|
primită de la domnul deputat Ilie Dan Barna (Grupul parlamentar al USR)
„Ziua când l-am pierdut pe Radu Lupu”
Ieri s-a stins Radu Lupu, unul dintre cei mai mari pianişti ai lumii, apreciat şi recunoscut de o lume întreagă pentru talentul său.
De câteva ori pe an, venim la această tribună şi deplângem trecerea în nefiinţă a unei mari valori. De fiecare dată cu afectare şi tristeţe mai autentică sau mai formală. Pretindem că am fost tot timpul conştienţi de rolul jucat de persoana aceea în cultura română, europeană sau universală. Ca şi cum, o zi în plus ne mai trebuia şi am fi onorat-o cum se cuvenea.
Însă, destinul nu dă socoteală şi nu are răbdare cu noi. Se va găsi, desigur, o stradă al cărei nume poate fi schimbat. Iar memoria acelei mari valori va dăinui în „colb de cronici”, cum spunea Eminescu, sau, mai actual, în paginile Wikipedia sau Youtube. De fiecare dată pretindem că ne doare că părţi din cultura română mor încet, încet, dar de prea puţine ori înţelegem sau ne aplecăm cu adevărat asupra omului pe care îl onorăm la final de destin şi, de la fel de puţine ori, facem ce e necesar pentru aceia care sunt încă alături de noi.
Nu pot şi nu e loc să reproduc cuvintele de admiraţie şi recunoaştere primite de-a lungul anilor de Radu Lupu din partea criticilor şi melomanilor din întreaga lume şi nici să pretind o înţelegere mai mult decât sufletească a ceea ce a însemnat muzica pornită de sub palmele lui. Ce pot spune este că în interpretările sale am întâlnit o sensibilitate fără seamăn, pe care nu am mai regăsit-o la alţi pianişti. Atât cât am reuşit să ascult şi să particip la performanţele sale mi s-a părut mereu că reuşeşte să capteze cele mai subtile profunzimi ale naturii umane, imposibil de explicat în cuvinte. Este, sunt convins, sentimentul pe îl simţim când ne aflăm în faţa măreţiei. Totul capătă cumva sens.
Chiar dacă, spre ruşinea acestui Parlament, sunt ocupanţi de fotolii care poate aud abia zilele acestea pentru prima oară de el, plecarea lui Radu Lupu este o pierdere teribilă pentru cultura României şi pentru români. Nu are cum să fie altfel clipa în care dispare dintre noi acela care putea exprima în cea mai înaltă formă ceea ce suntem şi simţim. Poate veţi spune că nu e neapărat ceva specific românilor. Tocmai de aceea momentul acesta e cu atât mai greu: am pierdut ieri un spirit universal, născut la noi în ţară, la Galaţi. Și cu atât mai amar este când România l-a ignorat aproape complet pe acest geniu artistic care ne-a dus, cu prestigiu fără seamăn, numele în marile săli de spectacole ale lumii, în casele ascultătorilor şi muzicienilor amatori sau profesionişti şi în inimile multor oameni care altfel nu ar fi auzit de ţara noastră.
Purtăm şi aici, în Parlament, în prea mare măsură această vină a ingratitudinii contemporane. Această vină de a ne raporta la cultură, din când în când, doar ca un instrument retoric şi nu ca o marcă a civilizaţiei noastre. Nu ca un mod de a părăsi întunericul. Nu ca o cale de urmat pentru tinerii noştri. Orbirea faţă de importanţa culturii reale şi majore, ne duce cu fiecare zi mai aproape de abis. Ziua de azi este despre o dureroasă pierdere a unei lumini.
În aceste zile oamenii de cultură din întreaga lume îl deplâng pe Radu Lupu, însă rămân în suflet cu muzica lui fabuloasă. Radu Lupu a fost şi rămâne unul dintre acei oameni rari şi extraordinari care apar, din când în când, pe drumurile obştii şi se răzleţesc apoi, cântând, cu ochii spre cer.
|
