|
primită de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
Aproape un milion de români cu dizabilităţi aşteaptă ca statul să transforme promisiunile în fapte
România dispune de strategii, planuri de acţiune şi angajamente asumate la nivel european privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi. Ceea ce lipseşte însă este transpunerea acestora în rezultate concrete, care să se reflecte în viaţa de zi cu zi a oamenilor.
Comunicarea Comisiei Europene privind consolidarea Strategiei pentru drepturile persoanelor cu handicap până în 2030 transmite un mesaj clar, succesul politicilor publice nu se măsoară prin numărul documentelor adoptate, ci prin schimbările reale produse în viaţa persoanelor cu dizabilităţi. Aceste schimbări înseamnă oameni care părăsesc instituţiile rezidenţiale şi trăiesc independent, servicii comunitare accesibile, locuri de muncă adaptate, şcoli incluzive, transport accesibil şi sprijin acordat la timp.
Potrivit datelor oficiale, la 30 septembrie 2025 România avea 977.657 de persoane încadrate într-un grad de handicap. Dintre acestea, 961.569 locuiau în familie sau independent, iar 16.088 continuau să trăiască în instituţii rezidenţiale.
Problema nu este lipsa unei strategii europene, ci faptul că statul român întârzie să îşi îndeplinească propriile angajamente. Primul test al acestei reforme este procesul de dezinstituţionalizare. România şi-a asumat reducerea numărului adulţilor cu dizabilităţi instituţionalizaţi de la 16.911 persoane în anul 2020 la 11.500 până la 30 iunie 2026. Cu toate acestea, la sfârşitul lunii septembrie 2025 se aflau încă în centre rezidenţiale 16.088 de persoane. După ani de strategii, modificări legislative, ghiduri şi finanţări, reducerea este de mai puţin de o mie de persoane, deşi obiectivul presupunea o scădere de peste 5.400. Cu mai puţin de un an înaintea termenului asumat, diferenţa rămasă depăşea 4.500 de persoane.
Această discrepanţă evidenţiază distanţa dintre angajamentele asumate şi rezultatele obţinute. În spatele fiecărei cifre se află oameni care continuă să locuiască în centre rezidenţiale, în loc să beneficieze de sprijinul necesar pentru o viaţă independentă. Viaţa independentă nu înseamnă doar ieşirea dintr-o instituţie. Ea presupune existenţa unei locuinţe adecvate, servicii comunitare funcţionale, asistenţă personală, acces la servicii medicale, transport accesibil, sprijin pentru luarea deciziilor şi monitorizare după integrarea în comunitate.
Al doilea test este accesul pe piaţa muncii. Fără oportunităţi reale de angajare, persoanele cu dizabilităţi rămân dependente de prestaţii sociale insuficiente şi de sprijinul familiei, iar incluziunea rămâne doar un obiectiv declarat.
Datele prezentate de Comisia Europeană arată că, la nivelul Uniunii Europene, diferenţa dintre rata de ocupare a persoanelor cu dizabilităţi şi cea a populaţiei generale este de aproximativ 24 de puncte procentuale. În România, acest decalaj ajunge la 44,8 puncte procentuale, cel mai ridicat din Uniunea Europeană. Acest indicator reflectă limitele actualelor politici publice. În continuare, legislaţia permite angajatorilor să opteze pentru plata contribuţiei prevăzute de lege în locul angajării persoanelor cu dizabilităţi, iar instituţiile publice nu raportează în mod transparent câte persoane cu dizabilităţi au fost efectiv angajate, câte beneficiază de adaptări la locul de muncă şi câte solicitări au fost respinse din cauza unor proceduri insuficient adaptate. Rezultatul este menţinerea unui cerc al dependenţei, în care persoanele cu dizabilităţi întâmpină bariere în accesul la muncă şi la independenţă economică.
Al treilea test priveşte coerenţa politicilor publice. În anul 2025, în timp ce România promovează la nivel european obiective privind incluziunea şi respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, noile criterii medico-psihosociale pentru încadrarea în grad de handicap au fost contestate de organizaţiile de pacienţi, care au atras atenţia că persoane cu boli cronice sau dizabilităţi riscă să piardă accesul la sprijin prin redefinirea administrativă a criteriilor de încadrare.
Dacă numărul beneficiarilor este redus prin criterii mai restrictive înainte ca statul să fi dezvoltat servicii comunitare suficiente, locuri de muncă accesibile şi mecanisme reale de sprijin, nu putem vorbi despre o incluziune autentică, ci despre riscul unei îmbunătăţiri exclusiv statistice. Nu este suficient ca România să îşi asume obiective la Bruxelles. Acestea trebuie să se regăsească în viaţa de zi cu zi a oamenilor, prin servicii funcţionale şi accesibile, nu prin proceduri mai restrictive şi un acces tot mai dificil la sprijin.
În evaluarea progresului, România ar trebui să răspundă transparent la câteva întrebări esenţiale: câte persoane au părăsit efectiv instituţiile rezidenţiale, câte locuinţe protejate sunt funcţionale, câte servicii comunitare există în fiecare judeţ, câte persoane cu dizabilităţi sunt angajate, câte instituţii publice oferă exemple de bună practică şi câţi beneficiari pierd sprijinul în urma modificării criteriilor de încadrare?
Aproape un milion de români cu dizabilităţi nu pot rămâne captivi între strategii succesive şi termene amânate. După ani de angajamente, statul este chemat să demonstreze prin rezultate ceea ce a promis prin documente. Dacă România şi-a asumat obiective clare, trebuie să prezinte transparent stadiul îndeplinirii acestora. Dacă au fost alocate fonduri, trebuie să fie vizibile serviciile dezvoltate. Dacă au fost modificate criteriile de încadrare, trebuie explicat câte persoane sunt afectate şi în ce măsură. Iar dacă termenul de 30 iunie 2026 nu poate fi respectat, autorităţile au responsabilitatea de a comunica deschis cauzele întârzierii, măsurile corective şi eventualele consecinţe financiare pentru România.
În final, întrebarea rămâne aceeaşi: câţi oameni au părăsit instituţiile, câţi beneficiază de o locuinţă şi de sprijin în comunitate, câţi au acces la servicii medicale fără a depinde exclusiv de familie şi câţi lucrează, cu contract de muncă, într-un mediu adaptat nevoilor lor? Dacă răspunsurile nu se regăsesc în servicii funcţionale şi în schimbări reale, atunci cei 16.088 de români care se află încă în instituţii rezidenţiale nu reprezintă dovada unui progres suficient, ci semnalul că reforma trebuie accelerată.
|
