|
primită de la domnul deputat Vasile Nagy (Grupul parlamentar SOS România)
Buget fără ministru, educaţie fără apărare
Miercuri, 25 februarie, în declaraţia sa politică, deputatul Nagy Vasile s-a referit la un aspect important al zilelor noastre şi anume la: bugetul educaţiei.
Ceea ce se întâmplă astăzi în România este un act de neînţeles pentru orice societate aspirând la democraţie şi progres, bugetul educaţiei se negociază în Parlament, dar România nu are un ministru al Educaţiei şi Cercetării cu mandat deplin care să îl apere şi să îl negocieze.
În loc să avem un lider politic responsabil pentru sectorul strategic al dezvoltării naţionale, ne trezim că viitorul educaţiei este lăsat în aer, fără apărare, într-un interimat administrativ. Aceasta nu este o eroare tehnică, este un semn al dispreţului politic pentru educaţie.
Deputatul Nagy Vasile a precizat că: Bugetul se negociază iar ministerele îşi apără interesele. Dar nimeni nu negociază pentru şcoli, pentru profesori, pentru elevi sau pentru universităţi. Educaţia nu are ministru. Educaţia nu are avocat în guvern. Educaţia nu are voce. Și, când educaţia nu are voce, ea devine obiectul unor decizii bugetare arbitrare, lipsit de apărare reală. Țări precum Suedia, Belgia sau Finlanda investesc constant peste 5% sau chiar 6% din PIB în educaţie, recunoscând astfel rolul imperativ al educaţiei în dezvoltarea economică şi socială. România, în schimb, rămâne la coada UE, alături de state care nu şi-au asumat vreodată modernizarea structurii educaţionale ca prioritate de stat.
Iar ceea ce face această situaţie şi mai gravă este faptul că legea educaţiei prevede încă din normele sale un prag orientativ de 6% din PIB pentru educaţie, un obiectiv pe care România nu l-a atins niciodată şi pentru care niciun guvern nu a elaborat un plan coerent de îndeplinire. În acest context de subfinanţare cronică, guvernul Bolojan susţine, în mod paradoxal, că reforma educaţiei este o prioritate. Un guvern care discută bugetul educaţiei în absenţa unui ministru dedicat poate fi considerat responsabil faţă de cei pe care îi educă? Răspunsul este evident pentru orice expert în politici publice: nu.
Când profesorii cer dialog, transparenţă şi finanţare reală, ei nu cer privilegii, ceea ce ei cer este respect pentru munca educaţională, resurse pentru actul didactic, şi o voce la masa deciziilor, nu doar numere într-un tabel bugetar. Însă guvernul continuă să ignore aceste cereri fundamentale şi să trateze educaţia ca pe o cheltuială de optimizat, nu ca pe o investiţie strategică indispensabilă. Drept urmare, asistăm la un paradox sinistru, într-o perioadă în care educaţia ar trebui să fie consolidată ca pilon al dezvoltării viitoare, ea este lăsată fără apărare, fără reprezentare şi fără legitimitate în procesul decizional. Acest lucru nu mai este doar o problemă a sectorului educaţional, este o problemă de stat. Pentru că România nu poate avea competitivitate economică, coeziune socială şi stabilitate democratică dacă educaţia este subfinanţată, subreprezentată şi lipsită de leadership.
În concluzie, deputatul Nagy Vasile a specificat că: Continuarea acestei abordări bugetare şi politice înseamnă nu doar stagnare, ci regres, nu doar o educaţie subţiată, ci o societate care se sabotează pe termen lung. Ceea ce se întâmplă în România astăzi înseamnă mai mult decât o simplă criză educaţională. Este o criză de viziune şi de leadership. Este dovada că statul poate negocia bugetul în absenţa unui ministru al Educaţiei şi Cercetării, lăsând în aer nu doar cifre, ci însăşi viabilitatea unei reforme care ar trebui să fie strategică şi sustenabilă. Aceasta nu este o eroare tehnică, ci un act deliberat de neglijare instituţională, care pune în discuţie însăşi legitimitatea reformelor şi credibilitatea guvernului.
Vă mulţumesc!
|
