|
primită de la domnul deputat Remus Borza (deputat neafiliat)
Europa după Merkel
Angela Merkel a anunţat că nu va mai candida pentru postul de preşedinte al CDU în alegerile interne de pe 8 decembrie, urmând ca, în 2021, odată cu terminarea mandatului de cancelar, să se retragă definitiv din politică. Spuneam, încă din octombrie 2017, odată cu alegerile parlamentare din Germania, că este începutul sfârşitului pentru Merkel.
După patru luni de negocieri foarte dure cu social-democraţii, a încropit in extremis o majoritate. La învestitura Cabinetului, a obţinut 364 de voturi, cu doar nouă mai multe decât minimul de 355 de voturi de care avea nevoie, în condiţiile în care coaliţia de guvernare dispune de 399 de mandate. Asta înseamnă că 35 de parlamentari, atât din propriul partid, cât şi din partea social-democraţilor lui Schulz, nu i-au dat votul de încredere. Acesta a fost primul semn de îngrijorare sub aspectul solidităţii coaliţiei şi al sprijinului de care se bucura Merkel.
Decizia lui Merkel de a se retrage de la şefia CDU are legătură şi cu rezultatul dezamăgitor înregistrat de partid la scrutinul regional de acum două săptămâni. Atât CDU, cât şi CSU au pierdut în jur de 10 procente, însă îşi păstrează o majoritate relativă, în condiţiile în care în anumite landuri au avut o majoritate absolută în ultimii 30 ani. Azi,vorbim de o coaliţie fragilă care şi-a consumat rezerva de combustibil. Să nu uităm, totuşi, că Angela Merkel este cancelarul Germaniei din 2005, fiind cel mai longeviv şef de guvern din Europa. În ultimii 2 ani începuse să se observe o oarecare uzură care i-a afectat autoritatea, credibilitatea şi carisma, atât în plan intern, cât şi extern. Fiind un politician cu o vastă experienţă politică, era conştientă de riscul de a nu-şi duce la bun sfârşit şi cel de-al patrulea mandat. Raportat la evoluţiile politice interne şi internaţionale, în funcţie şi de rezultatul alegerilor pentru şefia CDU, există riscul – din ce în ce mai mare – ca Merkel să fie nevoită să renunţe şi la funcţia de cancelar al Germaniei, chiar în 2019. Se vor încheia 20 de ani de merkelianism în politica europeană, caracterizat de stabilitate, echilibru şi predictibilitate. Cancelarul german a militat, în tot acest acest interval de timp, pentru integrare, visul lui Merkel fiind o Europă federativă, după modelul SUA. Odată cu ieşirea din prim planul politicii europene, acest vis s-ar putea să se năruie. În prima parte a lui 2019, se va produce inevitabilul. Ieşirea Marii Britanii din UE. Curentele eurosceptice, suveraniste, naţionaliste şi populiste sunt pe un trend crescător în Europa. Vezi cazul Italiei, Greciei, Cehiei, Ungariei, Poloniei, Austriei. Și în Germania, AFD, partid de extremă dreapta, este cotat cu 20% în intenţiile de vot. Este greu, dacă nu imposibil, să vorbim de coeziune, unitate şi mai multă integrare într-o Europă a naţiunilor, într-o Europă în criză de identitate, într-o Europă atât de eterogenă, chiar antagonică din punct de vedere social, istoric, cultural şi ideologic. 2020 va marca un astfel de moment critic pentru construcţia europeană. Aniversarea, pentru unii, comemorarea, pentru alţii, a 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, care a desenat harta Europei actuale, dând satisfacţie unor naţiuni, dar creând frustrări altora care au generat şi întreţinut curente revizioniste, ce se vor manifesta extrem de violent în 2019 şi 2020.
Doamna de fier a Europei, predare de ştafetă
Într-o ceremonie organizată în mai, în istorica sală a încoronării din Primăria Aachen, Merkel i-a înmânat preşedintelui Macron prestigiosul premiu Charlemagne. Acesta se acordă unor personalităţi sau instituţii care au contribuit decisiv la unitatea Europei. Și Merkel a primit acest premiu în 2008. A existat o anumită simbolistică la acea festivitate, o predare de ştafetă de la doamna de fier a Europei la mai tânărul, carismaticul, energeticul şi vizionarul Macron. Construcţia Uniunii Europene a fost modelată şi coordonată de acest tandem franco-german. De unul singur, cu tot şarmul lui irezistibil, Macron va eşua în acest proiect comun. În curând, vom vorbi de Uniunea Europeană la timpul trecut.
Lupta pentru succesiune
În lupta pentru succesiune la preşedinţia CDU vor mai apărea nume noi. Deocamdata, candidatul cel mai bine clasat este Annegret Kramp-Karrenbauer. Încă de la momentul alegerii ei în funcţia de secretar general al Uniunii Creştin-Democrate (CDU), în urmă cu şapte luni, spuneam că ea este, de fapt, succesoarea lui Merkel şi favorita acesteia din urmă. Ministrul german al Sănătăţii, Jens Spahn, un homosexual declarat şi un critic al lui Merkel, s-a înscris deja în cursă. Deşi a părăsit scena politică în urmă cu 18 ani, când a pierdut competiţia cu Angela Merkel pentru preşedinţia CDU, Friedrich Merz vrea, în decembrie, să îşi ia revanşa. Merz este preşedintele filialei germane al grupului financiar american Black Rock, cel mai mare fond de investiţii din lume. Mai mult decât atât, are o foarte bună relaţie cu administraţia americană şi cu „Wall Street”, ceea ce poate să reprezintă un mare avantaj şi sprijin pentru Merz, având în vedere deteriorarea relaţiilor germano-americane după câştigarea alegerilor prezidenţiale de către Trump.
Decizia lui Merkel, efect pentru Iohannis?
Revenind în actualitatea politică românească, Klaus Iohannis e în relaţii bune, nu doar cu Angela Merkel, ci şi cu actualul secretar general al Comisiei Europene, germanul Martin Selmayr, fostul şef de cabinet al lui Jean-Claude Juncker. Și cu comisarul european Oettinger, un apropiat al doamnei Merkel, Iohannis are o relaţie bună. Indiscutabil, indiferent cine ar fi cancelar, va exista o susţinere aproape totală şi necondiţionată pentru Iohannis, care este etnic german. Motiv pentru care nu văd o problemă pentru Iohannis plecarea sau rămânerea lui Merkel în funcţia de cancelar al Germaniei. Din perspectiva unui nou mandat, la Cotroceni, toate cancelariile europene îl susţin pe Johannis. Trebuie să mai vrea şi grivei. Dar vorba lui Stalin, contează cine numără, nu cine votează.
|
