|
primită de la domnul deputat Florin-Cornel Popovici (Grupul parlamentar AUR)
Agricultura română: statul a pansat, nu a tratat. Dincolo de cearta Barbu-Bolojan, o politică structurală eşuată pe care o plătim cu toţii
"Declaraţiile fostului ministru al Agriculturii, Florin Barbu, conform cărora "orice act pe care l-am propus în Guvern a fost respins de premierul Bolojan", au readus în atenţia publică situaţia sectorului agricol.
Niciun parlamentar responsabil nu poate ignora această dispută.
Dar, ca deputat în Comisia pentru Buget, Finanţe şi Bănci, am datoria să spun un adevăr mai incomod: cearta dintre ministru şi premier acoperă un eşec de politică publică cu rădăcini mult mai adânci, comun tuturor guvernelor postaderare.
Cifrele din bugetul Ministerului Agriculturii, analizate în detaliu în Comisie, şi actele normative trecute prin comisie în ultimii doi ani vorbesc de la sine: România şi-a finanţat cronic cheltuielile operaţionale ale fermierilor, dar a refuzat sau a eşuat să construiască capacitate productivă pe termen lung, adică să acopere investiţiile. Statul a pansat. Nu a tratat.
Ce ne spun datele bugetare
Fondurile pentru investiţii - abandonate. Titlurile XII şi XIII din bugetul MADR (finanţare PNRR - irigaţii, digitalizare, infrastructură de procesare) s-au prăbuşit cu 90-93% faţă de propunerile din 2025: de la 244 de milioane de lei la sub 25 de milioane. Irigaţiile - subiect de discurs politic de trei decenii - primesc în 2026 o sumă simbolică de 7,2 milioane de lei (componenta PNRR). Cu siguranţă aceasta nu este o politică de investiţii, ci o capitulare bugetară în faţa unei probleme structurale.
Subvenţiile operaţionale - perpetuate, dar neexecutate nici măcar integral. Sub-execuţia la Transferuri (Titlul VI - finanţarea APIA, AFIR, ANIF) a fost de 62% din creditele de angajament în 2025. Instituţiile care trebuie să plătească fermierul nu au primit banii la timp sau deloc.
Fondurile europene pentru investiţii rurale - sub-executate cronic. Programul FEADR 2023-2027 (modernizarea exploataţiilor, procesare, irigaţii, lanţuri scurte de aprovizionare) a acumulat angajamente de 19,4 miliarde lei, dar are acoperire în plăţi de numai 7,6 miliarde - o rată de conversie de 39%. Nu banii au lipsit pe hârtie; a lipsit capacitatea de absorbţie şi voinţa politică de a simplifica accesul fermierilor la investiţii.
Paradoxul productivităţii: mulţi fermieri, mult pământ, puţină valoare
Datele Eurostat (actualizate în aprilie 2026) descriu un paradox dureros al agriculturii româneşti: România are cei mai mulţi fermieri din UE, una dintre cele mai mari suprafeţe agricole şi totuşi una dintre cele mai scăzute productivităţi pe lucrător din întreaga Uniune.
Număr şi structură: 3,5 milioane de fermieri, 90% cu exploataţii sub 5 hectare. România concentrează 23% din forţa de muncă agricolă a întregii Uniuni Europene, cel mai ridicat procent din UE. Cu toate acestea, 9 din 10 fermieri români lucrează exploataţii sub 5 hectare - un nivel de fragmentare care face aproape imposibilă mecanizarea eficientă, investiţia în stocare sau accesul direct la lanţuri de valoare. Aceasta este agricultura de subzistenţă pe care statul a perpetuat-o prin subvenţii operaţionale în loc s-o transforme prin susţinerea asocierii şi consolidării.
Productivitatea muncii: creştere de suprafaţă, nu de eficienţă. Indicatorul A al Eurostat (venitul real net per unitate de muncă anuală - AWU) a înregistrat în 2024 o scădere de 16,8% în România, printre cele mai mari căderi din UE. A revenit cu +28,5% în 2025, al treilea cel mai mare salt din UE, după Estonia (+41%) şi Luxemburg (+29,5%). Totuşi, această revenire este parţial iluzorie: forţa de muncă agricolă s-a contractat cu 11,7% în 2025 (cea mai abruptă scădere din UE), ceea ce înseamnă că acelaşi venit este înpărţit între mai puţini lucrători. Productivitatea nu a crescut pentru că fermierii au devenit mai eficienţi, ci pentru că mulţi au renunţat la agricultură. Ritmul mediu de scădere a forţei de muncă agricole în România în perioada 2010-2025 a fost de ?3,5%/an, al treilea cel mai rapid din UE, după Bulgaria (?6,3%/an) şi Ungaria (?3,9%/an).
Ponderea în PIB - dublu faţă de media UE, dar productivitate scăzută. Agricultura contribuie cu 2,5% la PIB-ul României, aproape dublu faţă de media UE (1,3%). România este al şaptelea mare producător agricol din UE ca valoare a producţiei (23,4 miliarde euro în 2025). Cu alte cuvinte, avem pamant, avem oameni, avem recunoaştere ca producător relevant în UE. Dar valoarea adăugată pe lucrător - măsura reală a eficienţei şi a bunăstării fermierului - rămâne printre cele mai scăzute din Uniune.
Comparaţia europeană este limpede: ţări ca Olanda, Belgia sau Danemarca, cu suprafeţe agricole mult mai mici decât România şi cu o forţă de muncă agricolă incomparabil mai redusă faţă de a noastră, generează o valoare adăugată incomparabil mai mare per hectar şi per lucrător. Aceasta nu este o diferenţă de fertilitate a solului sau de climat. Este o diferenţă de politică agricolă: acele ţări au investit în mecanizare, irigaţii, procesare, lanţuri de aprovizionare eficiente, asociere şi digitalizare. România a plătit motorină şi a compensat seceta.
Paradoxul nu este nou: după cucerirea Banatului de la otomani, Prinţul Eugeniu de Savoya a apelat la colonişti europeni, în special italieni, cu tradiţie solidă în agricultură şi zootehnie, tocmai fiindcă agricultura de subzistenţă locală era incapabilă să genereze impact comercial la scară macroeconomică (Victor Neuman, Timişoara sub semnul Prinţului Eugeniu de Savoya). Trei secole mai târziu, din păcate, situaţia se perpetuează.
Dincolo de cearta politică: o eroare de filozofie
Fostul ministru Barbu compară frecvent două perioade: cea a guvernelor PSD (14 acte normative de sprijin, ~860 milioane euro) faţă de cea a Guvernului Bolojan (3 acte, ~200 milioane euro). Această comparaţie este pertinentă în privinţa volumului. Dar nu spune nimic despre structura acelui sprijin.
Marea majoritate a actelor normative de sprijin agricol trecute prin Comisia de Buget în ultimii ani - indiferent de guvernul care le-a iniţiat - au vizat: compensaţii pentru secetă, scutiri sau retururi de accize la motorină, ajutoare de minimis pentru acoperirea costurilor curente, scheme de plată directă şi sprijin de urgenţă pentru fluxul de numerar al fermierilor.
Sunt măsuri necesare în situaţii de criză. Dar nu sunt politică agricolă strategică. A da motorină mai ieftină unui fermier care cultivă pe pământ neirigat, cu utilaje vechi, fără siloz propriu şi fără acces direct la piaţă, înseamnă să îl ajute să supravieţuiască un sezon, nu să devină competitiv. Plusvaloarea - la nivel micro, pentru fermier, şi macro, pentru bugetul de stat - se construieşte prin investiţii, nu prin subvenţii de supravieţuire.
Irigaţiile, depozitele colective, centrele de colectare şi procesare, mecanizarea, digitalizarea, formele asociative susţinute real - acestea sunt instrumentele care transformă. Nu s-a întâmplat. Nici sub guverne PSD, nici sub altele.
Ce ar trebui să se întâmple
1. Reorientarea fondurilor FEADR şi PNRR agricol spre investiţii accesibile. Procedurile de accesare sunt prea greoaie pentru fermierul mediu. Simplificarea trebuie să fie o prioritate legislativă, nu un slogan.
2. Susţinerea consolidării şi a formelor asociative. A continua să subvenţionezi individual 3,5 milioane de exploataţii sub 5 hectare înseamnă a perpetua fragmentarea. Politicile de sprijin ar trebui să stimuleze cooperativele, grupurile de producători şi consolidarea voluntară a exploataţiilor.
3. Executarea reală a bugetului alocat. O sub-execuţie de 62% la transferurile către APIA şi AFIR nu este o problemă de calendar - este o problemă de capacitate instituţională. Banii există pe hârtie; fermierul nu îi vede.
4. Refacerea componentei PNRR agricole. Abandonul cvasi-total al finanţărilor PNRR pentru irigaţii şi modernizare în bugetul 2026 este inacceptabil în contextul schimbărilor climatice. Acest capitol trebuie refăcut în negocierile bugetare 2027.
5. Indicatori de performanţă, nu volume de cheltuieli. Criteriul de succes nu trebuie să fie numărul de acte normative sau milioanele alocate, ci productivitatea agricolă pe lucrător, valoarea adăugată per hectar, suprafaţa irigată, numărul de exploataţii viabile economic. Acestea sunt indicatorii pe care îi urmăreşte Eurostat pentru fiecare stat membru şi pe care România îi ratază sistematic. Disputa Barbu-Bolojan este, în fond, o dispută despre cât şi cine. Întrebarea corectă este alta: spre ce anume am direcţionat banii publici şi europenii destinaţi agriculturii? Răspunsul, confirmat de datele bugetare analizate în Comisie şi de statisticile Eurostat, este că am acoperit supravieţuirea, nu am finanţat viitorul. România are 23% din forţa de muncă agricolă a UE şi o producţie de 23 de miliarde de euro. Putea fi mult mai mult. Stă în puterea oricărui guvern serios să corecteze această eroare de orientare strategică", a declarat deputatul AUR Florin Popovici.
|
