|
primită de la domnul deputat Vasile Nagy (Grupul parlamentar SOS România)
Cine plăteşte pentru actele nelegale
ale autorităţilor publice?
Marţi, 23 decembrie, în declaraţia sa politică, deputatul Nagy Vasile s-a referit la un aspect important al zilelor noastre şi anume la: Acţiunea în regres.
În România, atunci când o autoritate publică emite un act nelegal care produce prejudicii, cel puţin formal funcţionează justiţia, actul este anulat, iar autoritatea obligată să repare prejudiciul. Cetăţeanul îşi primeşte dreptatea, sau cel puţin asta urmează.
Apare însă o întrebare esenţială, pe care legislaţia actuală o evită sistematic în ultimii 36 de ani: de ce nu plăteşte nimeni, în mod real efectiv, pentru actul nelegal?
Plăteşte Statul. Bugetul public, bugetul local. Adică mereu cetăţeanul.
Da, distinşi colegi parlamentari! Pentru toate abuzurile autorităţilor centrale şi locale, cetăţeanul plăteşte la nesfârşit, din taxele şi impozitele pe care mereu şi mereu le majorăm!
Persoana vinovată, niciodată. Sau aproape niciodată. Mai ales dacă este… ”ales”!
Deputatul Nagy Vasile a precizat că: De 36 de ani, Sistemul juridic românesc funcţionează pe o schemă paradoxală: prejudiciile cauzate cetăţenilor sau persoanelor juridice de către autorităţile publice prin actele lor administrative nelegale sunt suportate din bugetul public, adică de toţi contribuabilii, chiar dacă actul a fost semnat de o persoană identificată prin nume, funcţie şi semnătură.
Instituţia acţiunii în regres este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. De cele mai multe ori, aceasta rămâne o posibilitate abstractă, dependentă de voinţa politică prezentă sau viitoare, de inerţia administrativă sau de intervenţia unor organe de control externe. Regresul nu este automat, nu este obligatoriu şi, aproape întotdeauna, nu este exercitat, bugetul public sau local fiind mereu cel care rămâne să suporte plata tuturor abuzurilor.
O confuzie frecventă şi întreţinută involuntar de legislaţie poate fi aceea dintre procesul de fond, dintre cetăţean şi autoritatea publică, şi cel ulterior, despre care vorbim, care ar trebui să existe dar nu mai apare, anume acţiunea în regres a statului sau a autorităţilor locale pentru stabilirea răspunderii individuale a celor care au semnat actele nelegale.
Prin primul proces se face verificarea legalităţii actului administrativ şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată, în beneficiul acestuia. Este, aşadar, un proces extern, între cetăţean şi instituţie, care, în situaţia anulării acestor acte poate pronunţa şi obligarea bugetului public sau a celui loca la plata unor daune-interese către persoana vătămată.
Al doilea proces ar trebui să aibă ca scop stabilirea efectivă a vinovăţiei personale a celor care au întocmit şi semnat actul anulat şi recuperarea prejudiciului bugetar de la cei care l-au cauzat. Este un proces între instituţie şi propriii săi decidenţi sau funcţionari.
Cele două procese au, aşadar, obiect diferit, părţi diferite şi finalităţi diferite.
Până în prezent, faptul că primul este câştigat de părţile vătămate în dauna bugetului public sau local NU l-a declanşat automat pe al doilea. Aici apare ruptura.
Astfel, prin nenumărate hotărâri judecătoreşti definitive s-a constatat nelegalitatea actelor administrative emise de autorităţile centrale sau locale, autorităţile au fost obligate la plată, evident din bugetul public, fără însă a exista obligativitatea efectivă, prin lege, ca autorităţile să înceapă demersurile spre a recupera aceste prejudiciii de la autorii faptelor.
Răspunderea personală a fost lăsată la latitudinea conducerii instituţiei, la presiunea Curţii de Conturi, sau, în cazuri extreme, la intervenţia penală. Dar, în lipsa unei reguli clare, rezultatul este previzibil: bugetul a plătit, iar decidenţii actelor nelegale au rămas neatinşi.
Statul de drept nu înseamnă doar anularea actelor nelegale. Un stat de drept autentic nu se opreşte la constatarea nelegalităţii, ci are datoria de a merge până la identificarea şi asumarea răspunderii personale. Atât timp cât semnătura pe un act administrativ nu atrage, în mod real, riscul unei răspunderi patrimoniale, abuzul rămâne o tentaţie, iar neglijenţa un mod de lucru. O acţiune în regres obligatorie, declanşată ca efect al unei hotărâri definitive, nu ar fi un exces. Ar fi, pur şi simplu, normalitatea juridică.
În concluzie, deputatul Nagy Vasile a specificat că: De ce este necesară o reglementare expresă în Codul administrativ?
Nu este suficient ca răspunderea civilă a funcţionarilor sau aleşilor locali să fie „dedusă” din Codul civil sau din interpretări coroborate ale mai multor acte normative. Este nevoie de o normă clară, expresă şi predictibilă, inserată în Codul administrativ, care să lege explicit existenţa unei hotărâri definitive de obligaţia declanşării procedurii de regres.
Nu vorbim despre o condamnare automată, ci despre obligaţia de a analiza şi, dacă se constată vinovăţia, de a se acţiona în regres.
O asemenea reglementare ar avea efecte profunde şi sănătoase. Aceasta ar responsabiliza real decidenţii, ar proteja bugetul, ar reduce abuzurile şi neglijenţa, ar clarifica rolurile în instituţii şi ar duce la recâştigarea încrederii cetăţenilor în administraţie.
Și, poate cel mai important, ar rupe definitiv iluzia că „statul” greşeşte, dar nimeni nu răspunde.
|
