez din mesajul său: "Participarea sufletească" a sa la ridicarea acestui monument la Bucureşti. În rândul secundului tip de mesaje, se află cel al domnului Tuvia Friling, vicepreşedinte din partea Israelului al Comisiei Wiesel, care menţionează că această zi "Este un moment important pentru România, pentru comunitatea evreiască din România, pentru noi, israelienii, şi pentru orice evreu şi umanist din lume". Tot în rândul acestor mesaje se află şi cel al preşedintelui Institutului Yad Vashem din Ierusalim, generalul Avner Shalev. după cum ştiţi, Yad vashem-ul este principala instituţie privind studiul Holocaustului în lume, aş zice. Mesajului său îi dau citire: "Acum aproape 5 ani, în noiembrie 2004, a fost făcut un pas important în procesul examinării sincere şi comprehensive de către România a istoriei sale din perioada Holocaustului. Preşedintele naţiunii dumneavoastră a primit atunci raportul Comisiei Internaţionale asupra Holocaustului din România. Cu o lună mai devreme, el declarase cu privire la demersul comisiei: "Realitatea nu poate şi nu trebuie să fie ascunsă. Asumarea propriului trecut, cu bune şi rele, nu este doar un exerciţiu de onestitate intelectuală, ci şi o probă de conştiinţă democratică". Cinci ani mai târziu, în urma unui complex şi solicitant şir de evoluţii şi evenimente, poporul român întreprinde azi un alt pas semnificativ în asumarea continuă a trecutului său colectiv. Acesta include, pe de o parte, sutele de ani de coexistenţă cu vecinii săi evrei şi, pe de altă parte, complicitatea în uciderea a sute de mii de evrei în cursul Holocaustului. Acest memorial plin de semnificaţii, pe care-l inauguraţi acum, a fost laborios conceput şi construit ca un simbol evocator al memoriei naţionale, identităţii şi responsabilităţii. Construcţia lui a fost una dintre recomandările raportului şi cei care au făcut acest lucru trebuie să primească felicitările şi mulţumirile noastre. Cu siguranţă, însă, nimeni nu poate considera acest memorial sau orice alt monument, indiferent cât de impresionant, că reprezintă prin simpla sa existenţă punctul de vârf al memoriei Holocaustului. La Yad vashem, al cărui munte al amintirii în Ierusalim este celebru prin dotările şi exponatele sale, realizăm că până şi cel mai important edificiu nu este un scop în sine. Ceea ce trebuie să căutăm cu adevărat sunt acele învăţăminte şi experienţe profunde, pe care astfel de locuri ar trebui să le evoce vizitatorilor şi schimbările în comportamentul uman care rezultă din ele. Pentru atingerea acestui înalt scop, mulţi, printre care şi Yad vashem-ul, Institutul Yad vashem sunt gata să vă ofere sprijinul. Totuşi, pe măsură ce România îşi continuă drumul, câteodată anevoios al amintirii trecutului, greul efortului rămâne, în ultimă instanţă, al dumneavoastră. Fie ca naţiunea dumneavoastră să fie binecuvântată cu curaj, pentru a persevera şi culege răsplata eforturilor sale sincere. Vă mulţumesc. (Aplauze.) |
|||
|
|
Şi noi vă mulţumim. Îl invit la microfon pe domnul Warren Miller, reprezentantul preşedintelui Statelor Unite ale Americii, şeful Comisiei pentru prezervarea moştenirii americane peste hotare. |
|||
|
|
Domnul Warren Miller (şeful Comisiei pentru prezervarea moştenirii americane peste hotare): Doamna preşedinte, Domnilor membri ai Parlamentului, Domnilor ambasadori, Excelenţe, Distinşi oaspeţi, prieteni, Sunt onorat să mă aflu aici, să am şansa deosebită de a mă adresa în această sesiune solemnă. aproape acum 8 ani, când am propus crearea unui Memorial naţional al Holocaustului, ştiam că procesul va fi lung şi anevoios, însă cu sprijinul Comisiei Wiesel şi cu angajamentul Guvernului României această idee a devenit realitate. Crearea acestui memorial, asemenea unor memoriale similare din Europa, este un important pas înainte pentru această naţiune, un pas de care toţi românii ar trebui să fie mândri, un pas care ajută la îndreptarea unei nedreptăţi. Holocaustul a fost cel mai întunecat capitol dintr-o lungă istorie de greşeli ale umanităţii. 1,5 milioane de copii evrei au fost ucişi şi 6 milioane de evrei au fost ucişi violent, victime care nu reprezentau o ameninţare pentru opresori, nu comiseseră nicio crimă, ci au fost ucişi doar pentru că erau evrei. Aceste crime au fost îndreptate împotriva multor naţiuni, inclusiv România. inclusiv 11.000 de romi au fost ucişi de către armată. Totuşi, multe decenii după război, această istorie bine documentată şi controversată a fost negată şi ascunsă, iar poporul român nu a cunoscut adevărul despre rolul naţiunii lor în Holocaust. Însă, această perioadă de fals istoric s-a încheiat, iar naţiunea dumneavoastră a ales calea adevărului şi nu cea a ignoranţei. Niciunei naţiuni nu-i place să i se amintească nedreptăţile sale, însă comemorarea evenimentelor ruşinoase, precum şi a celor de mândrie este o datorie a societăţii libere. Numai aşa putem înfrunta cu încredere viitorul. România face asta acum. Memorialul pe care l-am inaugurat astăzi va recunoaşte adevărul despre Holocaust. Această naţiune onorează victimele şi le dă o voce care va vorbi de-a lungul timpului. Memorialul va permite tuturor vizitatorilor să afle ce s-a întâmplat, pentru a putea întreba: de ce s-a întâmplat, cum de s-a putut întâmpla şi ce pot face eu ca om pentru a mă asigura că aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată. Îi mulţumim preşedintelui Băsescu şi liderilor României pentru sprijinul acordat creării acestui memorial şi pentru comemorarea Holocaustului. Vă mulţumim pentru că aţi avut curajul să le spuneţi concetăţenilor adevărul despre acest episod trist din trecutul lor. Acest memorial este dovada că Guvernul României conduce nu doar prin cuvinte, ci prin fapte. Aceste fapte sunt baza unei democraţii puternice şi vibrante şi Comunitatea Internaţională felicită România pentru cum îşi îmbrăţişează adevărul istoric. Însă mai sunt multe de făcut. Astăzi, vocea antisemiţilor, a celor care neagă Holocaustul, vocea xenofobilor se face încă auzită şi aceasta reprezintă un pericol pentru popor şi pentru libertăţile pe care poporul le preţuieşte. Aceste forţe pot cotropi chiar şi o societate liberă şi democrată. Din acest motiv, apărarea memoriei Holocaustului este o responsabilitate continuă, ceea ce facem nu doar pentru morţi, ci şi pentru vii. Pentru a învinge ideologiile de ură, un lider, un om politic puternic este crucial, însă oamenii nu trebuie pur şi simplu să asiste cu mâinile în sân, trebuie să vorbească şi să se ridice împotriva celor care promovează bigotismul. Toate acestea se vor întâmpla cu cunoştinţele şi cu determinarea necesară. Felul în care Holocaustul este comemorat arată sănătatea acestei societăţi. Când Holocaustul este negat şi adevărul ascuns este ameninţată libertatea şi umanitatea. Însă, atunci când Holocaustul este comemorat, aşa cum se întâmplă acum în România, victimele au demnitate şi libertatea este mai sigură. În numele Guvernului american şi al poporului american îi mulţumesc României pentru eforturile de a onora victimele Holocaustului şi pentru crearea acestui memorial remarcabil. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe supravieţuitori şi pe poporul român! |
|||
|
|
Vă mulţumesc şi eu. Am să-i dau cuvântul în continuare domnului Paul Shapiro, directorul Centrului pentru studii avansate în domeniul Holocaustului de pe lângă Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington. (Aplauze.) |
|||
|
|
Domnul Paul Shapiro: (directorul Centrului pentru studii avansate în domeniul Holocaustului de pe lângă Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington) Stimată doamnă preşedinte, Doamnelor şi domnilor, Acum 68 de ani aproape toţi evreii din Basarabia şi marea majoritate a celor din Bucovina au fost deportaţi, din ordinul personal al lui Ion Antonescu, conducătorul statului român, în Transnistria. Deportările au fost organizate de Marele Stat Major al Armatei Române şi de Jandarmeria aflată în subordinea Ministerului de Interne. Deportările au avut loc în condiţii îngrozitoare. De cele mai multe ori, de jos, coloanele de evrei care includeau femei, bătrâni şi copii au fost forţate să parcurgă zilnic între 30 şi 40 de km. Ordinele specifice date Jandarmeriei române prevedeau executarea pe loc a tuturor celor care rămâneau în urma convoaielor şi cei care au rămas în urma coloanelor, bolnavi, disperaţi, epuizaţi au fost executaţi cu miile şi fără milă. Aproximativ 150 de evrei români au ajuns în viaţă în Transnistria. Acolo, în această parte a Ucrainei, aflată sub administraţie română, numai 50 de evrei români au reuşit să supravieţuiască, suportând condiţiile inumane la care au fost supuşi de către autorităţile militare şi civile ale României: subnutriţia, munca forţată, tifosul exantematic şi execuţiile în masă au luat viaţa a 100.000 de cetăţeni evrei ai acestei ţări. Şi nu numai atât. Peste 130.000 de evrei localnici din Transnistria au fost masacraţi la Odesa, Golta şi Mostovoi şi au pierit în urma epidemiilor şi subnutriţiei. Pe teritoriul de azi al României 13.266 de evrei au fost masacraţi în vara anului 1941, în câteva zile la Iaşi, numărul fiind confirmat printr-un raport al Serviciului Special de Informaţii din 1943. Cel puţin 280.000 de evrei români şi ucraineni au pierit între 1941 şi 1944 sub jurisdicţia şi responsabilitatea autorităţilor române. În 1942 un număr de aproximativ 25.000 de romi au fost, de asemenea, deportaţi în Transnistria, din ordinul personal al aceluiaşi Ion Antonescu şi cel puţin 11.000 dintre ei au murit acolo, executaţi sau din cauza bolilor endemice. În Transilvania de nord, autorităţile maghiare, în cooperare cu Germania nazistă, poartă răspunderea morţii în 1944 a 135.000 de evrei români. A existat şi un plan, stabilit de comun acord între statul român şi Germania nazistă, care prevedea deportarea în 1942, la lagărul morţii, la Belzec, în Polonia, a tuturor evreilor rămaşi în Regat şi Transilvania de sud. Datorită unui complex de împrejurări, aceste deportări au fost amânate şi pe urmă anulate. Cifrele pierderilor evreieşti şi rome datorate Holocaustului din România sunt greu de suportat în sine. Condiţiile în urma cărora, aceşti cetăţeni ai României au fost exterminaţi sunt cu atât mai mult greu de înţeles şi de asumat. Şi mai dificil este faptul că fiecare individ, subsumat cifrelor imense pe care le-am menţionat, a reprezentat un suflet omenesc, discriminat arbitrar şi distrus deliberat numai datorită apartenenţei sale etnice. Aceşti oameni pe care autorităţile şi semenii lor îi numeau atunci jidani şi ţigani nu erau inamici ai statului român, ci pur şi simplu fiinţe umane, evrei şi romi, care au avut nenorocul de a se naşte în România de atunci, ţară unde antisemitismul şi prejudecăţile antiroma aveau rădăcini adânci în intelectualitatea, în clasa politică, în biserică şi în populaţia civilă. Cifrele sunt reci şi impersonale, dar ele ascund nu numai tragedia victimelor, ci şi un capitol cutremurător din istoria unei ţări numite România, pentru că tragedia evreilor români, tragedia romilor români din timpul celui de-al doilea război mondial a fost şi tragedia României, o ţară care a ajuns să fie guvernată de un regim criminal, care în alianţă cu Germania nazistă a aruncat în afara legii şi societăţii pe toţi cei de religie iudaică, un regim care s-a bazat în politica sa faţă de evrei pe o sălbatică discriminare şi de crimă în masă. O administraţie care a permis ca serviciile sale secrete, mai precis secţia a doua a Marelui Stat Major şi Serviciul Special de Informaţii să coordoneze organizarea de asasinate în masă, comandate de această administraţie. O Poliţie, o Armată, o Jandarmerie, care împreună cu soldaţi germani au masacrat pe conaţionalii lor de altă religie, un Guvern care prin vocea primului-ministru şi cea a primului său adjunct a ordonat deportări masive de populaţie, internări în ghetouri şi lagăre. Şi, în sfârşit, o populaţie civilă care la Iaşi, în satele din Basarabia şi Bucovina de nord s-a lăsat antrenată în această urgie de asasinate şi maltratări. Holocaustul din România a însemnat nu numai exterminarea a cel puţin 280.000 de evrei şi 11.000 de romi, ci şi încercarea de a distruge umanismul românesc. Procesul de distrugere a evreilor şi romilor, sub guvernarea Antonescu, a fost un subiect tabu în timpul regimului comunist. S-a încercat, prin minciună şi fals, negarea Holocaustului şi ascunderea dovezilor arhivistice privind acest eveniment tragic. Trebuie să recunoaştem că România mai plăteşte şi astăzi tribut acestei vechi stări de fapt. Nu întâmplător negaţioniştii proeminenţi ai României de azi sunt foştii poeţi de curte ai dictatorului comunist care s-a ocupat sistematic cu falsificarea istoriei. Dar adevărul istoric, în România, ca oriunde în lume, nu poate fi ascuns sau falsificat la nesfârşit. Din ce în ce mai mulţi cercetători, politicieni, cetăţeni ai României devin conştienţi de faptul că negarea propriei istorii, aşa cum a fost ea, contravine interesului naţional. Monumentul victimelor Holocaustului inaugurat astăzi şi Institutul Naţional Elie Wiesel pentru Studierea Holocaustului în România aduc omagiu victimelor Holocaustului din România. Reprezintă şi o importantă dovadă simbolică a faptului că o Românie modernă îşi asumă istoria, aşa cum a fost ea. Inscripţia de pe monument, naţiunea română şi guvernul ei au ridicat acest memorial ca un loc permanent de amintire şi ca un avertisment adresat generaţiilor viitoare, rezumă aspiraţia României către un viitor caracterizat prin democraţie, umanism şi toleranţă. Vă mulţumesc. (Aplauze.) |
|||
|
|
Daţi-mi voie ca în continuare să-i dau cuvântul Rabinului Andrew Baker, directorul pentru relaţii internaţionale al Comitetului Evreiesc American şi responsabil pe probleme de combaterea antisemitismului şi a negaţionismului Holocaustului la OSCE. |
|||
|
|
Rabinul Andrew Baker (directorul pentru relaţii internaţionale al Comitetului Evreiesc American şi responsabil pe probleme de combaterea antisemitismului şi a negaţionismului Holocaustului la OSCE): Mulţumesc, doamnă preşedinte, pentru această oportunitate. Această zi solemnă de comemorare a victimelor Holocaustului din România se întâmplă să fie în săptămâna sărbătorii Sukkot din calendarul evreiesc. Sukkot sau sărbătoarea corturilor, cum mai este cunoscută, este sărbătorită prin construirea unui cort, o structură temporară fragilă şi deschis naturii exterioare şi unde, în această săptămână evreii participă la o masă comună. Potrivit tradiţiei evreieşti, această construcţie aminteşte de fragilitatea construcţiilor evreieşti, construite în călătoria de 40 de ani din Egipt, spre Tărâmul Făgăduinţei. Fuga de sclavie a fost doar prima etapă a acestei călătorii, prin care au înfruntat toate greutăţile din deşert şi duşmanii care li se opuneau. Însă, îi aştepta libertatea şi un tărâm al lor. Este o călătorie pe care ne-o amintim astăzi, când comemorăm Holocaustul în România. Evreii care au trăit, generaţii întregi, în această regiune s-au văzut înlăturaţi din profesile lor, din casele lor, le-au fost furate bunurile şi au fost trimişi într-o călătorie a suferinţelor şi a morţii. Uciderea evreilor europeni a fost planificată, a început în Germania nazistă, însă aproape toate ţările au avut complici şi colaboratori. Printre cele mai rele s-a aflat România, în care înlăturarea sistematică şi asuprirea sistematică a evreilor a fost condusă de Antonescu, începută de Antonescu în 1941. Multe decenii adevărul a fost ignorat sau distorsionat. Abia atunci când o Românie liberă şi democratică a ieşit la lumină s-a putut realiza înfruntarea şi asumarea acestui trecut. Şi aşa a început o altă călătorie, nu una fizică, ci o căutare a adevărului, un efort perpetuu pentru a captura autenticitatea istorică a acestei perioade. Acum şase ani mulţi negau total Holocaustul în România, însă acum şase ani a fost început un proces, s-a stabilit o comisie internaţională în care erau istorici notabili din România şi din străinătate. A fost susţinută de liderii tuturor marilor partide politice. Agenda sa conţinea recunoaşterea Holocaustului în România şi descoperirea adevărului. Acum doi ani şi-a încheiat misiunea, iar în 2005 a prezentat concluziile, însă acesta nu a fost sfârşitul, ci doar un prim pas important pentru o călătorie şi mai lungă. Comisia a considerat necesar să îşi răspândească rezultatele în societatea românească, pentru a fi o bază pentru alte cercetări, pentru programe educaţionale, pentru copii, pentru a lansa ceremonii publice şi locuri de comemorare. Toate acestea fac parte, de asemenea, din recomandările pe care Guvernul României le-a acceptat şi a început să le implementeze. Azi putem privi în urmă şi putem vedea că s-au făcut foarte multe. De asemenea, ştim că am avut propria noastră versiune a tuturor acestor dificultăţi. Fie ca această zi solemnă de comemorare să devină permanentă în calendarul României. Şi, de asemenea, îndrăznesc să spun că este minunat că acest memorial din Bucureşti a fost încheiat la timp pentru aceste comemorări. Vom avea de parcurs multe dificultăţi în continuare, însă nu putem nega progresele făcute. Ne amintim teribila tragedie a Holocaustului în România, care a pornit acum 68 de ani şi nu este suficient doar să fim sinceri cu istoria, trebuie să recunoaştem şi prezentul. Antisemitismul, rasismul etnic, poate tendinţele naţionaliste şi prejudiciile încă mai pot fi văzute şi astăzi în România, în Europa, în mare parte a lumii. Trebuie să facem tot posibilul pentru a lupta împotriva extinderii acestor lucruri. Numai aşa putem onora cu adevărat acele victime pe care le comemorăm astăzi şi numai aşa vom putea da o semnificaţie morţii lor. Fie ca memoria lor să fie o binecuvântare şi fie ca noi să fim demni pentru a o primi! Vă mulţumesc. (Aplauze.) |
|||
|
|
Dau acum cuvântul domnului Paleologu din partea Grupului parlamentar al PD-L. |
|||
|
|
Doamnă preşedinte a Camerei Deputaţilor, Excelenţele Voastre, Doamnelor şi domnilor deputaţi, Stimaţi oaspeţi, Ceea ce face unică comemorarea Holocaustului în acest an este, fireşte, inaugurarea Memorialului Holocaustului în această dimineaţă. La inaugurarea acestui monument marele Rabin Oren a vorbit despre Cain şi Abel, aşa cum am făcut-o şi eu în textul meu şi aş vrea să continui pe această idee, şi anume, că primul om este cel care îşi ucide fratele. În Cartea Facerii avem această lecţie despre răul radical care se află în om, în natura umană, decăzută după expulzarea din paradis, după păcatul originar. Dar, ce este mai grav, este că fratele ucigaş, Cain, îşi neagă crima. Când Dumnezeu îl întreabă ce s-a întâmplat cu fratele tău, spune: "Nu ştiu şi nu sunt paznicul fratelui meu". Aceasta este a doua crimă a lui Cain. Or, această crimă am vrut noi să o reparăm astăzi, să nu ne facem părtaşi celei de-a doua crime care este negarea sau ignorarea crimei comise. Pentru că dacă ignori, dacă negi, de fapt, te faci părtaş crimei deja comise. Desigur, un memorial, programe educaţionale, muzee şi alte asemenea lucruri nu aduc înapoi viaţa celor care au fost omorâţi, dar măcar este o măsură de separare de răul în această a doua formă, care este forma negării şi a uitării. Vorbesc de uitare, pentru că tocmai un memorial este neuitarea şi acesta este rostul unui memorial, să perpetueze memoria, să perpetueze memoria victimelor, memoria celor căzuţi şi este o atitudine de recunoştinţă totodată. Memoria este ceea ce continuă, ceea ce manifestă respectul pentru cei morţi. Aşadar, memorialul inaugurat astăzi, memorial deopotrivă dedicat victimelor evreieşti şi victimelor rome, este un moment extrem de important, aşa cum de altminteri Comisia Wiesel a recomandat construirea unui asemenea memorial. Este un început, după părerea mea, doar un început de la care se poate porni. Nici nu trebuie, aşadar, să ne limităm la inaugurarea unui monument, totul nu trebuie să se limiteze la un moment festiv, ci acest memorial trebuie să iradieze această memorie reparatorie de care vă vorbeam. Şi cu aceste gânduri cred că am spus esenţialul despre ziua de astăzi, despre importanţa inaugurării Memorialului. Ceilalţi antevorbitori au spus lucruri despre raportul Comisiei Wiesel, despre dimensiunea istorică, politică, filozofică a ceea ce s-a întâmplat, dar vroiam să punctez această dimensiune metafizică, religioasă, importanţa memoriei ca primă măsură de igienă morală, de igienă spirituală. Vă mulţumesc. (Aplauze.) |
|||
|
|
Şi eu vă mulţumesc. Din partea Grupului parlamentar al Alianţei politice PSD+ PC, doamna Sonia Drăghici. |
|||
|
|
Stimată doamnă preşedinte, Stimate Excelenţele Voastre, Distinşi invitaţi, Stimaţi colegi parlamentari, Îmi revine deosebita cinste de a rosti un discurs cu ocazia comemorării victimelor Holocaustului şi cu ocazia inaugurării Memorialului Holocaustului. Vă vorbesc, însă, şi în numele celor care m-au trimis în Parlament, comunitatea din oraşul Oradea, Oradea mare şi vă vorbesc, de asemenea, în numele meu personal, ca o fiică a unui tată care a fost român, dar a fost înfiat şi crescut de un evreu, de la care a primit întreaga educaţie şi cultură necesară dezvoltării sale ca un eminent economist interbelic. Onorat auditoriu, Holocaustul a fost nu numai o dramă a umanităţii, ci, mai mult, a fost un cancer al istoriei. Sunt medic şi vă pot spune că există perioade când omenirea sau oamenii suferă de cancer. Evoluţia omenirii a avut suişuri şi coborâşuri care au condus, totuşi, spre un progres, în spirală şi un progres final. Poate că, însă, prin fundamentul pus de sacrificiul uman din timpul Holocaustului, generaţiile următoare au putut să constate unde conduce dictatura, moartea raţiunii, exacerbarea urii de rasă, exagerarea unor personalităţi egoiste, pline de xenofobie şi dispreţ pentru semenii lor. Revine generaţiilor post Holocaust ca, prin comemorarea sa, să ţină mintea omenirii trează, dragostea pentru viaţă şi pentru semeni, depăşirea diferenţelor culturale şi rasiale, lupta pentru armonie şi bună credinţă, pentru buna convieţuire în ţara noastră şi în lume. Domnilor invitaţi, Stimaţi colegi, Vă aduc în memorie că oraşele din Ardeal şi în special cele din vestul Ardealului au fost edificate şi dezvoltate şi prin efortul comunităţii evreieşti. Lor li se datorează stilul arhitectonic deosebit secession, baroc târziu, monumental. O parte din cultura oraşelor noastre, dezvoltarea comerţului şi a finanţelor, dezvoltarea circulaţiei publice, întărirea administraţiei locale, propăşirea comunităţilor cu cultivarea respectului pentru familie şi societate. Îmi revine ca o datorie de onoare ca în numele celor 18.000 de evrei care au fost deportaţi în lagărele din Auschwitz, Birkenau, Buchenwald, din care s-au întors doar cu ceva mai mult de 2.000 şi din care actualmente supravieţuiesc şi sunt membrii ai comunităţii noastre, ai oraşului Oradea, Oradea mare, un număr de 600, dar şi în numele celorlalte minorităţi care au avut de suferit din cauza acestor evenimente triste, să le păstrăm memoria celor dispăruţi, să lansăm un mesaj de solidaritate, prietenie, bună convieţuire şi construcţie comună. Dragi minoritari, noi, majoritarii, vă respectăm, pentru că numai astfel ne putem respecta pe noi înşine. România şi umanitatea au de câştigat prin multiculturalism şi armonie. Dumnezeu să aibă în paza lui România noastră, a tuturor, majoritari şi minoritari, o Românie modernă, o Românie unită şi unitară. Vă mulţumesc. (Aplauze.) |
|||
|
|
Tot din partea Grupului parlamentar al PSD+PC, domnul Victor Surdu vrea să adauge câteva cuvinte. |
|||
|
|
Domnul Raul-Victor Surdu-Soreanu: Doamna preşedinte, Distinşi oaspeţi, Stimaţi colegi, Stimate domnule coleg Aurel Vainer, Chiar voiam numai să adaug faptul că, pe lângă toate cele câte s-au spus aici, evocând istoria, - şi, din păcate, istoria, nu numai a neamului nostru, este brăzdată şi de nenorociri, una dintre ele fiind momentul comemorat astăzi -, aş vrea să adaug că în istorie, mai ales oamenii simpli au fost solidari cu tot ce înseamnă umanism, creştinism, cu tot ce înseamnă iubirea aproapelui. Mă trag dintr-o familie care poate fi înscrisă - deşi nu am făcut niciodată reclamă, ca să zic aşa, pe acest subiect - poate fi înscrisă alături de sutele de mii de familii de români care, la acel moment greu, şi-au riscat familia, poziţiile sociale şi au oblojit, mai pe româneşte, au ascuns evrei în casele lor, pentru a nu-i lăsa să se alăture convoaielor care treceau, de rândul ăsta, într-un anumit fel, Prutul. Părinţii mei sunt dintre aceia. Şi, în memoria celor dispăruţi - şi părinţii mei sunt dispăruţi -, am ţinut să adaug acest aspect. Îmi asum, ca român, trecutul - este istoria neamului nostru -, prin bunele şi relele pe care le-am făcut. Şi aş vrea să continui că mi-a fost marcată copilăria datorită faptului că, după război, - eu fiind proiectat în monarhie şi născut în comunism, aşa a fost să fie, -, am crescut împreună cu alţi copii, copiii prietenilor părinţilor mei, dintre care unii erau cărturari, alţii erau maeştri făcători de vinuri, iar, la prestigiosul Liceu "Costache Negruzzi", în una din clasele paralele, - patru eram clase paralele -, în clasa mea erau 9 copii de evrei, cu care am crescut şi cu care am rămas prieteni până astăzi. Pe unii i-am întâlnit în Israel, fiind ulterior în vizită - fie oficială, fie în vizită de rugăciune. Astăzi este cu totul şi cu totul mai semnificativ pozitiv ceea ce ni se întâmplă, pentru că, în Colegiul nr.6, pe care el l-am botezat "Ştefan cel Mare", din judeţul Neamţ, de unde eu am fost, prin votul oamenilor, votat deputat - şi sunt foarte mândru de acest lucru, deşi despre Parlamentul nostru, din păcate, uneori şi noi vorbim altfel decât ar trebui -, în colegiul meu a fost votat cu cele mai multe voturi şi este deputat, dacă nu ştiţi, vă spun acum, este deputat de Colegiul nr.6, aşa cum a fost Legea electorală a noastră, şi colegul nostru, domnul deputat Aurel Vainer. În Colegiul nr.6 Ştefan cel Mare, sunt 19 comune. În aceste 19 comune, mai sunt doar trei evrei. Domnul Vainer a luat cele mai multe voturi în Colegiul nr.6 Ştefan cel Mare din judeţul Neamţ, unde, cândva, aşa cum prea bine ştim, şi la Iaşi, şi la Botoşani, şi la Dorohoi, şi la Dărăbani, şi la Vaslui, au fost comunităţi mari de evrei - cărturari, filozofi, comercianţi. Am căutat o explicaţie şi am găsit explicaţia: pe lista de parlamentari, în acest colegiu, sunt foarte mulţi oameni care s-au retras la pensie din Iaşi şi care, cândva, au fost prieteni sau colegi cu evreii care, din păcate, ca şi saşii, într-o anumită perioadă, tot atât de grea, poate nu tot atât de grea, dar tot grea pentru neamul românesc, şi-au părăsit locurile natale. Şi din simpatie şi din amintire pentru cei cu care au fost prieteni, au votat cu domnul Vainer. Mă alătur încă o dată cuvintelor de regret, cuvintelor de asumare a istoriei şi cuvintelor de speranţă că această bilă neagră, că această nenorocire, această cruzime fără margini, care s-a întâmplat în istoria Europei şi, din păcate, şi a neamului meu românesc, să nu se mai repete vreodată. Vă mulţumesc. (Aplauze.) |
|||
|
|
Şi eu vă mulţumesc. Îi dau cuvântul în continuare domnului Călin Popescu-Tăriceanu, liderul Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal. |
|||
|
|
Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu: Doamnă preşedinte, Doamnelor şi domnilor deputaţi, Onoraţi invitaţi şi Excelenţele Voastre, membri ai Corpului Diplomatic, Permiteţi-mi să adresez câteva cuvinte în legătură cu acest moment comemorativ, moment comemorativ care marchează unul dintre episoadele cele mai negre şi mai triste din istoria Europei şi a României. Din momentul în care a fost instituită în anul 2004, Ziua Holocaustului, fiecare 9 octombrie ne invită, an după an, să medităm asupra celui mai mare eşec al civilizaţiei europene din secolul al XX-lea. Experienţele totalitare prin care a trecut Europa în secolul trecut, care au făcut din stimularea urii rasiale, de clasă sau de religie doctrina principală de guvernare, au sfârşit cu toatele în cel mai dureros experiment politic prin care au trecut vreodată popoarele Europei, şi anume, industrializarea crimei. În numele unor idei politice şi sociale profund greşite, oamenii au fost conduşi pe drumul către răul absolut de forţele politice conducătoare ale acelor sisteme politice totalitare ce şi-au construit puterea pe baza slăbiciunii celor care au căzut pradă prejudecăţilor, urii de orice fel, invidiei, lăcomiei sau xenofobiei. Regimurile totalitare şi-au legitimat şi susţinut existenţa propovăduind conflictele între popoare, între forţele sociale, între oameni cu convingeri religioase diferite. Crima a devenit o parte importantă a guvernării în toate statele umbrite de întunericul totalitar. Doamnelor şi domnilor, Holocaustul reprezintă, fără nicio îndoială, episodul cel mai cumplit căruia trebuie să-i facă faţă memoria colectivă a tuturor popoarelor europene. Din păcate, istoria şi oamenii au făcut ca şi România să joace un rol tragic în acest moment de nebunie colectivă, din anii celui de al doilea război mondial. Cetăţenii români au fost îndemnaţi să se îndrepte unii împotriva altora, iar suferinţa a pătruns în nenumărate familii ale celor care, înainte de a fi evrei, erau cetăţeni români, mulţi dintre ei descendenţi ai unor familii stabilite cu multe generaţii în urmă în ţările române. Nu uităm nici faptul că romii au trebuit să treacă, la rândul lor, prin încercări cumplite în anii celui de al doilea război mondial, deşi ştim cu toţii că ei fac parte din istoria României de sute de ani, fiind mereu alături de noi şi participând la istoria noastră, indiferent dacă am trăit vremuri mai bune sau mai rele. Este bine ca aceste momente să nu fie uitate niciodată. De aceea, consider că evocarea deschisă a evenimentelor dureroase din anii celui de al doilea război mondial trebuie să fie un proces permanent. Instaurarea Zilei Holocaustului în 2004 şi activitatea Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de Elie Wiesel au reprezentat un pas semnificativ în acest sens. În prezent, Holocaustul are un loc definit în manualele şcolare din România şi este comemorat prin monumente publice. Chiar dacă suntem la început, am pornit pe un drum solid, care reprezintă, în primul rând, o garanţie împotriva uitării. Din păcate, rănile provocate României de experienţele totalitare ale secolului XX sunt multe şi dureroase. Sute de mii de cetăţeni români au căzut victime ale diferitelor ideologii politice extremiste de dreapta sau de stânga şi trebuie să spunem că cei vinovaţi au fost, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, tot cetăţeni români, victime ale propriilor slăbiciuni, ale îndoctrinării politice cu idei greşite, care au devenit parte a maşinii infernale a statului totalitar. Ţara noastră a trebuit să facă faţă la 60 de ani de totalitarisme de toate felurile, începând cu cel ultranaţionalist, de la sfârşitul anilor 1930 şi terminând cu odiosul regim comunist, terminat sângeros în 1989. Acum 20 de ani ne-am recăpătat libertatea, dar am căpătat, totodată, şi responsabilitatea de a vorbi despre tot ce s-a întâmplat în aceşti 60 de ani de întuneric totalitar, de sutele de mii de oameni care au pierit, căzând victime unor forţe ale răului, manipulate de oameni lipsiţi de discernământ şi de responsabilitate. Întreaga noastră societate trebuie să lupte împotriva uitării. La 20 de ani de la revoluţie, avem datoria de a vorbi şi de a face tot mai mult şi mai mult, pentru a elimina toate vestigiile ideilor şi ideologiilor totalitare, de a lupta pentru o societate deschisă, pentru justiţie, de a ne separa de cei care încă propovăduiesc ura între oameni, conflictele şi violenţa publică. Popoarele Europei au ştiut să lase în urmă totalitarismele de dreapta sau de stânga, iar Uniunea Europeană reprezintă un sistem politic care face ca popoarele continentului nostru, odinioară dezbinate în numele unor idei extremiste sau totalitare, să găsească un drum comun către libertate şi către prosperitate. Dar, faptul că am lăsat răul în urmă nu înseamnă că trebuie să uităm tot ce s-a întâmplat. Din contră, trebuie să ne asigurăm că regimuri totalitare, precum cele cărora au căzut pradă o serie de popoare europene în secolul XX, nu se vor mai repeta niciodată. De aceea, uitarea nu poate fi o opţiune. Istoria trebuie să ne ofere un câmp de meditaţie şi de introspecţie, fiecare dintre popoare trebuie să-şi privească cu curaj trecutul, trebuie să reprime răul ori de câte ori el se arată din ungherele trecutului, pentru că excesele regimurilor totalitare nu trebuie să se mai petreacă niciodată. Vă mulţumesc. (Aplauze.) |
|||
|
|
Şi eu vă mulţumesc. Există şi o solicitare din partea domnului Cristian Adomniţei, pentru câteva cuvinte. Vă rog, domnule deputat. |
|||
|
|
Domnul Cristian Mihai Adomniţei: Vă mulţumesc, doamnă preşedinte. Excelenţele Voastre, Folosesc precedentul creat de domnul deputat Surdu şi ceea ce vă voi spune o voi face din trei poziţii în care m-am aflat sau mă aflu. Prima este cea de român născut în Bucovina şi de parlamentar în judeţul Iaşi, mai precis, în Colegiul oraşului Podul Iloaiei, oraş care a fost punct terminus al călătoriilor repetate ale unor trenuri acum aproape 60 de ani, aproape 70 de ani. Acele trenuri plecau din Iaşi. Iaşi, pentru România, este un oraş luminos, de cultură şi civilizaţie, oraş în schimb care are o pată neagră în istoria sa, la acele vremuri. Este oraşul în care a avut loc pogromul evreiesc şi nu pot să spun că-mi sunt vii în memorie, dar sunt foarte adânc impregnate memoriile citite, nu auzite, asupra experienţelor acelor oameni - aproape 300 - care au fost exterminaţi cu trenul pe această rută, pe lângă celelalte câteva mii, care au fost ucişi cu gloanţele şi care sunt îngropaţi în cimitire şi în gropi comune în Iaşi. A doua poziţie este cea de tânăr, tânăr politician român, creştin ortodox. Şi a treia poziţie este cea de fost ministru al educaţiei, în timpul mandatului meu, înfăptuind, sub coordonarea şi aprobarea premierului Tăriceanu, manualul despre studiul Holocaustului şi studiul acestuia în şcolile româneşti. Şi aici închei prin a vă spune, de fapt, mesajul pe care vi-l transmit din aceste trei poziţii, şi anume, noi nu ne naştem, niciun om pe pământ nu se naşte cu valori la momentul apariţiei sale pe lume. Valorile se dobândesc şi se desăvârşesc prin educaţie, iar dacă domnul Surdu personal v-a făcut o amintire, o retrospectivă în trecut, eu nu pot să vă fac decât această promisiune de prietenie, de umanitate, de cooperare pentru viitor şi, folosind şi acest instrument al educaţiei, prin care să creăm aceste noţiuni şi cunoaşteri copiilor şi nepoţilor noştri despre ce a fost Holocaustul, ne dorim ca aceste groaznice crime să nu mai aibă loc vreodată. Vă mulţumesc şi vă urez o şedere bună în continuare celor care sunteţi oaspeţi ai României! (Aplauze.) |
|||
|
|
Şi eu vă mulţumesc. Ultimul, dar nu cel din urmă este reprezentantul Grupului parlamentar al UDMR. Vă rog. |
|||
|
|
Stimată doamnă preşedinte, Excelenţele Voastre, Doamnelor şi domnilor, Holocaustul este una dintre cele mai tragice evenimente din istoria universală. Gravitatea evenimentelor constă în faptul că nu a fost o calamitate naturală, fatală, ci a fost rezultatul unei ideologii xenofobe, intolerante, elaborată de minte umană. Astfel, Holocaustul este şi un memento. Este nevoie de instaurarea unei societăţi deschise în lume care, prin instituţiile sale democratice, poate stârpi din gândirea şi atitudinea umană ideologiile totalitariste şi poate înlătura orice tentative de a repeta istoria. Comemorarea victimelor unor orori petrecute cu aproape 7 decenii în urmă este un important simptom de maturizare şi democratizare a lumii, în cazul nostru, a societăţii româneşti. Maturizarea şi democratizarea începe cu o autoexaminare lucidă. Nici noi nu am fost excepţii. Trebuie să participăm alături de popoarele din Europa, la un proces de purificare a gândirii care aduce catharsis. Deşi este dureros, trebuie să reînşirăm, măcar sumar, cronologia Holocaustului de pe aceste meleaguri. Este cunoscută soarta tragică a evreilor din Transilvania. La 16 mai 1944, a început deportarea la Auschwitz a evreilor din Transilvania de Nord, în trei săptămâni au fost deportaţi 151.180 de evrei. Este mai puţin cunoscută şi asimilată de cunoştinţa şi de conştiinţa populară politica regimului antonescian faţă de evreii din România şi din teritoriul ocupat, Ucraina-Transnistria. Documentele din arhivele româneşti şi străine confirmă tezele privind crimele comise împotriva minorităţii evreieşti. Numărul total al evreilor români şi ucraineni care au pierit este între 280 şi 380. În umbra fiecărei cifre, însă, este un nume, un om şi un destin frânt. La fel de tragică a fost soarta comunităţii sinti şi romă. Ei au reprezentat, după evrei, al doilea mare element indezirabil. În 1939, numărul de ţigani din România se ridică la 2.602.501 persoane. În 1942, aproximativ 25.000 dintre aceştia vor fi deportaţi în Transnistria; jumătate dintre ei vor muri acolo. Datele de purificare etnică şi etnocid n-au constituit subiect de studiu în perioada regimului comunist. Procesul de asumare a părţii de responsabilitate a statului român pentru victimele Holocaustului a început după revoluţia din 1989. S-a declanşat lupta împotriva uitării, ignorării, minimalizării fenomenului. Trebuie amintite etapele acestui proces. Şi atunci putem vorbi despre Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.31 din 2002, care a interzis negarea publică a Holocaustului. În 2004, a fost prezentat raportul final pe tema Holocaustului din România, de Comisia Wiesel. Prin Hotărârea de Guvern nr.672 din 2004, se instituie ziua de 9 octombrie - Ziua Holocaustului din România. Prin Hotărârea de Guvern nr.902 din 2005, a fost constituit Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, Elie Wiesel. În procesul de reconciliere, pentru asumarea în conştiinţa noastră a părţii de responsabilitate, un pas deosebit de important a fost introducerea educaţiei privind Holocaustul în cadrul curriculei şcolare, ca obiectiv facultativ în ciclul liceal. În 2005, să-mi permită domnul Adomniţei să aduc o mică corecţie, în 2005, în perioada când UDMR a fost parte a Guvernului, s-a editat primul manual pentru liceu, care tratează şi-i învaţă pe copii despre monstruozităţile perioadei în care evreii erau deportaţi, ucişi, trataţi ca persoane de categoria a doua. Este necesar ca aceste strădanii să fie generalizate în viaţa cotidiană. Întrucât, în urma crizei mondiale, curentele extremiste au câştigat din nou teren, putem constata fenomene antisemite, antiminoritare. Răspunsul nostru la aceste provocări poate fi consolidarea instituţiilor democratice ale statului şi instaurarea climatului toleranţei. Avem datoria, ca stat membru în Uniunea Europeană, pe baza principiului subsidiarităţii, principiu de bază al spiritului european, să asigurăm cadrul legal pentru comunităţile minoritare, în vederea păstrării identităţii lor, ca o valoare care îmbogăţeşte ţara şi Europa. Şi, în încheiere, permiteţi-mi să mă înclin, în numele comunităţii mele, în faţa amintirii martirilor, în speranţa că, împreună, vom construi o Europă tolerantă, bazată pe o ideologie umanistă. Vă mulţumesc pentru atenţie. (Aplauze). |
|||
|
|
Vă mulţumesc şi eu. Vă mulţumesc tuturor pentru prezenţa la aceste eveniment şi daţi-mi voie să închid această sesiune solemnă dedicată comemorării victimelor Holocaustului. Vă mulţumesc. |
|||
|
|
Şedinţa s-a încheiat la ora 16,40. |
|||
![]() |



