|
primită de la domnul deputat Vasile Nagy (Grupul parlamentar SOS România)
Vârsta de pensionare şi speranţa reală de viaţă
Miercuri, 03 iunie, în declaraţia sa politică, deputatul Nagy Vasile s-a referit la un aspect important al zilelor noastre şi anume la: Vârsta de pensionare şi speranţa reală de viaţă.
Atunci când discutăm despre sustenabilitatea sistemului public de pensii, dezbaterea se concentrează aproape întotdeauna asupra unui singur indicator: vârsta de pensionare. Se vorbeşte despre creşterea ei, despre uniformizare, despre presiunile demografice şi despre nevoia de a menţine echilibrul financiar al sistemului. Mult mai rar discutăm însă despre întrebarea fundamentală care ar trebui să stea la baza oricărei reforme, cât timp trăiesc oamenii după ce ies la pensie şi cât de echitabil este raportul dintre anii de muncă şi anii de viaţă rămaşi?
În anul 2026, România continuă să se confrunte cu una dintre cele mai reduse speranţe de viaţă din Uniunea Europeană. Deşi în ultimele decenii au existat progrese importante în domeniul medical şi în accesul la servicii de sănătate, decalajul faţă de statele occidentale rămâne semnificativ. În multe ţări europene, cetăţenii beneficiază de o speranţă de viaţă cu câţiva ani mai mare decât cea înregistrată în România. Această diferenţă nu reprezintă doar o statistică, ea exprimă ani de viaţă reală, ani în care oamenii pot să se bucure de familie, de sănătate şi de rezultatele unei vieţi întregi de muncă.
De aceea, corelarea vârstei de pensionare cu speranţa reală de viaţă nu este doar o problemă economică. Este, înainte de toate, o problemă de justiţie socială.
Deputatul Nagy Vasile a precizat că: Un sistem de pensii este construit pe un contract implicit între generaţii. Cetăţeanul contribuie zeci de ani la finanţarea sistemului, iar statul îi garantează, la finalul vieţii active, o perioadă rezonabilă în care să beneficieze de pensie. Dacă această perioadă se reduce excesiv din cauza unei speranţe de viaţă scăzute, apare o problemă de echitate. Cu alte cuvinte, nu este suficient să analizăm câţi ani munceşte un cetăţean, trebuie să analizăm şi câţi ani are şansa să beneficieze de drepturile pentru care a contribuit.
În multe state europene, creşterea vârstei de pensionare este justificată prin faptul că populaţia trăieşte mai mult. Această logică este validă atunci când există o creştere consistentă şi sustenabilă a longevităţii. Dar aplicarea mecanică a aceloraşi formule în ţări care au o speranţă de viaţă mai redusă poate genera dezechilibre sociale majore.
De exemplu, dacă două persoane contribuie acelaşi număr de ani la sistem, însă una dintre ele trăieşte, în medie, cu cinci sau şase ani mai puţin după pensionare, beneficiile reale ale contribuţiei sale sunt considerabil diminuate. În termeni economici, randamentul social al contribuţiei devine inegal. În termeni morali, apare sentimentul legitim că regulile nu sunt aceleaşi pentru toţi.
Mai mult decât atât, trebuie să depăşim simpla analiză a speranţei de viaţă generale şi să discutăm despre speranţa de viaţă sănătoasă. Nu este suficient să ştim câţi ani trăiesc oamenii, trebuie să ştim câţi dintre aceşti ani sunt trăiţi în condiţii de sănătate care permit o activitate profesională normală.
Există categorii profesionale care desfăşoară activităţi solicitante fizic sau psihic şi pentru care prelungirea vieţii profesionale poate deveni dificilă. Un muncitor din industrie, un lucrător din construcţii, un agricultor sau un angajat care a lucrat decenii în condiţii grele nu poate fi evaluat exclusiv prin prisma aceloraşi indicatori utilizaţi pentru profesii cu un grad redus de uzură.
În acest context, echitatea modernă nu înseamnă uniformitate absolută. Echitatea înseamnă adaptarea regulilor la realităţile sociale, medicale şi demografice ale populaţiei.
O abordare matură pentru România anului 2026 ar presupune introducerea unor mecanisme care să coreleze evoluţia vârstei de pensionare cu dinamica reală a speranţei de viaţă. Dacă speranţa de viaţă creşte, sistemul poate absorbi gradual ajustări ale vârstei de pensionare. Dacă această creştere stagnează sau rămâne mult sub media europeană, atunci majorarea automată a vârstei de pensionare devine discutabilă din perspectiva echităţii.
În paralel, investiţiile în sănătate publică trebuie privite ca investiţii directe în sustenabilitatea sistemului de pensii. Un cetăţean mai sănătos nu doar că trăieşte mai mult, ci poate rămâne activ economic mai mult timp, contribuie mai mult la buget şi necesită mai puţine intervenţii costisitoare din partea sistemului medical.
Adevărata reformă a pensiilor nu începe cu mutarea unei limite de vârstă pe hârtie. Ea începe cu creşterea duratei şi calităţii vieţii oamenilor. O societate care doreşte să prelungească perioada de activitate profesională are obligaţia morală şi instituţională de a crea condiţiile pentru ca cetăţenii să trăiască mai mult şi mai sănătos.
În concluzie, deputatul Nagy Vasile a specificat că: Dezbaterea privind vârsta de pensionare trebuie mutată din zona exclusiv contabilă în zona echităţii sociale. România nu poate ignora faptul că se află încă printre statele europene cu o speranţă de viaţă redusă. Orice reformă durabilă trebuie să pornească de la realitatea biologică şi socială a cetăţenilor săi. Vârsta de pensionare nu trebuie să fie doar rezultatul unor calcule bugetare, ci expresia unui echilibru corect între anii de muncă, contribuţia la societate şi dreptul fiecărui om de a beneficia, într-un mod demn şi echitabil, de roadele unei vieţi întregi de activitate.
Aceasta este, în esenţă, diferenţa dintre un sistem care este doar sustenabil financiar şi un sistem care este cu adevărat just.
Vă mulţumesc!
|
