|
primită de la doamna deputat Raisa Enachi (neafiliat)
La Sevilla 1986, Steaua Bucureşti a scris istorie pentru România
Pe 7 mai 1986, România a trăit una dintre acele seri care nu rămân doar în arhivele sportului, ci intră în memoria oamenilor, în poveştile spuse mai departe şi în felul în care o ţară întreagă îşi aminteşte că a avut un moment în care a stat dreaptă în faţa Europei, fără explicaţii, fără complexe şi fără să aibă nevoie de alt argument decât valoarea celor care au intrat atunci pe teren.
La Sevilla, Steaua Bucureşti a câştigat Cupa Campionilor Europeni şi a dus România pe cea mai înaltă treaptă a fotbalului european de club, într-o finală în care diferenţa nu s-a făcut prin nume mari, prin bugete sau prin calculele făcute înainte de meci, ci prin disciplină, curaj, luciditate, rezistenţă şi prin acea forţă rară pe care o are o echipă atunci când fiecare om ştie că joacă nu doar pentru el, ci pentru ceva mult mai mare.
După 120 de minute în care presiunea a apăsat pe fiecare minge, finala s-a decis la loviturile de departajare, iar Helmuth Duckadam a făcut ceva ce pare greu de cuprins şi astăzi în cuvinte, apărând patru penalty-uri consecutive şi intrând definitiv în istoria fotbalului mondial, nu doar ca portar al Stelei, ci ca omul care, în acea noapte, a apărat bucuria, speranţa şi mândria unei ţări întregi.
Alături de el, Marius Lăcătuş, Victor Piţurcă, Ștefan Iovan, Ilie Bărbulescu, Mihail Majaru, Ladislau Bölöni, Anton Weissenbacher şi ceilalţi jucători ai acelei generaţii au dus pe teren mai mult decât un tricou, au dus responsabilitatea unui moment pe care poate nici ei nu îl puteau măsura atunci pe deplin, iar prin felul în care au rezistat, au alergat, au crezut şi au rămas uniţi până la ultima lovitură au arătat că performanţa adevărată se construieşte greu, cu sacrificiu, cu încredere şi cu oameni care nu renunţă atunci când meciul pare mai mare decât ei.
În Parlamentul României, împlinirea a 40 de ani de la victoria Stelei Bucureşti la Sevilla a adus aproape de noi o parte din acea generaţie care a scris istorie şi care se află şi astăzi printre noi, iar momentul a avut o emoţie aparte, pentru că atunci când îi vezi în faţa ta pe oamenii care au făcut o ţară întreagă să plângă de bucurie, înţelegi că unele victorii nu se încheie odată cu fluierul final, ci rămân vii în memoria unui popor şi continuă să spună ceva despre cine am fost, despre ce am putut şi despre ce nu avem voie să uităm.
Sevilla 1986 nu este doar istoria Stelei, este o parte din memoria României.
Este una dintre acele seri în care românii au simţit că numele ţării lor poate fi rostit cu respect, că o echipă românească poate învinge acolo unde puţini îi dădeau şanse şi că, dincolo de greutăţile vremurilor, România avea oameni capabili să ducă o luptă grea până la capăt şi să transforme o finală de fotbal într-un moment de demnitate naţională.
După 40 de ani, Sevilla încă emoţionează pentru că nu vorbeşte doar despre un trofeu, despre un scor sau despre o seară de fotbal, ci despre clipa în care milioane de români au trăit aceeaşi bucurie şi au simţit, fiecare în casa lui, că victoria aceea le aparţine şi lor.
Sevilla 1986 rămâne o lecţie pentru tineri şi pentru toate generaţiile care trebuie să ştie că România a avut oameni care au făcut Europa să vorbească despre ei prin valoare, disciplină, curaj şi prin felul în care au luptat împreună până la capăt.
Astăzi, gândul meu se îndreaptă către toţi cei care au făcut posibilă seara de la Sevilla, către jucătorii care au dus greul pe teren, către antrenorii şi oamenii din jurul echipei care au construit acea performanţă şi către suporterii care au trăit victoria ca pe o bucurie a întregii Românii.
Sevilla 1986 a rămas una dintre acele seri pe care România nu le-a uitat niciodată, pentru că a dat unui popor întreg mândrie, bucurie şi sentimentul că, atunci când are oameni valoroşi, curajoşi şi uniţi, România poate sta cu fruntea sus oriunde în lume.
|
