|
primită de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar SOS România)
Ziua internaţională a familiei: între declaraţii şi realitate
Ziua de 15 mai a fost declarată Ziua Internaţională a Familiei prin Rezoluţia 47/237 adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în 1993, cu scopul de a sublinia importanţa familiei în viaţa socială, educaţională şi economică a unei naţiuni.
În România, familia a fost întotdeauna coloana vertebrală a statului. Statul s-a sprijinit pe familii, pe munca lor, pe efortul neîntrerupt de a menţine coeziunea socială, chiar şi atunci când sprijinul din partea autorităţilor a lipsit cu desăvârşire.
An de an, pe 15 mai, apar aceleaşi declaraţii despre „valori”, „respect” şi „grijă pentru părinţi şi copii”. Însă realitatea este alta: familiile sunt adesea lăsate să se descurce singure într-un stat care mimează interesul.
În judeţul Vaslui, familia înseamnă muncă grea, lipsuri, plecări dureroase şi sacrificii tăcute. Oamenii trăiesc din solidaritate între generaţii şi din speranţa că măcar copiii vor avea o viaţă mai bună.
Cum pot creşte generaţii sănătoase şi echilibrate în judeţe cum este Vaslui, unde lipsesc şcolile decente, nu sunt suficiente grădiniţe, iar centrele pentru dezvoltarea copilului rămân doar pe hârtie? Cum vor avea copiii o şansă reală, dacă statul îi lasă să crească într-un mediu fără sprijin, fără infrastructură şi fără resurse?
Tot mai multe familii se destramă, nu din lipsă de dragoste, ci din cauza greutăţilor: facturi neplătite, salarii prea mici şi absenţa serviciilor de bază. Statul asistă pasiv la toate acestea. Când nu mai eşti capabil să asiguri oamenilor minimul de siguranţă, nu mai poţi vorbi nici despre valori, nici despre viitor.
S-au promis reforme şi s-au anunţat proiecte ambiţioase. În realitate, nu avem nici măcar un minister dedicat familiei. Avem atribuţii risipite, măsuri întârziate şi răspunsuri care nu mai vin. În timp ce se promovează slogane despre „incluziune” şi „diversitate”, familia românească, construită pe credinţă, respect şi stabilitate, este fie ignorată, fie tratată ca un subiect incomod.
Fără sprijin real pentru familii, România rămâne fără temelie. O ţară care îşi abandonează familiile devine o ţară fragilă, fără viitor şi fără rădăcini.
La mulţi ani familiilor care nu renunţă, chiar şi atunci când statul a renunţat la ele. Familiilor care, cu eforturi uriaşe, reuşesc să-şi ţină copiii aproape, care trimit bani de departe şi care, sub acelaşi acoperiş, au grijă de bunici şi cresc nepoţi. Familiilor care nu mai au timp de vorbe mari, dar păstrează răbdarea, iubirea şi credinţa. Dacă România are un viitor, li se datorează lor.
|
