|
primită de la doamna deputat Georgeta-Carmen Holban (Grupul parlamentar al PSD)
Violenţa şcolară – toleranţă zero pentru un fenomen ce alarmează întreaga societate
Violenţa în şcoli a devenit, în ultimii ani, una dintre cele mai grave provocări pentru sistemul educaţional din România şi, implicit, pentru societatea noastră. Fenomenul nu este nou, dar amploarea şi formele sale recente îl transformă într-o adevărată urgenţă socială şi morală.
Statisticile oficiale arată mii de acte de agresiune raportate anual: aproape zece mii doar în anul şcolar 2021–2022, dar numărul real este, potrivit organizaţiilor care lucrează cu copiii, semnificativ mai mare. Vorbim nu doar despre violenţă fizică, ci şi despre hărţuire verbală, bullying şi cyberbullying, cu efecte profunde asupra sănătăţii emoţionale a elevilor.
Ceea ce este şi mai îngrijorător este că aceste manifestări nu mai pot fi privite ca excepţii, ci ca simptome ale unei tensiuni acumulate în mediul şcolar şi familial. După perioada de izolare din pandemie, cazurile de agresiune au crescut brusc, semn că sistemul nostru educaţional nu a reuşit să gestioneze adaptarea copiilor la noi condiţii de învăţare şi socializare.
UNICEF avertizează că violenţa la vârste fragede lasă urme de lungă durată: anxietate, depresie, absenteism şi risc de abandon şcolar. Un copil agresat astăzi riscă să devină un adult marcat de neîncredere şi insecuritate, incapabil să îşi valorifice potenţialul.
Răspunsul statului nu poate fi doar reactiv, prin sancţiuni după producerea incidentelor, ci trebuie să fie proactiv, cu politici integrate de prevenire şi educaţie. Avem deja un cadru normativ, proceduri şi un plan naţional de combatere a violenţei în şcoli, dar punerea lor în practică este adesea fragmentată şi inegală între judeţe sau chiar între şcoli. De aceea, statul trebuie să îşi asume o strategie coerentă, cu resurse clare şi responsabili identificaţi.
Un rol esenţial îl au cadrele didactice, care nu pot rămâne spectatori de pe margine ai fenomenului. Profesorii au nevoie de pregătire suplimentară în domeniul gestionării conflictelor, de sprijin constant din partea consilierilor şcolari şi de mecanisme instituţionale prin care să intervină rapid şi eficient. Totodată, şcolile trebuie să devină spaţii în care educaţia socio-emoţională să fie integrată firesc în curriculum, astfel încât elevii să înveţe nu doar matematică sau literatură, ci şi respectul, empatia şi responsabilitatea faţă de celălalt.
Răspunderea nu se opreşte însă la porţile şcolii. Părinţii trebuie să îşi asume un rol activ, să fie parteneri ai profesorilor şi ai comunităţii, să îşi educe copiii prin dialog şi prin exemplul personal, nu prin violenţă. La fel de important este ca elevii înşişi să înţeleagă că respectul reciproc şi toleranţa nu sunt opţiuni, ci valori fundamentale ale convieţuirii.
Consider că decidenţii guvernamentali trebuie să se implice mai dinamic în combaterea violenţei în şcoli, prin asigurarea resurselor necesare pentru extinderea reţelei de consilieri şcolari, dotarea şcolilor cu instrumente moderne de raportare şi monitorizare a incidentelor şi crearea unor programe naţionale de prevenţie, accesibile tuturor unităţilor de învăţământ. De asemenea, Poliţia şi serviciile sociale trebuie să colaboreze mai strâns cu şcolile, iar parteneriatele cu organizaţiile neguvernamentale şi cu autorităţile locale să devină practice şi funcţionale, nu doar declarative.
Sunt convinsă că doar printr-o acţiune comună – stat, cadre didactice, elevi şi părinţi – putem transforma şcoala în ceea ce trebuie să fie: un loc sigur, prietenos, unde fiecare copil să se dezvolte în pace, linişte şi demnitate. În caz contrar, riscăm să perpetuăm o spirală a violenţei care va marca generaţii întregi şi va afecta grav coeziunea socială a ţării.
Este momentul să înţelegem că violenţa în şcoli nu este o situaţie marginală, ci o problemă profundă de securitate umană şi de viitor naţional. Avem obligaţia morală şi politică să îi răspundem cu toată responsabilitatea.
|
