|
primită de la domnul deputat Vasile Nagy (Grupul parlamentar SOS România)
Între memorie şi reconciliere, românii şi maghiarii
pe drumul comun al învierii
Miercuri, 15 aprilie, în declaraţia sa politică, deputatul Nagy Vasile s-a referit la un aspect important al zilelor noastre şi anume la: frăţia româno-maghiară.
În contextul unui început de primăvară încărcat de semnificaţii istorice şi simbolice, am traversat, în ordinea firească a calendarului şi a memoriei colective, atât ziua de 1 Decembrie, consacrată prin Marea Unire din 1918, ca moment fondator al Statului naţional unitar român, cât şi ziua de 15 Martie, care marchează pentru comunitatea maghiară izbucnirea Revoluţiei maghiare de la 1848.
Această succesiune de repere istorice, care, în mod tradiţional, au fost percepute mai degrabă în cheie separată sau chiar antagonică, ne oferă, însă, oportunitatea de a reevalua, cu luciditate şi echilibru, nu doar divergenţele, ci şi acele numeroase momente de convergenţă, colaborare şi construcţie comună care au definit relaţia dintre români şi maghiari de-a lungul secolelor, într-un spaţiu precum Transilvania, unde convieţuirea nu a fost o excepţie, ci regula impusă de istorie.
Deputatul Nagy Vasile a precizat că: Dacă ne întoarcem în secolul al XV-lea, la figura emblematică a lui Iancu de Hunedoara, constatăm că încă de atunci, în anul 1441, respectiv în campaniile antiotomane din 1443–1444 şi 1456, armate compuse din români, maghiari şi secui acţionau sub un comandament comun, într-o logică de solidaritate militară care transcendea identităţile etnice şi care a contribuit decisiv la apărarea Europei Centrale şi de Sud-Est.
În acelaşi registru, dar într-un context profund diferit, anul 1849 aduce în prim-plan tentativa remarcabilă de reconciliere politică dintre Nicolae Bălcescu şi Lajos Kossuth, concretizată în negocierile de la Seghedin din iulie 1849, unde, după mai bine de un an de confruntări armate şi tensiuni interetnice, se conturează, chiar dacă tardiv, ideea recunoaşterii drepturilor naţionale ale românilor din Transilvania, inclusiv în plan administrativ şi lingvistic, într-un model incipient de coexistenţă politică negociată, care, deşi nu a mai putut schimba cursul evenimentelor marcate de intervenţia armată a Imperiului Rus şi de capitularea de la Șiria din august 1849, rămâne un reper esenţial al dialogului româno–maghiar.
De asemenea, secolul al XX-lea şi începutul secolului XXI aduc exemple instituţionale concrete de colaborare, dintre care amintim funcţionarea Universitatea Babeş-Bolyai, unde, anual, peste 40.000 de studenţi studiază în linii de predare distincte, în limbile română şi maghiară, dar în cadrul aceleiaşi structuri academice, demonstrând că diversitatea lingvistică şi culturală poate constitui nu un obstacol, ci un avantaj competitiv într-o societate europeană modernă.
În plan politic, participarea constantă a UDMR la guvernarea României, în multiple formule de coaliţie după anul 1996 şi până în prezent, reflectă nu doar o realitate demografică – aceea că aproximativ 6% din populaţia României este de etnie maghiară – ci şi maturizarea unui model de cooperare instituţională bazat pe dialog, reprezentare şi compromis democratic.
Nu în ultimul rând, trebuie să amintim contribuţiile unor istorici de prestigiu, precum Nicolae Iorga sau David Prodan, care, din perspective diferite, au subliniat complexitatea şi interdependenţa relaţiilor româno–maghiare, dar şi pe cele ale istoricului maghiar György Barta, care a evidenţiat caracterul profund interconectat al evoluţiilor din Transilvania.
În concluzie, deputatul Nagy Vasile a specificat că: În acest moment simbolic al lunii aprilie, înainte şi după Sărbătoarea Învierii – simbol universal al speranţei, reconcilierii şi reînnoirii – suntem datori să depăşim logica fragmentării memoriei istorice şi să asumăm, cu responsabilitate, un discurs public care să valorifice nu doar diferenţele, ci şi acele punţi solide construite în timp între comunităţile noastre.
Căci, dacă istoria ne-a arătat că anii 1441, 1849 sau 1918 au fost momente de răscruce, prezentul ne obligă să demonstrăm că lecţiile acestor ani pot fi transformate într-un fundament pentru cooperare, respect reciproc şi pentru consolidarea unui stat democratic în care identitatea fiecăruia este protejată, iar viitorul este construit împreună.
În acest spirit, fac un apel la responsabilitate, la echilibru şi la înţelepciune, pentru ca România să rămână un model autentic de convieţuire şi cooperare umană.
|
