|
primită de la domnul deputat Florin-Cornel Popovici (Grupul parlamentar AUR)
Cine decretează "răul". Despre eticheta lipită pe AUR şi despre Hannah Arendt, citită greşit
"Liderul UDMR a găsit, pentru a explica de ce este "o greşeală fulminantă" orice contact politic cu AUR, un sprijin neaşteptat: Hannah Arendt.
A vorbit despre "banalizarea răului", a recunoscut că de acolo a plecat şi a construit o imagine memorabilă, răul se acceptă întâi "cu bucăţi simple, cu care poţi să trăieşti", cu argumente raţionale, pas cu pas, până devine cotidian; iar cine acceptă să stea lângă AUR "a trecut Rubiconul".
Este o trimitere cultă. Are un singur defect: nu spune ce a scris, de fapt, Hannah Arendt.
"Banalitatea răului" nu este o teorie a pantei alunecoase. Arendt nu descrie, în Eichmann la Ierusalim, un om care acceptă răul în felii tot mai mari. Descrie un om incapabil să gândească din perspectiva altuia - un funcţionar conform, "teribil şi înspăimântător de normal", al cărui viciu fundamental nu era cruzimea, ci irreflexivitatea. Răul devine posibil, la Arendt, nu fiindcă cineva îl înghite gradual, ci fiindcă încetează să mai gândească.
Mecanismul "bucăţilor simple" pe care îl invocă domnul Kelemen are alt autor: este "tactica salamului" a lui Rákosi - un maghiar, de altfel, care chiar aşa a desfiinţat democraţia la Budapesta. Confuzia nu e doar academică. Cine îşi decorează o etichetă politică cu un autor pe care îl foloseşte pe dos slăbeşte, nu întăreşte, eticheta.
Dar partea cu adevărat importantă vine acum.
Lecţia politică de fond a lui Arendt nu este excomunicarea. Este pluralitatea. În Originile totalitarismului, gestul pe care ea îl identifică drept începutul catastrofei nu este acceptarea răului, ci scoaterea unui grup în afara comunităţii politice - privarea de ceea ce ea numea "dreptul de a avea drepturi". Răul, la Arendt, începe atunci când cineva decide că anumiţi oameni nu mai contează, că pot fi declaraţi în afara cadrului legitim al politicii, că simplul contact cu ei "contaminează".
Or, exact asta face domnul Kelemen când numeşte "rău" un partid votat legitim de aproape o cincime dintre români şi când trasează în jurul a milioane de alegători un cordon sanitaire moral. A invoca pluralismul pentru a justifica eliminarea unui actor din spaţiul legitim al politicii înseamnă a sta pe partea greşită a propriei autorităţi. Cine citează un filosof al pluralităţii ca să excomunice o parte din electorat nu l-a înţeles pe acel filosof.
Domnul Kelemen a ales să cheme în discuţie secolul XX, ideologiile totalitare, dictaturile "de toate felurile". Bine. Atunci secolul XX trebuie privit întreg, nu pe sferturi. Tradiţia politică din care vorbeşte a dat Europei al doilea stat bolşevic din istorie, Republica Sovietică Maghiară a lui Béla Kun, 1919, cu "Teroarea Roşie" a ei, şi un regim interbelic şi belic autoritar, aliat al Axei, sub a cărui administraţie evreii Ardealului de Nord au fost ghetoizaţi şi deportaţi la Auschwitz în 1944, peste 131.000 de oameni în câteva săptămâni.
Spun limpede ce nu spun: nu pun aceste fapte în cârca maghiarilor de azi şi nici a UDMR. Culpabilitatea colectivă pe criteriu etnic este exact tipul de gândire pe care Arendt l-a demontat, şi ar fi nedemn să o folosesc. Punctul este altul, şi e simplu: într-o regiune în care fiecare tradiţie naţională, fără excepţie, are pagini grele în secolul totalitarismelor, niciun lider politic nu are luxul moral de a juca inchizitorul. Cine vine din această istorie, ca noi toţi, ar trebui să fie ultimul care predă altora lecţia despre cum "se acceptă răul pas cu pas". Pretenţia de puritate morală este, ea însăşi, semnalul de alarmă.
Mai e ceva ce domnul Kelemen ar trebui să spună onest. Liniile roşii pe care le trasează acum vin de la omul care a fost la guvernare sau a susţinut guvernarea aproape neîntrerupt un sfert de secol, cu PNL, cu PSD, cu PDL, cu USL, cu oricine. Cine a stat lângă absolut toţi nu are autoritatea de a decreta cine este "atins" şi cine este "curat". Iar dacă România se află azi în impasul instituţional şi bugetar pe care îl vedem cu toţii, responsabilitatea aparţine şi celor care au stat permanent la masă, nu doar celor abia ajunşi în Parlament. Liniile roşii ale domnului Kelemen se opresc, curios, fix acolo unde începe interesul UDMR de a rămâne la butoane.
Revin de unde am plecat, la Arendt, fiindcă merită citită corect. Adevărata ?irreflexivitate? a vremurilor noastre, banalitatea care ar trebui să ne sperie, nu este aceea de a negocia o majoritate parlamentară. Este aceea de a accepta, cu seninătate şi cu vocabular înalt, ideea că milioane de cetăţeni pot fi declaraţi, dintr-o trăsătură de condei, în afara comunităţii politice.
Etichetele în nici un caz nu sunt argumente. Sunt, în schimb, substitutul lor. Iar când substitutul e împrumutat de la Hannah Arendt, măcar să fie împrumutat corect", a declarat Florin Popovici, deputat AUR.
|
