|
primită de la domnul deputat Ştefan Tanasă (Grupul parlamentar al USR)
Democraţia şi orbirea colectivă
Astăzi, mai mult ca oricând, trebuie să ne întrebăm: în ce direcţie ne îndreptăm? Valorile democratice, pentru care românii şi-au riscat propria viaţă în 1989, sunt supuse unui test de rezistenţă. Cetăţenii, cei care ar trebui să vegheze asupra lor, par uneori că au uitat ce înseamnă cu adevărat să le preţuieşti.
Declaraţiile lui JD Vance au fost primite cu un val de indignare sau exaltare, după caz, dar nu pentru ceea ce a vrut el să transmită, ci pentru ceea ce fiecare a ales să înţeleagă. În mod clar, nu a justificat şi nu a susţinut derapajele democratice. Dimpotrivă. Șocul americanilor nu este faţă de o alegere politică anume, ci faţă de faptul că, după ce s-a investit atât de mult în consolidarea democraţiilor europene, acestea pot fi aşa de uşor destabilizate cu câteva campanii pe reţelele de socializare.
Când a spus că ameninţarea nu vine neapărat de la Rusia şi China, ci mai degrabă din interior, nu a probat tacit autocraţia, a transmis că dacă renunţăm la democraţie, vom fi lăsaţi să ne pierdem în întunericul pe care singuri ni l-am ales. O lecţie amară, dar necesară.
Nu este acceptabil pentru o democraţie să anulezi alegerile şi să te mulţumeşti cu simplul fapt de că ai un stat de drept funcţional care îţi oferă şansa să te salvezi în acest fel. Valorile democratice nu pot aparţine doar elitelor, acestea trebuie însuşite de către fiecare cetăţean în parte şi apărate, zi de zi, cu atât mai mult în momentele dificile în care un atac hibrid îi pune la grea încercare credinţa în democraţie. Democraţia nu poate rămâne o lozincă fără substanţă şi nici nu poţi fi ţinut cu forţa într-o democraţie pentru ca este contrar valorilor democratice.
Înţelegem toată această situaţie ca pe un test pentru a putea acţiona cu luciditate. Este un test al încrederii în democraţie. Este un test al valorilor şi al încrederii noastre în societatea pe care noi am creat-o şi pe care avem obligaţia să o apărăm. Acum se testează autonomia în gândire şi în decizie prin raportare la valorile democratice, iar cei care nu vor trece testul, vor cunoaşte o altfel de lume. SUA, în mod clar, nu va salva pe nimeni care se abate de la această cale pentru că înţeleg valorile democratice şi nu te pot forţa să rămâi într-o democraţie dacă nu îţi doreşti acest lucru.
Pentru SUA, democraţia europeană suferă de o orbire colectivă. O orbire albă, strălucitoare, ca în romanul „Eseu despre orbire” a lui José Saramago (ecranizat în anul 2018 - filmul Blindness). Crezând că apărăm valorile democratice, ajungem să le subminăm. Crezând că sancţionăm derapajele, devenim noi înşine parte din problemă. Și, asemenea personajelor din roman, rătăcim fără direcţie, orbi în mijlocul evidenţei.
În „Eseu despre orbire”, oamenii ajung să trăiască în mizerie nu pentru că nu ar mai avea ochi, ci pentru că şi-au pierdut busola morală. Lipsa vederii este doar un pretext pentru colaps. Exact asta se întâmplă acum: nu suntem lipsiţi de democraţie, doar suntem incapabili să o vedem şi să o apărăm aşa cum trebuie. Am căzut în capcană şi, prin fel şi fel de inginerii sociale, percepţiile noastre au fost schimbate şi am ajuns să credem tocmai invers. Ne-a fost furată capacitatea de a înţelege lumea.
Adevărata tragedie ce reiese din roman nu este pierderea vederii, ci prăbuşirea societăţii. Cei orbi nu mai sunt capabili să discearnă binele de rău, să coopereze sau să conducă. Se împart rapid în haite – unii încearcă să menţină ordinea, alţii vor doar să profite, iar cei speriaţi se lasă duşi de val.
Această poveste nu este ficţiune. Este exact tabloul la care ne uităm astăzi. Și dacă privim cu atenţie, vedem aceleaşi grupuri de personaje, doar că într-un alt decor.
Primul grup este cel al democraţilor – cei care şi-au însuşit atât de bine aceste valori încât încearcă să menţină ordinea, statu-quoul într-o lume care alunecă spre haos. Ei înţeleg că democraţia nu este un lux, ci o responsabilitate, şi că trebuie protejată nu doar cu declaraţii, ci cu acţiuni coerente. Dar sunt puţini şi par tot mai copleşiţi de zgomotul celorlalţi.
Al doilea grup este cel al extremiştilor suveranişti – cei care au înţeles că orbirea generală le oferă putere. Exact ca în roman, unde o bandă de orbi preia controlul asupra proviziilor şi impune un regim de teroare, extremiştii de astăzi capitalizează confuzia şi slăbiciunea democraţiei. Ei nu vor să construiască nimic, ci doar să exploateze haosul ca să impună mai apoi un regim al terorii. Din acest motiv nici nu vedeţi soluţii concrete din partea acestora, ci doar vorbe deşarte, doar acţiuni menite să vă ţină captivi ca atunci când nu vă puteţi dezlipi din a vă mai uita la un episod dintr-un serial.
Al treilea grup este cel mai numeros şi cel mai periculos: cei care nu fac nimic. Oamenii care, în loc să îşi recapete vederea, preferă să fie ghidaţi de alţii. În roman, aceştia sunt cei care acceptă ordinele grupului violent fără să riposteze, care se mulţumesc cu firimiturile de libertate, convinşi că altă opţiune nu există. Astăzi, ei sunt cei care, în faţa derapajelor democratice, spun: „Asta e, ce putem face?” – şi prin pasivitatea şi neutralitatea lor permit derapajele de mâine.
Având această imagine oferită de romanul lui José Saramago, dacă vrem să fim de partea bună a istoriei, trebuie să ne comportăm ca atare. Nu SUA trebuie să ne spună cine suntem. Noi trebuie să ne recăpătăm vederea. Noi trebuie să ne trezim.
În acest context, Trump nu este un salvator şi nici un adversar. Este, mai degrabă, cel care aprinde o lanternă în mijlocul acestui întuneric care se abate asupra UE. Nu ştie încă dacă în faţa lui sunt oameni care gândesc lucid, în spirit democratic sau umbre care doar repetă fraze învăţate mecanic.
Să fii pus în postura de a anula alegeri, în mod clar, nu arată că societatea şi-a însuşit valorile democratice. Reacţia României şi a românilor în faţa unor acţiuni ostile, hibride, ar fi trebuit să fie una clară şi hotărâtă în favoarea democraţiei, nu una care să lase loc de confuzie, dezbinare şi de alimentare a teoriilor conspiraţiei. Niciunul dintre statele din Uniunea Europeană nu ar trebui să-şi permită astfel de erori, mai ales în actualul context geopolitic. În loc să pună în discuţie fundamentul democratic, ar trebui ca fiecare să îşi pună întrebarea corectă: Cum am ajuns aici? Ce am greşit? Ce putem face pentru a ne proteja democraţia pe viitor şi, mai ales, Cât timp mai avem pentru a corecta greşelile trecutului?
Uniunea Europeană trebuie să înţeleagă că nu îşi poate permite luxul lamentărilor. Europa nu are nevoie de bocitoare, ci de lideri lucizi şi puternici. De oameni hotărâţi şi capabili să apere democraţia nu doar în teorie, ci şi în practică. Avem nevoie de strategii şi acţiune, fără reacţii pripite.
Români, acesta nu este un moment de panică. Este un moment de claritate. Un moment în care trebuie să ne reafirmăm angajamentul faţă de principiile democratice. Să înţelegem că lumina democraţiei trebuie să ardă zi de zi în fiecare dintre noi. Nu stingeţi această lumină pe care o aveţi pentru că ea nu poate renaşte în sufletele voastre peste noapte, ci va fi nevoie zeci de ani de chin până să vă daţi seama de ceea ce aţi pierdut.
Să nu ne pierdem luciditatea. Să nu ne pierdem valorile. Și, mai presus de toate, să nu ne pierdem democraţia.
|
