|
primit de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
Un părinte agresat de propriul copil nu poate fi protejat printr-un formular construit aproape exclusiv pentru violenţa dintre parteneri
În calitate de membru al Comisiei pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi, solicit Ministerului Afacerilor Interne să revizuiască formularul de evaluare a riscului utilizat de poliţişti în intervenţiile privind cazurile de violenţă domestică.
Un caz recent, în care o mamă a fost agresată de propria fiică, scoate la iveală o problemă pe care nu o mai putem ignora, deşi legea recunoaşte toate formele violenţei domestice, instrumentul prin care poliţistul evaluează existenţa unui risc iminent este construit, în mare parte, pentru situaţiile de violenţă dintre parteneri. Iar atunci când victima este un părinte agresat de propriul copil, multe dintre întrebările care ar trebui să descrie pericolul real nici măcar nu sunt puse.
Violenţa domestică nu înseamnă doar violenţă între soţi, foşti soţi, concubini sau parteneri. Legea nr. 217/2003 include în noţiunea de membru de familie ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, soţii şi copiii acestora, precum şi persoanele devenite rude prin adopţie. O mamă agresată de propria fiică este victima violenţei domestice, nu parte într-un simplu conflict familial.
Problema este că formularul de evaluare a riscului nu reflectă suficient această realitate. Multe dintre întrebările sale sunt formulate aproape exclusiv pentru dinamica violenţei dintre parteneri, unde apar despărţirea, gelozia, controlul asupra victimei, urmărirea, hărţuirea, restricţionarea contactelor sociale sau supravegherea deplasărilor.
În formularul actual regăsim întrebări precum: "Vă simţiţi urmărit(ă), hărţuit(ă) de agresor?", "Agresorul vă interzice să vă întâlniţi cu familia, prietenii sau alte persoane?", "Agresorul vă controlează activităţile zilnice, convorbirile telefonice sau corespondenţa?", "Agresorul cunoaşte locul de muncă, instituţia de învăţământ sau locurile pe care le frecventaţi?". Aceste întrebări sunt utile în multe situaţii. Însă ele nu surprind întotdeauna riscul atunci când agresorul este propriul copil.
O mamă care locuieşte împreună cu fiica agresivă nu este, de regulă, urmărită în sensul clasic al termenului. Agresorul nu trebuie să afle unde locuieşte victima, pentru că are deja acces în locuinţă. Nu trebuie să îi cunoască programul sau locurile frecventate, pentru că trăiesc în acelaşi spaţiu. Nu trebuie să o urmărească pe stradă pentru a reprezenta un pericol, deoarece poate relua agresiunea imediat după plecarea poliţiei. Tocmai de aceea, într-un astfel de caz întrebările esenţiale sunt altele. Locuieşte victima împreună cu agresorul? Are agresorul acces permanent în locuinţă? Este victima în vârstă, bolnavă sau dependentă de îngrijire? Controlează agresorul pensia, cardul, medicamentele, telefonul sau actele victimei? Are victima unde să meargă după externarea din spital sau după intervenţia poliţiei? Există riscul ca agresorul să revină în aceeaşi locuinţă în aceeaşi noapte? Au existat episoade anterioare de violenţă pe care victima nu le-a reclamat din ruşinea de a-şi denunţa propriul copil? Există presiuni din partea familiei pentru ca victima să "nu facă plângere"? Aceste întrebări lipsesc sau nu sunt suficient evidenţiate în formularul actual. Iar această lipsă poate influenţa chiar rezultatul evaluării.
Metodologia folosită astăzi stabileşte existenţa riscului iminent în funcţie de un anumit număr de răspunsuri afirmative la întrebările din formular. Dacă formularul nu conţine întrebările potrivite pentru situaţia concretă, evaluarea poate indica un risc mai redus decât cel real. Viaţa unei victime nu poate depinde de faptul că instrumentul folosit de stat a fost conceput în principal pentru un alt tip de violenţă. Aici este problema de fond. În cazul unui părinte agresat de propriul copil, pericolul nu se rezumă la lovitura din momentul intervenţiei poliţiei. El continuă după aceea: întoarcerea în aceeaşi locuinţă, dependenţa materială sau fizică faţă de agresor, lipsa unei alternative imediate, ruşinea de a-ţi reclama propriul copil şi posibilitatea ca agresorul să revină lângă victimă imediat după plecarea poliţiei.
De aceea consider că formularul trebuie adaptat tipului de relaţie dintre victimă şi agresor. Una este violenţa dintre parteneri, alta este violenţa exercitată de copii asupra părinţilor. Alta este violenţa asupra persoanelor vârstnice, asupra persoanelor cu dizabilităţi sau dependente de îngrijire şi alta este violenţa produsă în locuinţa comună, unde victima nu are posibilitatea reală să se protejeze singură.
Datele publice confirmă amploarea fenomenului, dar nu şi particularităţile sale. În anul 2025, Poliţia Română a intervenit la 138.385 de cazuri de violenţă domestică, au fost înregistrate 49.660 de infracţiuni, iar 15.856 de ordine de protecţie provizorii au fost emise. Nu ştim însă câţi părinţi au fost agresaţi de propriii copii, câte mame au fost agresate de fii sau fiice, câţi taţi au fost victime ale propriilor copii ori câte persoane vârstnice au fost abuzate de rudele cu care locuiesc. Aceasta nu este doar o lipsă statistică. Este dovada că statul măsoară fenomenul fără să îl înţeleagă suficient în funcţie de relaţia dintre victimă şi agresor.
Barometrul în domeniul violenţei domestice arată că datele din TEMPO sunt agregate şi provin din surse administrative, inclusiv ANES şi IGPR. Aceste date descriu amploarea fenomenului, dar nu explică mecanismele concrete ale abuzului. Or, un stat care nu măsoară corect aceste relaţii nu poate construi politici publice eficiente pentru prevenirea repetării violenţei.
În urma analizei juridice şi a discuţiilor purtate cu avocaţi specializaţi în drept penal şi în drepturile victimelor rezultă o concluzie importantă, modificările recente aduse Codului penal reprezintă un pas înainte, dar ele nu sunt suficiente dacă autorităţile nu identifică riscul înainte ca violenţa să escaladeze. Nicio modificare legislativă nu salvează o victimă în noaptea în care poliţistul ajunge la uşa ei. Protecţia începe în momentul în care riscul este evaluat corect. Iar pentru aceasta poliţistul are nevoie de un instrument adaptat tuturor formelor de violenţă domestică, nu doar celor dintre parteneri.
Solicit Ministerului Afacerilor Interne să revizuiască formularul de evaluare a riscului şi să introducă secţiuni distincte pentru violenţa dintre parteneri, pentru violenţa exercitată de copii asupra părinţilor, pentru violenţa asupra persoanelor vârstnice, pentru violenţa asupra persoanelor cu dizabilităţi sau dependente de îngrijire, pentru violenţa produsă în locuinţa comună şi pentru situaţiile în care victima depinde material, medical sau locativ de agresor.
Solicit, de asemenea, ca datele publice privind violenţa domestică să fie defalcate în funcţie de relaţia dintre victimă şi agresor. Trebuie să ştim câţi părinţi sunt agresaţi de propriii copii, câte persoane vârstnice sunt abuzate în propria locuinţă şi câte victime rămân captive lângă agresor din lipsa unui sprijin imediat.
În acelaşi timp, profesionalismul trebuie recunoscut acolo unde există. În cazul recent la care fac referire, două poliţiste din cadrul Secţiei 22 Poliţie au intervenit cu calm, seriozitate şi respect faţă de victimă. Au ascultat, au explicat şi au tratat situaţia ca pe un caz real de violenţă domestică, nu ca pe o simplă ceartă de familie. Astfel de oameni contribuie la refacerea încrederii în instituţii. Dar nici cei mai buni profesionişti nu ar trebui să fie obligaţi să lucreze cu instrumente incomplete.
Voi solicita oficial Ministerului Afacerilor Interne analiza şi modificarea formularului actual, precum şi publicarea unor date clare privind cazurile în care părinţii sunt victime ale violenţei exercitate de propriii copii. Cum putem proteja un părinte de violenţa propriului copil, dacă formularul folosit de stat nu pune întrebările care descriu exact acest tip de pericol?
|