|
primită de la domnul deputat Nagy Vasile (Grupul parlamentar SOS România)
De ce România anului 2026 trebuie să stabilească un principiu nou: nicio pensie minimă sub nivelul salariului minim net
Miercuri, 17 iunie, în declaraţia sa politică, deputatul Nagy Vasile s-a referit la un aspect important al zilelor noastre şi anume la: Pensia minimă în România.
Există momente în evoluţia unei societăţi în care întrebările economice încetează să mai fie simple exerciţii bugetare şi devin întrebări fundamentale despre identitatea morală a statului. Anul 2026 este, pentru România, unul dintre aceste momente.
Iar întrebarea pe care trebuie să avem curajul să o formulăm este una simplă:
Poate o societate care îşi respectă seniorii să accepte ca pensia minimă garantată să fie inferioară salariului minim net?
Cred că răspunsul este categoric nu.
Timp de decenii, am tratat pensia minimă garantată ca pe un instrument de combatere a sărăciei extreme, nu ca pe un instrument de garantare a demnităţii umane. Este o diferenţă fundamentală.
Sărăcia nu reprezintă doar lipsa banilor. Sărăcia reprezintă pierderea libertăţii de a alege, pierderea autonomiei şi, uneori, pierderea respectului de sine.
Iar atunci când un pensionar, după 35 sau 40 de ani de muncă, ajunge să aleagă între medicamente, hrană şi plata utilităţilor, nu mai discutăm despre un dezechilibru financiar, ci despre un eşec al contractului social dintre stat şi cetăţean.
Deputatul Nagy Vasile a precizat că: În România anului 2026 trebuie să construim un nou principiu de echitate socială:
Pensia minimă garantată aflată în plată nu ar trebui să fie niciodată mai mică decât salariul minim net. Pentru că salariul minim net reprezintă pragul minim recunoscut de stat pentru o existenţă economică decentă a unei persoane active.
Dacă acceptăm că un cetăţean activ are nevoie de acest nivel minim de venit pentru a trăi, cum putem susţine că un pensionar, aflat adesea într-o stare de vulnerabilitate biologică şi medicală mai mare, ar putea trăi decent cu mai puţin?
Această contradicţie trebuie eliminată.
Mai mult decât atât, structura consumului unui pensionar este profund diferită de cea a unei persoane active.
Seniorul nu cheltuieşte mai puţin; de multe ori, cheltuieşte diferit şi, în anumite domenii, chiar mai mult.
Cheltuielile cu medicamentele, investigaţiile medicale, dispozitivele de monitorizare a sănătăţii, suplimentele alimentare, consultaţiile, transportul medical şi întreţinerea unei locuinţe reprezintă costuri fixe, imposibil de amânat.
Boala nu poate fi pusă pe pauză până la următoarea indexare a pensiei.
Hipertensiunea arterială nu aşteaptă rectificarea bugetară.
Diabetul nu ţine cont de deficitul fiscal.
Artrita nu negociază cu Ministerul Finanţelor.
Acesta este, de fapt, marele paradox al îmbătrânirii: odată cu reducerea capacităţii de muncă, creşte presiunea costurilor obligatorii ale vieţii.
Din această perspectivă, conceptul de cost real al vieţii trebuie redefinit.
Nu mai este suficient să discutăm despre coşul minim de consum exclusiv prin prisma alimentelor şi a utilităţilor.
Trebuie să vorbim despre un coş al demnităţii.
Acesta trebuie să includă alimentaţie adecvată, încălzire, energie electrică, acces digital, servicii medicale, medicamente compensate şi necompensate, transport, activităţi sociale şi un fond minim de rezervă pentru situaţii neprevăzute.
Pentru că demnitatea nu înseamnă doar supravieţuire biologică.
Demnitatea înseamnă participare socială.
Înseamnă să poţi cumpăra un cadou nepotului fără să intri în incapacitate financiară.
Înseamnă să poţi merge la un control medical fără anxietate.
Înseamnă să poţi avea o viaţă independentă.
Există şi un argument economic extrem de puternic.
Majorarea pensiei minime garantate nu este doar o cheltuială socială, ci şi un mecanism de stimulare economică.
Pensionarii au una dintre cele mai ridicate propensiuni de consum din economie. Aproape fiecare leu suplimentar intră imediat în circuitul economic: în farmacii, în magazine alimentare, în servicii locale şi în economia comunităţilor mici.
Cu alte cuvinte, o pensie minimă decentă nu reprezintă bani retraşi din economie, ci bani reinvestiţi permanent în economia reală.
De asemenea, trebuie să depăşim falsa opoziţie dintre echitate şi sustenabilitate fiscală.
Cele două nu sunt adversare.
Ele trebuie să devină complementare.
O societate profund inegală generează costuri publice mult mai mari pe termen lung: spitalizări suplimentare, izolare socială, depresie, dependenţă economică faţă de familie şi presiuni crescute asupra sistemelor de asistenţă socială.
Prin urmare, investiţia într-o pensie minimă adecvată este, de fapt, o investiţie preventivă.
România are nevoie de o reformă structurală bazată pe trei principii majore.
Primul principiu: echitatea intergeneraţională. Seniorii de astăzi sunt constructorii infrastructurii economice de care beneficiază generaţiile actuale.
Al doilea principiu: corelarea automată a pensiei minime cu evoluţia salariului minim net şi cu costul real al vieţii.
Al treilea principiu: demnitatea ca indicator economic oficial.
Poate părea un concept filosofic, dar, în realitate, este un indicator de dezvoltare socială.
Ţările performante nu sunt cele care îşi reduc cheltuielile până la limita suportabilităţii umane, ci cele care investesc inteligent în coeziunea socială.
În concluzie, deputatul Nagy Vasile a specificat că: Modul în care o societate îşi tratează pensionarii reprezintă cea mai sinceră oglindă a propriei sale civilizaţii.
Pentru că fiecare dintre noi are o profesie temporară, dar o destinaţie comună: aceea de a deveni, într-o zi, pensionar.
Iar întrebarea care trebuie să ne ghideze politicile publice nu este cât costă demnitatea.
Întrebarea este cât ne costă, ca societate, absenţa ei.
România anului 2026 are oportunitatea de a schimba paradigma.
Pensia minimă garantată trebuie să înceteze să mai fie un prag al supravieţuirii şi să devină un prag al demnităţii.
Iar într-un stat modern, european şi echitabil, un principiu ar trebui să fie de necontestat: Niciun pensionar nu trebuie condamnat la sărăcie după o viaţă întreagă de muncă, iar pensia minimă garantată nu ar trebui să fie niciodată mai mică decât salariul minim net.
|
