|
primită de la preşedintele Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masa, domnul deputat George-Mihail Neamţu (Grupul parlamentar AUR)
Un aristocrat al culturii naţionale: Mihai Eminescu
Născut la Botoşani, Mihai Eminescu a iubit oraşul Cernăuţi, „mica Romă” a Transilvaniei (Blajul), Oradea Mare, Aradul, Ieşii, Bucureştii şi toată România Mare, deşi studiile şi le-a desăvârşit — ca bursier al societăţii „Junimea” — la Viena şi Berlin. Vorbea impecabil germana şi stăpânea categoriile lui Kant, dar şi noţiunile centrale din filozofia lui Schopenhauer.
Sfârşitul secolului al XIX-lea, în care tânărul Mihai Eminescu îşi croia destinul, era un timp al contrastelor profunde. După înfrângerea otomanilor la Plevna şi Smârdan (1877), Principatele Române unite sub sceptrul lui Carol I încercau să-şi găsească un drum nou. Capitala Moldovei era atinsă de forfota conversaţiilor politice şi a dezbaterilor culturale.
Am greşi dacă am spune că „poetul nepereche” era doar un ins pierdut în abisurile contemplaţiei. Contemporanii lui Eminescu zugrăvesc, dimpotrivă, imaginea unui tânăr aprig, viu şi pasional, familiarizat cu polemicile universitare şi discuţiile din gazetele metropolelor Europei centrale.
Visătorul Eminescu nu era indiferent la problematica socială şi la nedreptăţile înfruntate de popor. Vedea în răzeşii Moldovei lui Ștefan un simbol de autenticitate: baza economică şi morală a naţiunii. Depozitar al unei înţelepciuni ancestrale, ţăranul a ajuns dispreţuit de orăşeanul egoist şi lacom.
Totuşi, momentul ideal al reveriei erotice se consumă — chiar şi pentru citadinii distraţi şi alienaţi — „sara pe deal.” Acolo doar „buciumul sună cu jale, / turmele-l urc, stele le scapără-n cale, / apele plâng, clar izvorând în fântâne; / Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine…”
Pudic şi discret în chestiunile de ordin privat, Eminescu etala o erudiţie enciclopedică. Se spune că nici unul dintre cei prezenţi la dezbaterile societăţii „Junimea” – nici măcar veteranul Iacob Negruzzi – nu putea ţine piept vervei sale intelectuale. Iubind compania cărţilor şi a marilor idei, Eminescu detesta birjarii politicii dâmboviţene.
Articolele sale din „Timpul” dezvăluie frământările unui gazetar implicat: îndeobşte, critic al partidei liberale şi susţinător al cauzei naţional-conservatoare. Ura nedreptatea şi căuta mereu adevărul cu religiozitate.
O viaţă materială precară, neşansa unei vieţi amoroase dezamăgitoare, ca şi stresul cotidian şi lipsa de înţelegere a contemporanilor l-au condus către un destin tragic.
Aşa cum observase şi I.-L. Caragiale, „Eminescu trăia ca un sărac, dar vorbea ca un rege.” Un vizionar inadaptat la puţinătatea veacului, Eminescu (mort la 39 de ani) chiar ne-a lăsat nouă, românilor uituci şi ingraţi, o moştenire spirituală prodigioasă.
Deşi aprofundase folclorul european şi literatura universală, Eminescu era fascinat de fizică, astronomie şi cosmologie. În plan uman, avea „trebuinţe puţine, dar apucături boiereşti” (aşa îl vedea prietenul Slavici).
Respingea egalitarismul şi avea conştiinţa propriei sale genialităţi. Natura umană — pentru conservatorul Mihai Eminescu — era supusă aceloraşi limitări, capricii sau erori, indiferent de epoca istorică în care ne-a fost dat să trăim. Noţiunea de progres şi utopia emancipării prin inginerii sociale merită privite, aşadar, cu maxim scepticism.
15 ianuarie a fost declarată Ziua Culturii Naţionale. L-am putea omagia, fiecare-n parte, citind un fragment din Luceafărul ori Scrisoarea I. Am redescoperi măreţia unei viziuni asupra vârstelor lumii şi asupra neliniştii sufletului omenesc. Luceafărul nu face băşcălie, precum Mitică-n lumea lui Caragiale; el visează şi se înalţă către văzduhul ideii platonice de Iubire.
Ca poet al transcendenţei, Eminescu a surprins tensiunea dintre sacrul atemporal şi profanul efemer; dintre universul teluric al Cătălinei şi spaţiul arhetipurilor cercetat de Hyperion. Zborul cosmic al Luceafărului şi simbolistica ascensiunii evocă imagini familiare mitologiilor neoplatonice şi hermetice (studiate cu atenţie de Ioan Petru Culianu).
Eminescu a fost un avocat al libertăţii şi un pionier al ideii naţionale. Prin faimoasele tirade împotriva formelor fără fond şi a falsităţii morale, împotriva rentelor politice şi a paraziţilor bugetari, împotriva fanariotismului şi a servituţii voluntare, Eminescu a apărat aristocraţia spiritului şi nobleţea unor idealuri care au plăsmuit Unirea de la 1918.
Nu întâmplător, Petre Țuţea l-a numit „sumă lirică de voievozi.” După ce-a respins impostura din politica valahă, ucenicul lui Maiorescu a mângâiat inimile îndrăgostiţilor, hrănind cu seva fierbinte a poeziei sale lirica următorului secol (de la Tudor Arghezi până la Nichita Stănescu).
De la vlădică până la opincă, la 175 de ani de la naştere, Eminescu merită mai mult.
|
