|
primită de la doamna deputat Raisa Enachi (Grupul parlamentar UPR)
Prescripţia, când timpul ajunge mai puternic decât autoritatea statului
În filosofia dreptului există o idee care traversează secolele, aceea că legea există pentru a învinge arbitrariul, nu pentru a capitula în faţa lui, iar atunci când răspunderea penală încetează nu pentru că adevărul a fost stabilit printr-o hotărâre definitivă, ci pentru că statul nu a reuşit să-şi exercite la timp propria autoritate, nu mai asistăm doar la închiderea unor dosare, ci şi la retragerea însăşi a statului din exerciţiul dreptăţii.
Între anii 2022 şi 2024, Direcţia Naţională Anticorupţie a fost obligată să închidă 75 de dosare ca efect al regimului prescripţiei, valoarea prejudiciilor din aceste cauze ridicându-se la 896.312.705 lei, adică aproape 900 de milioane de lei sau aproximativ 180 de milioane de euro, în condiţiile în care, în aceleaşi dosare, 54 de inculpaţi şi 23 de suspecţi nu au mai ajuns la o hotărâre asupra fondului, iar până la sfârşitul anului 2024 alte 236 de dosare DNA aflate deja în instanţă au încetat prin intervenirea prescripţiei.
Privită în ansamblul sistemului judiciar, dimensiunea fenomenului devine şi mai tulburătoare, pentru că între octombrie 2022 şi februarie 2025 au fost identificate 9.635 de procese penale încetate ca urmare a prescripţiei, dintre care aproximativ 500 priveau infracţiuni de corupţie, evaziune fiscală şi abuz în serviciu, iar aceste cifre nu descriu simple accidente procedurale, ci conturează un fenomen instituţional care depăşeşte suma unor erori izolate şi exprimă o incapacitate repetată a statului de a conduce judecata până la capăt.
În acelaşi timp, raportul de activitate al Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru anul 2025 arată că instituţia a indisponibilizat bunuri prin măsuri asigurătorii în valoare de aproximativ 330 de milioane de lei, ceea ce înseamnă că prejudiciile din cele 75 de dosare închise prin prescripţie sunt de aproape trei ori mai mari decât valoarea bunurilor puse sub sechestru într-un an întreg de activitate al DNA, iar diferenţa dintre aceste două cifre exprimă, poate mai limpede decât orice discurs, costul pe care impunitatea îl transferă asupra patrimoniului public.
Statul nu a pierdut doar posibilitatea de a aplica o pedeapsă, ci, în numeroase cauze, a pierdut şi posibilitatea de a obţine confiscarea bunurilor ori recuperarea integrală a prejudiciilor pretinse prin rechizitorii, astfel încât costul instituţional al prescripţiei nu se măsoară exclusiv în numărul dosarelor închise, ci şi în valoarea patrimoniului care nu mai poate fi readus în circuitul legal printr-o hotărâre definitivă.
Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 16 iulie 2026 nu elimină instituţia prescripţiei şi nu răstoarnă principiile dreptului penal, dar afirmă un principiu fundamental al ordinii juridice europene, potrivit căruia, atunci când este vorba despre fraude grave care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, interpretarea normelor naţionale nu poate conduce la un risc sistemic de nepedepsire, pentru că dreptul nu poate deveni instrumentul prin care propriile sale finalităţi sunt golite de conţinut.
Cetăţeanului obişnuit i se aplică o rigoare fiscală neînduplecată, exprimată prin penalităţi, popriri şi executări silite pentru obligaţii uneori modeste, în timp ce prejudicii de sute de milioane de lei sunt absorbite de mecanismul prescripţiei, fără ca statul să mai ajungă la o hotărâre definitivă asupra răspunderii şi fără ca patrimoniul suspectat de provenienţă ilicită să poată fi recuperat integral, ceea ce produce o ruptură profundă între exigenţa impusă contribuabilului şi indulgenţa procedurală de care ajung să beneficieze marile cauze penale.
În teoria politică, autoritatea unui stat nu se măsoară prin severitatea textelor de lege, ci prin capacitatea instituţiilor sale de a transforma norma juridică în realitate, iar un stat care nu mai reuşeşte să finalizeze judecata înainte ca răspunderea să se stingă nu exprimă doar slăbiciune instituţională, ci alterează însăşi ideea de justiţie, pentru că lasă timpul să devină mai eficient decât legea şi durata procedurii mai puternică decât obligaţia de a stabili adevărul.
În orice ordine juridică există două forme ale uitării, prima fiind amnistia, adoptată prin voinţă politică explicită şi asumată de Parlament, iar cea de-a doua fiind prescripţia, care, atunci când dobândeşte dimensiuni sistemice, nu mai reprezintă expresia echilibrului dintre drepturile individului şi autoritatea statului, ci simptomul incapacităţii instituţiilor de a-şi îndeplini propria misiune constituţională.
Aproape 900 de milioane de lei nu reprezintă doar o valoare contabilă, ci măsura în care întârzierea statului se transformă în cost public, iar fiecare asemenea cost este suportat, în cele din urmă, nu de instituţiile care au eşuat, ci de contribuabilul care respectă legea şi care ajunge să finanţeze, prin propriile obligaţii, incapacitatea statului de a recupera ceea ce i-a fost luat. Aceasta este adevărata factură a prescripţiei.
|
