|
primită de la doamna deputat Raisa Enachi (neafiliat)
Sprijin naţional pentru copiii cu dizabilităţi, nu ajutor acordat după posibilităţile fiecărei primării
Am depus în Parlament iniţiativa legislativă prin care propun acordarea unui sprijin financiar anual, în valoare de 500 de lei, pentru fiecare copil încadrat într-un grad de handicap, astfel încât acest ajutor să devină o garanţie naţională, acordată automat, fără cereri suplimentare şi fără drumuri în plus pentru părinţi. Sprijinul nu trebuie să mai depindă de localitatea în care trăieşte copilul, de bugetul unei primării sau de deciziile schimbătoare ale unei administraţii locale.
Această iniţiativă vine într-un moment dificil pentru România, după o perioadă marcată de măsuri de austeritate, tăieri, amânări şi o presiune tot mai mare pusă pe oameni. Guvernul Bolojan, demis între timp prin moţiune de cenzură, a demonstrat cât de periculos este ca soluţiile bugetare să fie căutate mereu în zona celor care duc deja cele mai grele poveri. Nu putem vorbi despre responsabilitate bugetară în timp ce statul lasă familiile cu copii cu dizabilităţi să se descurce singure sau să depindă de norocul de a trăi într-o localitate care îşi mai permite să ofere sprijin suplimentar.
Astăzi, în România, există copii cu dizabilităţi care beneficiază, în anumite localităţi, de forme suplimentare de ajutor, în timp ce alţi copii aflaţi în aceeaşi situaţie nu primesc nimic în plus. Nu pentru că nevoile lor ar fi mai mici, ci pentru că trăiesc într-un judeţ sau într-o comună unde bugetul local nu permite asemenea măsuri ori unde administraţia locală nu le-a considerat o prioritate. Această diferenţă este profund nedreaptă. Protecţia unui copil cu dizabilităţi nu trebuie să depindă de adresa familiei, de culoarea politică a unei administraţii sau de puterea financiară a unei primării.
Prin proiectul depus, propun ca sprijinul financiar anual să fie acordat tuturor copiilor încadraţi într-un grad de handicap, indiferent de venitul familiei, de localitatea în care locuiesc sau de existenţa unor ajutoare locale. Beneficiarii vor fi identificaţi automat, pe baza certificatelor de încadrare în grad de handicap aflate deja în evidenţele Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, iar plata va fi realizată prin structurile existente ale Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială. Fără instituţii noi, fără birocraţie inutilă şi fără alte documente puse pe umerii părinţilor.
Am gândit această iniţiativă ca pe o măsură simplă, clară şi uşor de aplicat, pentru că familiile care îngrijesc copii cu dizabilităţi au deja suficiente drumuri de făcut, suficiente hârtii de depus şi suficiente cheltuieli de suportat. Vorbim despre costuri permanente pentru tratamente, terapii, recuperare, transport, îngrijire şi adaptare. Statul nu trebuie să le mai ceară încă o cerere, încă o dovadă şi încă un drum pentru un drept care poate fi acordat direct, pe baza datelor pe care instituţiile publice le deţin deja.
La sfârşitul anului 2025, în România erau înregistraţi peste 85.000 de copii cu dizabilităţi, iar impactul bugetar estimat al acestei măsuri este de aproximativ 42,8 milioane de lei anual, o sumă clară, predictibilă şi rezonabilă pentru bugetul de stat, dar importantă pentru familiile care se confruntă zi de zi cu nevoi reale, repetate şi costisitoare. Atunci când statul găseşte resurse pentru tot felul de cheltuieli discutabile, trebuie să găsească resurse şi pentru copiii care au nevoie de protecţie reală.
Această iniţiativă nu pretinde că rezolvă toate problemele copiilor cu dizabilităţi şi ale familiilor lor, dar reprezintă un pas necesar spre mai multă egalitate, predictibilitate şi respect. Un copil cu dizabilităţi dintr-un judeţ sărac nu trebuie să fie mai puţin sprijinit decât un copil aflat în aceeaşi situaţie într-o localitate mai bogată, iar familia lui nu trebuie să fie pedepsită pentru că trăieşte într-o zonă unde administraţia locală nu are bani sau nu are voinţa de a acorda un ajutor suplimentar.
Consider că statul român are obligaţia să ofere o minimă garanţie naţională pentru aceşti copii, mai ales după o perioadă în care s-a vorbit prea mult despre tăieri şi prea puţin despre protecţia celor vulnerabili. Responsabilitatea bugetară nu înseamnă să reduci sprijinul pentru cei care nu se pot apăra, ci să aşezi cheltuielile publice în ordinea corectă a priorităţilor. Iar copiii cu dizabilităţi trebuie să fie o prioritate, nu o anexă a politicilor sociale.
Un copil cu dizabilităţi nu trebuie să primească mai puţin doar pentru că s-a născut sau trăieşte într-o localitate cu buget redus. Prin această iniţiativă, sprijinul financiar nu mai rămâne la mâna deciziilor locale, ci devine o garanţie naţională, acordată automat, fără cereri şi fără drumuri în plus pentru părinţi.
|
