Pe 8 decembrie 1991, românii chemaţi la urne ca parte a uneia dintre primele manifestări democratice de după căderea regimului comunist, s-au pronunţat, cu o largă majoritate, în favoarea a ceea ce pe atunci era noua Constituţie a României.

Desigur, procesul de elaborare a unei Constituţii după momentele atât de dramatice ale Revoluţiei din Decembrie 1989 nu a fost şi nu putea fi unul facil. O Constituţie nu este ceva ce se poate scrie de azi pe mâine. Constituţia nu este o lege obişnuită, şi nici legile obişnuite nu se adoptă rapid şi fără efort. O Constituţie este Legea fundamentală a unei ţări sau, într-o exprimare neacademică dar cât se poate de elocventă, mama tuturor legilor ţării respective. Aceasta pentru că prin Constituţie se stabilesc elementele fundamentale ale funcţionării unui stat. Constituţia reglementează forma de guvernământ. Constituţia consacră rolurile celor mai importante instituţii şi autorităţi. Constituţia determină ponderea fiecăreia dintre acestea în economia generală a puterii în stat, marcată de principiile separaţiei şi echilibrului. Și, poate cel mai important, Constituţia cuprinde drepturile şi libertăţile cetăţenilor acelui stat, garanţiile de care ei se bucură împotriva arbitrariului şi a exceselor puterii statale. Or pentru noi, liberalii, libertăţile (da, alăturarea acestor termeni nu este întâmplătoare) individuale şi proprietatea privată sunt sacre, şi ambele sunt consacrate în Constituţie.