|
primită de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
Zootehnia europeană, de la culpabilizare climatică la necesitate strategică
În numai zece ani, Uniunea Europeană a pierdut peste 30 de milioane de capete de bovine, porcine, ovine şi caprine, iar la 7 iulie 2026, Comisia Europeană a recunoscut oficial, prin documentul COM(2026) 576, că zootehnia nu este o activitate economică secundară, tolerată în limitele tranziţiei ecologice, ci un element fundamental al securităţii alimentare, al autonomiei strategice şi al rezilienţei teritoriale a Uniunii Europene.
Noua strategie europeană afirmă că acest sector generează anual aproximativ 400 de miliarde de euro, reprezintă circa 40% din valoarea adăugată a agriculturii europene, susţine aproape şapte milioane de locuri de muncă şi se întemeiază pe activitatea a aproximativ patru milioane de ferme. Comisia recunoaşte inclusiv faptul că reducerea efectivelor de animale în regiunile de la frontiera estică favorizează abandonarea terenurilor şi slăbeşte capacitatea acestor teritorii de a răspunde crizelor şi riscurilor de securitate.
Această concluzie este corectă, dar vine după ani în care discursul european a redus zootehnia la inventarul emisiilor, al metanului, al amoniacului şi al obligaţiilor de mediu, în timp ce fermierului i-au fost transferate costurile unei tranziţii concepute fără o evaluare suficientă a consecinţelor economice, sociale şi strategice.
Prin strategia "De la fermă la consumator", COM(2020) 381, Comisia cerea reducerea emisiilor de metan provenite din creşterea animalelor, iar prin COM(2020) 663, agricultura era aşezată în centrul politicii europene de diminuare a metanului. Nu a existat o decizie europeană generală care să impună sacrificarea animalelor de fermă în numele climei, a existat însă o orientare politică şi de reglementare care a privit tot mai des efectivele de animale prin prisma emisiilor pe care le generează şi tot mai rar ca pe o resursă strategică pentru producţia alimentară, pentru menţinerea satului european şi pentru autonomia alimentară a Uniunii Europene.
Orice doctrină politică trebuie judecată după consecinţele sale, nu după intenţiile pe care le proclamă. După un deceniu în care zootehnia a fost supusă unei presiuni normative fără precedent, Europa înregistrează o diminuare de aproape 9% a efectivelor de porcine, de aproape 10% a bovinelor, de peste 12% a ovinelor şi de 17,5% a caprinelor, potrivit datelor Eurostat. Traduse în realitatea economică, aceste procente înseamnă peste 30 de milioane de animale dispărute din patrimoniul productiv al Uniunii Europene.
Această contracţie înseamnă lapte care nu a mai intrat în procesare, carne care nu a mai fost produsă în ferme europene, furaje care nu au mai fost cumpărate, activitate economică retrasă din mediul rural, abatoare rămase fără materie primă, investiţii abandonate şi familii pentru care agricultura nu a mai putut reprezenta o profesie transmisă de la o generaţie la alta.
Valoarea exactă a acestei pierderi nu poate fi stabilită prin aplicarea mecanică a unui procent asupra cifrei de afaceri a sectorului, deoarece productivitatea, preţurile şi structura fiecărei ramuri sunt diferite. Dimensiunea economică a reculului este însă incontestabilă, o reducere de asemenea amploare a eliminat anual miliarde de euro din producţia agricolă, din procesare, din transport, din industria furajelor şi din veniturile fiscale ale statelor membre.
Aici se află contradicţia politică fundamentală. În doar câţiva ani, perspectiva europeană s-a schimbat profund, dacă în jurul anului 2020, accentul era pus în principal pe impactul zootehniei asupra emisiilor, în 2026, Comisia Europeană recunoaşte că zootehnia reprezintă un pilon al securităţii alimentare, al autonomiei strategice şi al rezilienţei teritoriale a Uniunii Europene. Nu biologia s-a schimbat în şase ani. Realitatea geopolitică a obligat instituţiile europene să accepte un adevăr pe care agricultorii îl cunoşteau deja, un continent care îşi reduce constant capacitatea de a produce hrană îşi diminuează libertatea politică.
O societate nu devine mai sigură atunci când îşi mută producţia dincolo de propriile graniţe şi continuă să consume aceleaşi produse prin importuri. Emisiile eliminate din bilanţurile europene nu dispar din atmosferă doar pentru că producţia este relocată pe un alt continent. În schimb, Europa pierde ferme, locuri de muncă, venituri fiscale şi, treptat, controlul asupra propriei securităţi alimentare.
Europa a acceptat prea mult timp o formă de moralitate contabilă, restrângerea producţiei interne, urmată de importul aceloraşi bunuri, obţinute uneori în condiţii de producţie şi de mediu care nu ar fi fost permise agricultorilor europeni. O asemenea politică nu protejează mediul, ci mută producţia în afara Uniunii, transferă investiţii, locuri de muncă şi prosperitate către economii concurente şi reduce capacitatea Europei de a-şi asigura propria securitate alimentară.
Comisia Europeană afirmă acum că sectorul zootehnic trebuie sprijinit printr-un cadru normativ coerent, simplu şi previzibil, adaptat realităţilor fermelor, după ce recunoaşte că standardele europene de mediu, climă, siguranţă alimentară şi bunăstare animală au generat costuri care nu au fost întotdeauna recuperate prin preţurile pieţei. Este recunoaşterea tardivă a faptului că obligaţiile publice au fost impuse fermierului, în timp ce piaţa nu i-a asigurat venitul necesar pentru a le suporta.
Noua strategie europeană poate fi interpretată ca o corectare a orientării promovate în ultimii ani şi obligă la o schimbare reală a politicilor publice. Zootehnia nu poate fi declarată strategică în documentele Comisiei, dar menţinută, prin deciziile naţionale, sub povara costurilor, a procedurilor excesive, a concurenţei importurilor şi a instabilităţii legislative.
COM(2026) 576 trebuie urmat de finanţare proporţională cu obligaţiile impuse, de reciprocitate reală pentru importuri, de acces la procesare şi abatoare, de reguli stabile şi de protejarea fermelor care mai pot menţine producţia în regiunile rurale şi de frontieră.
Europa nu îşi poate proclama autonomia strategică în timp ce îşi reduce propriul patrimoniu agricol şi îşi transferă capacitatea de producţie în afara graniţelor sale. Iar România nu trebuie să accepte ca fermierii să fie apreciaţi în documentele oficiale europene, după ce ani la rând au fost obligaţi să suporte costurile unor politici care le-au diminuat competitivitatea. Dacă zootehnia este astăzi recunoscută drept un pilon al securităţii alimentare şi al autonomiei strategice, această recunoaştere trebuie să se transforme în investiţii, reguli echitabile şi politici care să permită fermierilor europeni să producă, nu doar să supravieţuiască.
|
