|
primită de la doamna deputat Ana-Marcela Baş (Grupul parlamentar SOS România)
Diplomaţie sau spectacol de superioritate?
Domnul deputat Iulian-Alexandru Muraru a tratat diplomaţia ca pe o scenă pentru atitudine personală, nu ca pe o disciplină a strategiei, reţinerii şi respectului.
Tonul folosit faţă de China nu a fost diplomaţie fermă. A fost provocare imprudentă prezentată drept curaj. Iar când ambasada Chinei sau oficialii chinezi au răspuns dur, acea reacţie nu trebuia să surprindă pe nimeni. Era previzibilă. De fapt, a fost aproape invitată.
Orice om politic serios, atent la relaţiile internaţionale, ar trebui să ştie că Republica Populară Chineză tratează problema Taiwanului ca pe una dintre cele mai sensibile interese fundamentale ale sale. Acest lucru nu este o informaţie ascunsă. Nu este o capcană diplomatică subtilă. Chiar şi Statele Unite gestionează această temă printr-un limbaj atent, prin decenii de comunicate, legi şi formule diplomatice. Canada, Australia, Japonia, Uniunea Europeană şi multe alte state folosesc, de asemenea, o exprimare prudentă. Alte state merg chiar mai departe şi afirmă explicit că Taiwanul face parte din China.
Din perspectivă românească, greşeala este şi mai greu de justificat. Poziţia oficială a României a recunoscut în mod constant existenţa unei singure Chine, iar formularea României privind Taiwanul este mai fermă decât cea folosită de unele state occidentale. România nu recunoaşte oficial Taiwanul ca stat independent. România nu îşi scrie politica faţă de China de pe o pagină goală. Are în spate decenii de istorie diplomatică.
România a recunoscut Republica Populară Chineză foarte devreme, în 1949. În timpul Războiului Rece, România şi China au dezvoltat o relaţie marcată de respect politic şi înţelegere strategică. China a sprijinit România în momente de presiune sovietică, inclusiv în perioada tensionată din jurul anului 1968. România a susţinut restabilirea locului Republicii Populare Chineze la Organizaţia Naţiunilor Unite în 1971. China a ajutat România după inundaţiile devastatoare din 1970. România a contribuit, la rândul ei, cu expertiză tehnică la dezvoltarea industrială a Chinei. Acestea nu sunt detalii istorice care pot fi ignorate, sunt parte din memoria diplomatică dintre cele două state. Să vorbeşti într-un mod care ignoră toate aceste lucruri nu este curaj. Este neglijenţă. Este superficialitate istorică. Este imaturitate diplomatică.
Partea cea mai gravă este ce s-a întâmplat după reacţia previzibilă. În loc să recunoască faptul că tonul ales a creat o problemă diplomatică, domnul deputat Iulian-Alexandru Muraru a insistat şi mai agresiv. A răspuns şi mai nepoliticos, justificându-se prin libertatea de exprimare. Dintr-o poziţie înaltă în stat, un asemenea răspuns nu mai este "spontaneitate", ci lipsă de respect pusă pe antet diplomatic. Să răspunzi şi mai sfidător, după ce ai atras deja o reacţie oficială, nu arată curaj, ci nesimţirea confortabilă a cuiva care confundă funcţia publică cu scena personală. În acel moment, nu mai aperi libertatea de exprimare; o foloseşti ca decor pentru orgoliu, în timp ce împingi inutil relaţia cu o ambasadă într-un spectacol penibil de ego.
Iar când acest orgoliu se loveşte de o relaţie diplomatică pe care alţii au construit-o timp de generaţii, problema nu mai este doar de exprimare, ci de lipsa unei memorii istorice şi responsabilitate naţională.
În cazul României şi Chinei, această istorie este serioasă. Include recunoaşterea timpurie a Republicii Populare Chineze, sprijin politic, momente de cooperare în situaţii de criză şi o poziţie clară a României privind existenţa unei singure Chine. Să ignori această istorie în timp ce pretinzi că reprezinţi statul nu este un act de libertate. Este un act de neglijenţă diplomatică.
|
