|
primită de la doamna deputat Rodica Plopeanu (neafiliat)
19 februarie - Ziua Naţională Constantin Brâncuşi
Pe 19 februarie, calendarul ne pune în faţă un nume care a reuşit un lucru rar: să rămână al nostru şi, în acelaşi timp, să fie al lumii. Ziua Naţională Constantin Brâncuşi vine ca o pauză firească pentru memorie şi pentru măsură.
Iar faptul că anul acesta este dedicat lui Brâncuşi, prin decizie oficială, apasă şi mai mult pe o idee simplă: avem nevoie de repere care nu împart oamenii în tabere, ci îi aduc la aceeaşi masă, fie că vorbim despre artă, educaţie sau despre felul în care ne povestim ţara.
Brâncuşi poate fi înţeles cel mai bine ca un povestitor. Un povestitor care nu a scris cu cerneală, ci cu piatră, lemn şi bronz. În istoria noastră, identitatea s-a apărat adesea prin cuvânt - de la cronicari la marile discursuri ale modernizării. Dar s-a apărat şi prin formă: porţi sculptate, biserici de lemn, troiţe la răscruci, motive cusute pe cămăşi, semne repetitive, transmise fără manuale, din generaţie în generaţie. În satul românesc, forma nu era podoabă întâmplătoare, ci limbaj. Spunea cine eşti, de unde vii, ce crezi, ce respecţi. Brâncuşi a crescut într-o lume în care oamenii „vorbeau” prin lucruri făcute cu mâna, iar lecţia asta a dus-o cu el peste tot.
De multe ori, povestea lui se spune ca un traseu spectaculos: plecarea dintr-un sat gorjean, drumul lung, întâlnirea cu marile centre culturale ale Europei, Parisul ca magnet al epocii, recunoaşterea internaţională. Biografia impresionează, fără îndoială. Dar miezul rămâne felul în care Brâncuşi a ţinut aproape de rădăcini fără să cadă în idilă şi fără să-şi transforme originea în decor. N-a „împachetat” România pentru export. A dus cu el un mod de a privi lumea: disciplina simplităţii, respectul pentru proporţie, răbdarea lucrului bine făcut, încrederea că esenţa are mai multă putere decât ornamentul.
Brâncuşi a avut o calitate rară: a ştiut să distileze. A luat din tradiţie nu suprafaţa, ci structura ei adâncă. A luat ritmul, repetiţia, echilibrul, semnul. A intuit că, în arta populară, liniştea formei ascunde o inteligenţă colectivă: nimic în plus, nimic ostentativ, totul aşezat. De aceea, multe dintre creaţiile lui par, la prima vedere, aproape inevitabile, ca şi cum ar fi fost acolo dintotdeauna, iar el doar le-a scos la lumină. În acest sens, el a promovat frumuseţea naţională a României fără slogane şi fără emfază. A arătat lumii o Românie a măsurii: o frumuseţe care nu depinde de strălucire, ci de consistenţă.
Contextul în care lucrează merită amintit, fiindcă explică şi mai bine curajul lui. Brâncuşi creează într-o Europă care se schimbă vertiginos: industrializarea accelerează, oraşele se transformă, apoi vin rupturile adânci ale Primului Război Mondial, iar arta caută forme noi pentru o lume care nu mai seamănă cu cea de ieri. Mulţi aleg şocul, zgomotul, provocarea directă. Brâncuşi a ales un drum mai tăcut şi, tocmai de aceea, mai greu: întoarcerea la arhaic, la începuturi, la ceea ce nu se demodează. A arătat că modernitatea nu se obţine prin negarea trecutului, ci printr-o înţelegere mai fină a lui. Când reduci forma la esenţă, nu sărăceşti, ci concentrezi.
Imaginea cea mai limpede a acestui „povestitor” se vede în felul în care opera lui poate deveni loc, nu doar obiect. Ansamblul de la Târgu Jiu funcţionează ca un parcurs: ca o poveste spusă în aer liber, cu paşi, cu distanţe, cu respiraţie. Nu cere competenţe de critic de artă ca să-l simţi. Îţi cere doar să fii prezent, să mergi, să te opreşti, să priveşti. Și e semnificativ că acest tip de poveste se află aici, în România, în spaţiul comunităţii, ca o carte deschisă. Într-o vreme în care cultura e uneori împinsă spre margine, Brâncuşi rămâne un argument calm că frumuseţea şi sensul pot sta în mijlocul oraşului, la vedere.
De aceea, când vorbim despre Ziua Naţională Constantin Brâncuşi, poate că merită să ne ferim de formulele care sună bine şi trec repede. Brâncuşi nu e util ca decor festiv; e util ca reper de caracter. El vine dintr-o Românie a temeiniciei şi a răbdării, dintr-o cultură care a ştiut să pună semne în lemn şi în piatră ca să nu se piardă. A reuşit să ducă acel tip de frumuseţe într-un limbaj universal, păstrându-i demnitatea. Nu a cerut să fim nostalgici, nici să ne lăudăm. A sugerat, prin exemplul lui, că poţi sta drept în lume atunci când ştii de unde vii şi când nu te temi să rămâi autentic.
În anul dedicat lui Constantin Brâncuşi, omagiul cel mai onest nu stă în declaraţii grandioase, ci într-o atitudine pe care o putem lua cu noi în orice domeniu: să nu confundăm zgomotul cu valoarea, viteza cu profunzimea, strălucirea cu adevărul. Să alegem, din când în când, esenţialul. Să facem lucrurile mai curat, mai aşezat, mai responsabil. Brâncuşi a povestit România prin simplitatea ei tradiţională, prin eleganţa unei culturi care ştie să spună mult cu puţin. Iar pe 19 februarie, un astfel de mod de a privi lumea merită rostit cu voce tare.
|
