|
primită de la domnul deputat Vasile-Aurel Căuş (Grupul parlamentar al PNL)
Educaţia de calitate nu poate exista în lipsa unor cadre didactice de calitate
Sărbătorim, astăzi, ca în fiecare an începând cu 1994, Ziua Mondială a Educaţiei, o zi festivă ce aminteşte de semnarea, în anul 1966, a recomandării comune a UNESCO şi Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind statutul profesorilor.
Nu întâmplător am menţionat acest lucru. Mai întâi, însă, ţin să exprim câteva gânduri legate de educaţie şi de cadrele didactice, în general.
Astfel, în privinţa importanţei cruciale a educaţiei, consider că nu există şi nu poate exista nicio îndoială. În prezent (şi nu numai, însă astăzi cu atât mai mult, dat fiind faptul că, odată cu trecerea de la societatea industrială la cea bazată pe informaţie şi înaltă tehnologie, rolul cunoaşterii şi înţelegerii l-a depăşit pe cel al abilităţilor manuale), nivelul calităţii educaţiei face realmente diferenţa dintre o economie mediocră şi una dezvoltată. Iar acest lucru se traduce în calitatea vieţii fiecăruia dintre noi. O persoană care a beneficiat de un nivel adecvat de educaţie are mult mai multe şanse de a căpăta locul de muncă pe care şi-l doreşte, de a obţine remuneraţia pe care o doreşte şi, pe scurt, de a avea măcar în parte viaţa la care visează, decât o persoană care nu a avut şansa, posibilitatea sau, uneori, dorinţa de a-şi aprofunda educaţia.
De altfel, tragicele evenimente la care asistăm în planul relaţiilor internaţionale ne aduc aminte inclusiv de acest aspect. Să ne imaginăm, împreună, harta lumii. O hartă mai degrabă fizică, în special a resurselor naturale, în care frontierele politice abia se zăresc, fiind estompate de abilităţile şi ideile umane.
Pe o mare parte a acestei hărţi se întinde Rusia. Un stat uriaş, înzestrat cu resurse naturale în cantităţi greu de imaginat. În aparenţă, societatea rusă ar trebui să fie una dintre cele mai prospere din lume. Să ne imaginăm, însă, că privim dintr-un satelit de înaltă performanţă această societate şi utilizăm funcţia zoom in. Ce observăm? O societate înapoiată tehnologic, dependentă de importurile tehnologice din Vest. O societate săracă şi profund coruptă. O economie bazată aproape exclusiv pe exportul de materii prime, deşi acest aspect nu mai este, astăzi, determinant pentru prosperitatea generală a unei societăţi.
La fel de bine putem să privim şi în spaţiul Golfului Persic. Deşi nivelul prosperităţii economice a societăţilor de acolo ne poate orbi sau induce în eroare, la o privire mai atentă observăm cum, timp de decenii de exploatare a resurselor petroliere, atenţia insuficientă acordată formării specialiştilor face ca şi astăzi majoritatea job-urilor care necesită o înaltă competenţă să fie exercitate de străini sau de cetăţeni formaţi în străinătate.
În schimb, ce observăm dacă privim la Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Singapore etc.? Vedem state sărace în resurse naturale, care nu cu mult timp în urmă găzduiau economii subdezvoltate. Însă, ca urmare a deceniilor de investiţii în educaţie, economiile acestor state se bazează, astăzi, pe fabricarea şi comercializarea produselor de înaltă tehnologie şi sunt adevărate economii ale cunoaşterii. Astfel, ele suplinesc mai mult decât satisfăcător dezavantajul resurselor naturale şi asigură cetăţenilor lor un nivel de trai mult mai ridicat decât al celor din state precum Rusia.
Aşadar, în ce rezidă cheia prosperităţii, în educaţie sau în resurse? La această întrebare, răspunsul nu poate fi decât unul singur: cu educaţie se poate suplini lipsa oricărei resurse, însă resursele fără educaţie nu sunt decât un blestem! Aceasta atât la nivel macro, cât şi la nivel individual!
Însă educaţia, dragi cetăţeni, nu se realizează de una singură, şi prin aceasta am ajuns la a doua parte a mesajului meu. Educaţia este realizată de către oameni, iar oamenii, nefiind nici sfinţi, nici demoni, au nevoi. Au nevoi pe care nu şi le pot satisface în lipsa unor resurse materiale. Cu alte cuvinte, oricât de cinic ar suna, nivelul de competenţă şi dedicare dintr-un sistem este direct proporţional cu cel al remuneraţiilor acordate!
Cum putem să atragem în sistemul de educaţie absolvenţii cei mai pregătiţi ai facultăţilor de diverse profiluri dacă nu îi remunerăm măcar similar cu ofertele pe care le primesc de pe piaţa liberă? Cum îi putem face ca, dintre multiplele alternative aflate la dispoziţie, ei să aleagă educaţia? Fără o salarizare corespunzătoare, sistemul de educaţie se va transforma, cu timpul, într-un refugiu al absolvenţilor de facultăţi care nu reuşesc să-şi găsească de lucru în alte domenii, or nu aceasta ne dorim pentru viitorul nostru!
De aceea, dincolo de recunoştinţa pe care o simţim mereu şi pe care astăzi o şi exprimăm către dascălii noştri de la toate nivelurile, mi se pare imperativ să nu uităm că suntem datori să creştem nivelul veniturilor din educaţie, astfel încât sistemul de educaţie să devină atractiv. Iar după ce acest lucru se va realiza, putem discuta şi despre celelalte reforme necesare, pentru că vom avea cu cine să le punem în practică. Fără suficientă motivaţie pentru oamenii care alcătuiesc sistemul, toate reformele posibile vor rămâne vorbe goale!
La mulţi ani, deci, profesioniştilor în educaţie şi nouă, decidenţilor, la multă...înţelepciune, pentru a le crea condiţiile de care au nevoie în exercitarea divinei lor vocaţii!
|
