|
primită de la preşedintele Comisiei pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi, doamna deputat Cristina Iurişniţi (Grupul parlamentar al USR)
Ieri, 25 noiembrie, de Ziua internaţională a eliminării violenţei împotriva femeilor, au început cele 16 zile de activism civic care aduc în atenţia autorităţilor şi a societăţii civile promovarea egalităţii de şanse, prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi minorilor, în special. Comisia pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi a Camerei Deputaţilor organizează, ca în fiecare an, mai multe acţiuni pentru a marca această dată, alături de partenerii din societatea civilă.
Este nevoie stringentă de politici educaţionale antidiscriminare, de campanii naţionale de informare şi conştientizare, de spoturi publicitare care să promoveze constant şi eficient egalitatea de şanse şi de gen. Altfel, generaţiile viitoare vor perpetua inclusiv aceste comportamente abuzive şi violente în familie şi în comunitate. Altfel, la fiecare 30 de secunde, o femeie din România va fi în continuare supusă unui act de violenţă în familie, aşa cum este în prezent.
Cu această ocazie, Campania naţională de informare şi conştientizare privind violenţa de gen vizează promovarea numărului unic de urgenţă 112 şi a liniei naţionale telefonice gratuite pentru victimele violenţei domestice cu număr unic – 0800 500 333.
Începând cu anul 1991 a fost lansată campania internaţională care marchează seria celor 16 zile de activism împotriva violenţei asupra femeilor şi care se derulează, în fiecare an, în perioada 25 noiembrie (Ziua Internaţională pentru Eliminarea Violenţei împotriva Femeilor) – 10 decembrie (Ziua Internaţională a Drepturilor Omului – adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului).
În anul 2000, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a stabilit, prin Rezoluţia nr. A/RES/54/134, ca data de 25 noiembrie să fie Ziua internaţională pentru eliminarea violenţei asupra femeilor.
Respectarea drepturilor femeilor este un angajament asumat prin Constituţie şi legislaţia secundară, iar în 2016 România a ratificat Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice (Convenţia de la Istanbul).
Aşadar, pe hârtie, femeile au la dispoziţie instrumente care să le protejeze, cum ar fi ordinul de protecţie şi ordinul de protecţie provizoriu. În realitate, însă, prea puţine îşi cunosc drepturile, iar prea puţine dintre cele care şi le cunosc îndrăznesc să le şi ceară.
În România, numărul victimelor violenţei domestice şi sexuale este în creştere de la an la an, iar sancţionarea agresorilor rămâne redusă. Am asistat cu stupoare anul acesta la tragedia de la Caracal care a expus încă o dată toleranţa nepermisă a autorităţilor faţă de agresori şi da, trebuie să o spunem apăsat, în multe cazuri este vorba chiar despre o cârdăşie cu aceştia.
Mai mult, sistemul public şi-a dovedit încă o dată lipsa de pregătire, de empatie şi de solidaritate cu victimele violenţei – nu doar imorale, ci şi ilegale în 2019, în comunitatea europeană. Nu avem suficiente adăposturi pentru victime, iar unde acestea există, locurile sunt insuficiente. Accesul victimelor la informaţii, la consiliere psihologică, juridică, financiară este restrâns. Calea obţinerii unui ordin de protecţie este încă dificilă şi costisitoare, în ciuda progreselor legislative evidente. Cu greu se monitorizează agresorii, care pot încălca ordinul de protecţie şi continuă să urmărească victima; de multe ori, finalul este unul tragic. De aceea, cazurile în care femeile sunt ucise de actualul sau fostul partener se întâmplă la fiecare 5 zile în România. Mai mult, la fiecare 4 zile, un copil este agresat sexual de către un membru al familiei sale.
În calitate de preşedintă a Comisiei pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi, adresez rugămintea de a continua eforturile împotriva violenţei domestice şi sexuale – avem datoria să asigurăm protecţia împotriva tuturor formelor de violenţă asupra femeilor. Trebuie să milităm transpartinic pentru ca în bugetul pentru anul viitor să fie alocate fonduri pentru Programele de Interes Naţional privind violenţa în familie şi pentru măsurile care să sprijine, în mod real, supravieţuitoarele violenţei.
Mai mult, trebuie să sprijinim şi să urgentăm împreună adoptarea acelor iniţiative ce vizează prevenirea şi combaterea violenţei de orice fel, precum violenţa cibernetică, şi ţin să mulţumesc acelora care au semnat propunerea legislativă pe acest subiect pe care am depus-o recent în Parlament.
La final, dar nu în cele din urmă, doresc să amintesc că totul porneşte de la educaţie. Este nevoie de politici educaţionale antidiscriminare, iar şcoala românească trebuie să promoveze constant şi eficient egalitatea de şanse şi de gen. Revizuirea urgentă a manualelor şcolare şi eliminarea stereotipurilor de gen şi etnice; includerea educaţiei pentru sănătate ca disciplină obligatorie în curriculum, mai mulţi psihologi şcolari în unităţile de învăţământ şi formarea continuă a cadrelor didactice sunt acţiuni ce se impun pentru îmbunătăţirea nivelului de egalitate de şanse şi de gen în România. Abia atunci vom putea cu adevărat să prevenim şi nu doar să combatem efectele devastatoare ale violenţei asupra victimelor, asupra copiilor şi familiei, precum şi asupra întregii societăţi româneşti.
|
